Malaga printre picături de ploaie și flori de portocal

Ne dăm noi jos din autobuz, cu rucsăceii la purtător, călătorim minimalist, dar nu apucăm bine să ne încântăm de palmierii vibrând în întuneric și de frumusețea clădirilor strălucind în înserare, că ne și tragem un pic înapoi, nițel speriați, ca niște oameni liniștiți ce ne aflăm, în fața unui protest aprins de stradă. Prima reacție.

Valul de oameni curge chiar în fața noastră, chiar pe strada pe care trebuie să mergem. Stăm cuminți și privim, apoi răsuflăm ușurați, din rărunchi, ca în vacanță. Sunt numai femei, pașnice, deși destul de zgomotoase, vibe-ul vibrează serios în jurul lor, dar e un vibe de energie clară, chiar bucuroasă, radarul meu interior nu detectează nimic violent. Aflăm câteva momente mai târziu că e un protest de 8 martie, sărbătorit fără flori și cadouri, ci cu scandări ritmice pentru drepturile femeii, un marș contra violenței. „Asta da, în cinstea femeii!”, mă gândesc eu, trăgând adânc aer în piept. Fericită. Un aer parfumat, deși nu identific încă parfumul, un aer limpede, blând, împrospătat de cei câțiva picuri calzi de ploaie.

Pe altă străduță, câteva fetițe de zece ani, cu gecuțe colorate se joacă de-a protestul. Singurele în noaptea care se lasă, în deplină siguranță în marele oraș, merg și cântă gălăgioase, simțindu-se protestatare până-n măduva oaselor. Se țin de mâini, pe care le ridică împreună, legate, strigând cât le țin bojocii. Atât de nostime și de drăgălașe.

Seara e dulce si moale împrejurul lor, uite cum de mici învață ce trebuie în lume, ce le trebuie în viață, curajul de a protesta. Exuberanța lor copilărească îmi umple sufletul de bucurie. Definește orașul în esența lui.

Malaga e grande, totul e larg, încărcat de spațiu, dichisit, ca îmbrăcat în haine de sărbătoare, deși nu e sărbătoare. Pur și simplu e unul din orașele de top ale spaniolilor. Toate îmi plac și în toate m-aș tot duce.

Apartamentul închiriat e chiar în buricul târgului, suntem mulțumiți de alegerile noastre internaute. Pe măsură ce exersăm alegem tot mai bine. Fiind atât de încântați de noi înșine, ne inventăm o nouă activitate de holiday. Că ce să facem și noi?! Ne apucăm de căutat prin gunoi, la zece seara, eu și Cristinelu’, după punga de biscuiți cu ciocolată, să vedem dacă Alex ne-a tras în piept sau nu. Ne-a dat numai trei biscuiți și noi suntem doi. Cum să-i împărțim?! Sigur el a mâncat cu grămada! Și pe noi ne nedreptățește. Mai ales pe mine, mămuca lui iubită, care se știe că-s un mare mâncău. Găsim punga mototolită, Cristi o netezește și se holbează îndelung la ea, până își dă seama de ce lumea e în ceață și strigă disperat: “Unde-s ochelarii, că nu văd nimic!”

Alex mustăcește fericit și împăcat, nu ne-a tras în piept, a fost cinstit cum l-au învățat părințeii lui pe când era mic, înainte să înceapă să caute prin gunoaie după cai verzi pe pereți. Trei biscuiței lui, trei nouă. Nu e vina lui că suntem doi.

Din lipsă de glucide Cristinelu’ se stropșește la nevastă-sa: - Trage scaunul, nu vezi că faci o gaură în perete?! Te pomenești că mai trebuie să plătim și despăgubiri la cât a costat biju-ul ăsta de apartament din miezul târgului!

Alex (încântat): - Mersi, tată, că ai grijă de banii mei.

Lili (își trage scaunul, plângându-și de milă): - Ta-ca, ta-ca, ta-ca! Mereu vă luați de mine. Vorbește mai încet, Lili, rîzi mai încet, Lili, nu fă aia, nu fă ailaltă. Nu pot fi autentică cu voi. Tre’ să protestez pentru drepturile mele.

Cristi (cu dulceață în glas): - Liliuca mea, autenticitatea ta dărâmă universuri! Și dacă tu n-ai drepturi...

Amuzată, Lili râde exploziv, dându-se pe spate și ciocnindu-se iar de perete.

Alex (cât de calm poate): - Tată, te rog să n-o mai faci să râdă.

E dimineață. Orașul cel frumos ne așteaptă. S-a pregătit de niscaiva ploaie, special pentru noi. Știe că venim de la ploaie, toată ziua ploaie, plouă mereu prin nordul Angliei, suntem obișnuiți. Dar și aici?! Până când, oh, Brutus?! Din cele doar 60 de zile anuale de ploaie, Malaga s-a hotărât să furnizeze una taman azi.

