Buburuzisme 13

Li( meditativă, uitându-se spre soarele toamnei): - Oare să pun rufele afară?

 Cri (complet contra): - Nu, că o să uiți de ele!

 Li (zâmbind neîncrezătoare): - Ha, ce-am ajuns! Adică nu, c-așa am fost întotdeauna!

 Cri (aprobator): - Da, dar acum le uit și eu!

Ziua a debutat foarte interesant. Îmi beam cafeaua liniștită, navigând pe facebuk, încercând să mă țin la curent cu călătoriile și sărbătorile tuturor, când a apărut Cristinelu’!! În bucătărie! Adică în zona mea de liniște. Pe care a făcut-o praf în două minute.

Probabil bulversat de stresul existențial, a avut o nouă idee trăznită: să se bărbierească folosind un prosop fierbinte pe obraz, cum fac bărbierii adevărați!! Mă uit la el cu gura căscată. Îmi e greu să o închid la loc.

După scurte dezbateri referitoare la cum ajunge prosopul respectiv fierbinte (eu am spus că nu cred că trebuie să fie umed, părere pe care mi-am schimbat-o ulterior), Cri s-a hotărât să arunce cârpa cu pricina în cuptorul cu microunde! Să vadă ce se întâmplă, să elucideze misterul într-un mod atât de științific, o, da. Apoi ne-am holbat amândoi la gemulețul aparatului magic, eu mai la depărtare, că mă temeam de o explozie nefericită. El mai aproape, că era mai curios.

Când nu era mai era deloc clar ce se întâmplă înăuntru, pentru că imaginea se încețoșase destul de mult și se simțeau niscaiva mirosuri de crematoriu, Cristinelu’ a decis să scoată prosopelu’, într-adevăr fierbinte, însoțit de un fum gros și înțepător, bineînțeles cam ars pe ici, pe colo, adică în zonele esențiale!

Uite-așa, mi-a stricat feng-shui-ul de dimineață, a trebuit să aerisim urgent. Din fericire, pe azi i-a ajuns. Nu-i mai trebuie să reînvie arta bărbieritului antic cu prosoape fierbinți. Bine că n-a explodat cuptorul cu microunde. Trebuie doar să spăl perdeaua. Emană miesme fumigene de la trei metri distanță.  Atât e toată bucătăria.

 Li (generoasă): - Ia, Cristi, un magneziu antistres. 

 Cri (grijuliu): - Tu ai luat?

 Li (dându-și ochii peste cap): - Am luat, am luat, bineînțeles.

 Cri (solemn): - Foarte bine, că de aici înainte așa ne ducem zilele.

Cristi, disperat, cu capul vârât aproape complet în marele frigider: “Li, nu mai avem    

tort! Sfinte, cum dispar lucrurile!”

Trece Cristinelu’ prin bucătărie în timp ce măsor oțetul pentru ardeii iuți. Vede cartea deschisă pe masă “Descoperă-ți amintirile ascunse și adevăratul eu”. C-așa fac eu treabă de gospodină. Printre cărți și leptoape. Rămâne un pic pe gânduri, tresare fericit și zice: “Când eram eu mic, mă suiam în mesteacănul de lângă cărarea din grădină și mă uitam ore întregi după avioane. Ah, ce frumos era.”

Li (de-a dreptul uimită):- Asta e amintirea ta ascunsă?!

Cri (strălucitor):- Da. Normal. Ce, crezi că numai tu ai?!

De două săptămâni suntem la regim sănătos de viață. Adică nu prea pun carne pe masă - din punctul meu de vedere, pagubă-n ciuperci. Dar Cristinelu’ e carnivor de seamă așa că îi spun cu calm și răbdare, să audă (are obiceiul nociv să se plângă, chiar dacă îl informez din timp!) că are ciorbă de varză și porumb fiert la prânz în ziua de duminică, mare brânză, zău așa! Apoi adaug repede, înainte să explodeze revoltat de perspectiva morții prin inaniție:

- Cri, oricând simți nevoia, cumpără-ți carne, mici, cârnați, ce vrei tu pentru grătar. Și ți le pregătești tu!

- Nici nu m-am gândit altfel, Liliuca. De ajuns că îmi dai permisiunea să le cumpăr. Nici nu mă gândeam să abuzez în halul ăsta. Doamne feri’ să le pregătești tu!

 Cri (uitându-se prin oale): - Nu prea vrei să mănânc sănătos.

 Lili (cu ochii rotunzi de stupefacție): - Adică cum? Ce înseamnă la tine să mănânci sănătos?! Că legume la cuptor nu vrei, tăieței cu legume chinezești, nu! Că-s dulci și te strepezesc de stomac. Numai piure, piure, piure! Și carne!

 Cri (sentențios): - Să mănânci sănătos înseamnă să-ți cadă bine mâncărurile!

 Lili (jignită profund de lipsa de apreciere):- Dar știi ce e culmea?! Că tăieței cu varză făcuți de mămuca ta cu zahăr mănânci ca apucatul. Ăia nu sunt dulci?? 

 Cri (netulburat):- Cu ăia m-am obișnuit de mic.

Alunec cu degetul pe facebuk, tre’ să fac ceva că acuși ajung dependentă ca toți adolescenții pierduți printre like-uri. Dar, nu, uite, ceva interesant! Vezi, îmi spune creierul meu dependent, vezi ce chestii folositoare și interesante! Mă întorc spre Cristi care stă cu ochii țintiti pe ecranul mai mare, încercând să descifreze ceva din bolboroselile politicii românești și îi spun repede, între două propoziții televizate:

“Uite o petiție, Cristinelu’. Despre pensionarea cadrelor didactice. Bărbații la 57 de ani și femeile la 55. “Wow, ce mișto!” adaug, strălucind de fericirea pensionării apropiate. Apoi mă dezumflu, tot eu. “E doar o petiție! Nimeni nu bagă în seamă petițiile!”

Cri, cu ochii căscați de groaza anilor de profesorat care îl așteaptă: “ Semneaz-o, Lili, nu mai sta pe gânduri! Dar repede!!! Ce doamne, iartă-mă, până și tu tre’ să ai momente de luciditate!”