Cristi stă în picioare, bându-și cafeaua.

Ale: - Stai jos, tată. Tu ai o problemă cu tranziția de la biped la office man.

Cri: - Apoi nu am setările potrivite, ce să-i faci! Nu toți ca tine. Mai bine uită-te pe hartă unde e Desigual, să meargă mamă-ta. Că m-a înnebunit cu tristețea ei că nu-i mai place desigualul. Ăla din Alicante a dezamăgit-o profund. Și-a pierdut busola în viață și nu mai are de unde-și lua poșete.

Li (surprinsă): - Cât ești de drăguț cu mine!

Alex (yoda înțelept): - Așa e tata. Are scurte momente de drăgălășenie. Compensează pentru picătura chinezească.

Nu ne putem urni din cameră. E călduț și bine înăuntru. Cafeaua e aromată, mic dejunul delicios. Cristi ascultă vremea prezentată la meteo, în spaniolă. Pare să priceapă limba. Exclamă oareșicum mulțumit: 

- Perfecto! Temperatura urcă cu 2 grade. Plouă nițel cam mult. Nu știu cine a avut ideea strălucită să venim la Malaga în martie, dar hai, treacă, meargă! O să rezistăm.

Ale (încercând să mai amâne ieșirea în ploaia spaniolă): - Mamă, nu cred că tu ai fi ieșit la protest. Nu îmi pari genul protestar.

Cri (uitând de meteo): - Ea numai acasă protestează! La orice. Toată ziulica.

Lili se bosumflă. Chiar i se neagă toate atributele ființei. Toate calitățile ei minunate.

Cri (sărind totuși în ajutorul consoartei de o viață): - Ba ieșea, cum să nu iasă! Cu mine alergând pe lângă ea, cu pălărie din aia de clovn, bătând tobele în ritm andaluz. Lilike cu mâinile pe sus, luptând pentru drepturile ei.

Lili se înseninează. Măcar unul din familie știe că ea e o luptătoare.

Cristi se învârte năuc în spațiul cât o pitulice al apartamentului, cu o fiolă mică de parfum în mână, întrebând-o din ochi pe Lili unde să o pună.

Alex (deștept nevoie mare): - Tată, știi că poți să decizi singur unde să-ți pui parfumul, ce papură vodă! Nu toate deciziile trebuie să treacă prin mama.

Cristi (zâmbind în barbă): - Las' că-i place.

Ale (hotărându-se în cele din urmă): - No, haidați! Să adunăm niște amintiri. Cum zicea Hannibal, „Construiește un palat al memoriilor”.

Cri: - Citezi din clasici?! No, hai, că mi-s parfumat. Îs gata.

Am luat-o la pas. Malaga strălucește chiar și sub cerul gri. E frumoasă de pică. Oriunde îmi întorc privirea, e frumos, frumos. Desigualul e revărsat pe toate străzile, un pic stins în apă de soare și ploaie.

Cristi ( are un moment iluminator): - Ăștia trăiesc în culori. Îmi place.

Li (fericită): - Înseamnă că și eu trăiesc în culoare. De-aia m-ai luat.

Cristinelu’ a rămas fără replică. Lili fredonează fericită.

Străzi întregi de copaci albi împletiți, uriași, arabescuri luminoase, verde pe tot locul, catedrale și ziduri vechi, tot ce îți poți dori. Mă încânt chiar și de copiii ce joacă fotbal lângă zidurile cu afișe Picasso, vibrez de bucurie în mijlocul unui parc miraculos plin de portocali înfloriți. Ăsta e parfumul care plutește acum, în martie, peste toată Malaga. Parfumul indescriptibil al portocalilor. Dulce, proaspăt, amețitor. Suav, picurând clar din baierele cerului, cumva atemporal.

Marea e fără nici o tresărire, de un gri translucid presărat cu eșarfe albastre. Minunat de liniștită. Îmi place absolut totul, de la pavajele colorate, pe care le pozez în neștire, spre stupoarea lui Cristi, până la churoșii muiați în sos de ciocolată.

Ne întrebăm care e mai frumos, Malaga sau Barcelona?! Alicante a picat oricum pe locul 3, e doar un mic giumbușluc, care nu se compară cu măreția celor două. Nici Desigualul nu e ca lumea în Alicante, zău așa.

Văd firma uriașă de la distanță și aproape alerg spre întâlnirea cu magazinul meu adorat. Intru și răsuflu ușurată. Desigualul și-a revenit, înoată în culori și trec agale printre ele, printre cârpele mătăsoase ce-ți iau ochii. Le ating ușor și mă înfior de plăcere. Îmi ajunge. Nu cumpăr nimic, sunt prea scumpe, dar ce bine că sunt. Există, pot să le pipăi, sunt fericită.

Ne-am întors numai când ne-a biruit ploaia, murați cu totul. Eu repede sub plapumă, Cri s-a postat la fereastră, mai plouă? Nu mai plouă?

-       Uite, c-a stat. Hai să mergem odată, ca să ne putem și întoarce, să ne încălzim o țâră. V-a trebuit Malaga, ploaie era destulă și în York. Am crezut că văd și eu soarele după cinci luni de nori, dar m-ați păcălit. Hai, c-avem program.

Ale, care și-a uscat papucii pe plită, exclamă mulțumit: - Only a little bit fleașcă!

Știți cum miros portocalii după ploaie?!  Toată Malaga e plină de portocali.

E din nou dimineață, cu speranță de soare și de albastru,  iar eu am ocazia de a alege, oferită cu larghețe de Alex și Cristinelu’. Ce mărinimoși, zău! Alcazara sau Gibralfaro? Am ales.

Urcăm gâfâind spre Gibralfaro Castle, cine m-o fi pus?! Nici măcar nu pot să mă plâng, dacă eu mi-am făcut-o cu mâna mea, pardon, cu capul meu silly. „Popas de respirat, vă rog”, șoptesc cu ultimele puteri. De, churros în sus și-n jos, tapas-uri și prăjituri trei leche! Trei, nu unu! Cum să mai urci?! Mă întind leșinată după sticla de apă.

Cri (cam palid spre verzui): - Ce vrei de la mine, dromadera mea? Uite, fac infarct deja și crede-mă, nu e din iubire. Ok, adaugă resemnat. Știu, știu, continuăm, nu abandonăm. Nu mai repeta. Mai urc un pic, până dau colțul.

Li (care s-a recuperat în stil propriu, cufundată în măreția naturii): - Uite, marea! Cât e de frumoasă! Parcă e ninsă cu fire de argint lichid.

Cristi își dă ochii peste cap și pleacă singur în urcuș, dacă trebuie, trebuie. Orice, numai să nu mai audă de fire fanteziste de argint.

Lilike (către Alex): - În fiecare oraș, bogații au un castel pe deal. Poi nu mă miră. Nu mai vine nimeni să-i atace. Că nimeni nu-i nebun să urce până-n vârf de munte cu tot felul de angarale, cămăși de zale și alte prostii. Ca măgarii cocoșați sub povară.

Ale (cu un aer de martir): - Da, mamă, așa e, tocmai ai sintetizat toată strategia și istoria. Toți îs măgari.

Cristinelu’ strigă din vârf de deal către restul leneșilor: - Hei rup, hei rup! Hai, că-i miramar aici sus!

Sus de tot, valea se deschide la picioarele noastre, cu apa ei infinită, scăldată în argintiu și albastru. Miramar adevărat, în propriile-i culori de ceață și de portocal, cu o vioară tânguindu-se grațios și melancolic pe fundal.

Cu marea în colțul ochilor, ca o eșarfă bleu aruncată pe spătarul unui scaun, ezităm, nehotărâți, parcă n-am mai pleca. Acum, aici sus, e bine, atât de bine. Pur și simplu minunat. De ce să mai plecăm undeva?!

Cristi se scutură hotărât și rupe vraja: - Mergem la plajă sau la mall?

Li (încă pierdută în visări): - Las că ne gândim jos, la poalele dealului.

Ale: - Mai bine ne gândim aici și acum, unde e frumos.

După trei minute, în care stăm profund cufundați în miramar, Alex se adună și exclamă revoltat: - Hei, cine se gândește totuși?!

Evident nu Cristinel, care are alte preocupări. A găsit o păstaie ciudată și o rupe în două, încercând să identifice ce copac e cel care seamănă cu un măslin, dar nu e măslin. Așa e el, iscoditor pe tot locul.

Cri: - Nu e fasole, e clar. Dar ce să fie? Oare să-i fac o poză și să caut pe google?

Li (uitând total de politețea ei englezească recent dobândită): - Nu știu, Cri, că nu mă interesează chiar deloc. Am de gândit. Nu ca alții!

Fără să ne decidem ce mai avem de gând, plutind într-o stare de totală mulțumire și lipsă de țeluri, ca într-un borcan plin de jeleu, coborâm holbându-ne la toate frumusețile care ne ies în cale.

Cri își trece degetele printre frunze, pipăind cu atenție o plantă interesantă.

-       Hm, seamănă a urzică, dar nu e urzică. Că imediat culegeam o pungă!

Alex (e în modul Barbie și are în schedule să fie superdrăguț astăzi cu taică-său): - Aiii, atingi urzicile?! Pappi, nu te-ai rănit cumva?!

Li (plină de entuziasm și de cunoaștere profundă a soțului): - Lui îi plac lucrurile care-l rănesc. De-aia m-a luat pe mine.

Cri: - Li, tu mi-ai dus masochismul la un nou nivel.

Am spus un nu hotărât mall-ului și am vizitat încă o plajă. Alții vizitează muzee, noi vizităm plaje și străzi. Mai ales dacă au nume foarte faine, gen Malagueta, Misericordia. Ardei iute și compasiune. O metaforă deplină a spiritului spaniol.

Așa că ne-am plimbat ore întregi de-a lungul nisipului încărcat de misericordie, o plimbare în plin miez, strecurată printre palmieri și mare.

De atâta plimbare profundă, ne-a apucat o foame pantagruelică și, conform ideilor personale ne-am dus direct la El Pimpi, vestitul restaurant al Malagăi, unde trebuia neapărat să mâncăm. Dar neapărat. Nu știu de ce nu mă învăț minte, că am mai pățit-o. Fac mare tam, tam pe un nenorocit de loc de mâncat, cu reviewuri până la cer, de parcă nu știu că cele mai delicioase chestii le găsim în locuri mai obscure. Dăm o căruță de bani și apoi mă urmăresc ani întregi sarcasmele familiei. Încă primesc comentarii pe seama lui Jamie Oliver și al lui „Fifteen” sau pe seama lui „Four Cats” din Barcelona. No, bine, acum mi-am adăugat și Pimpi ca tinichea zornăitoare-n coadă. Pimpi cel faimos, de la care am plecat rapid după ce, la primul fel, ne-au venit trei morcovi fierți, frumos aranjați pe farfurie, pe un pat artistic de humus, la prețul de 12 euro. Trei morcovi fierți și atât. Aiii. Și ce-a urmat, nu vreți să știți! Ne-am cărat rapid, traumatizați pe viață, nevrând să mai comandăm nimic din meniurile alambicate.

Două zile absolut depline. Lumină și flori de portocal.

Plecăm. Că omu’ vine, da’ mai și pleacă. Cei doi mă ajută să-mi pun geaca și rucsacul, ridicând mânecile și curelele, să-mi fie mai ușor.

Cri (râzând): - E nevoie de o familie s-o îmbraci pe pimpi.

Alex: - Miraduro de Lili. Ai golit frigiderul, Pimpilica?

Lilike: - A mai rămas câte ceva. Dar nu vă faceți griji, că le bag în rucsac, și salamul, și brânza.

Cri (plin de îndoială): - Te lasă la aeroport cu ele?

Li: - O să le zic că n-am putut să le las. O costat 2 euro. Cum să arunc banii pe fereastră?!

Cri: - Corect, le zici că-s suveniruri. Jamon Iberico de Andaluzia. Parcă văd că iar faci vreun pocinog. Tu mereu îmi dai emoții la aeroport, Lilike. Întotdeauna ți se întâmplă ceva. Ar trebui să intri separat acolo, pe covor roșu, ca la vipuri. Cu șunca de 2 lire în poșetuța desigual.

La aeroport, Alex își cercetează telefonul din minut în minut. Cristi, mai de modă veche, cercetează tabelele. Lili nu cercetează nimic, ba, pardon, cercetează rafturile. La ce s-ar mai obosi cu porțile și decolările?! Se ocupă ei, machomenii!

Ale (cu ochii în telefon): - Poarta nu apare pe tabele, doar pe aplicație.

Cristi (sceptic, cu înțelepciune din moși strămoși): - Dacă o fi bună aplicația și reală informația.

Li (susținătoare înfocată a fiului mult iubit): - De ce să nu fie bună aplicația?! Sunt absolut sigură că e bună.

Ale (duios): - Mama-i Disney, draga de ea.

Ne-am luat zborul în cer albastru. Am zburat în albastru. Apoi, brusc, cerul a uitat să mai fie așa cum îi șade bine unui cer normal și a devenit plumburiu. Atârnând din el însuși ca o pătură veche și udă. Am știut imediat că am ajuns.

Cristi (privind pe geam la ploaia subțirică și tristă): - Miraduro de Leeds. Uite, Lili, ce veselie primprejur. Totul e Picasso pe aici.

Ale (zâmbind cu drag): - Costa del Nor.

Cri (cu jale mioritică): - Vezi dacă nu joci la loto?! Să ne luăm ș-o casă spaniolă.

Sărăcuța de Lilike nu mai scoate nici pâs. E ocupată cu tremuratul.

Așa-i în York în martie, atunci când sosești acasă din țările calde! Paralizezi de frig și te scuturi cu zece cojoace pe tine. Am făcut foc în sobă, am pus centrala să duduie și am căzut în depresie adâncă, tânjind amarnic după soare și mare. După vreo trei ore m-am adunat laolată și mi-am dat seama că e cald și bine în căsuță. Mai ceva ca în Malaga, m-am bătut eu pe umăr încurajator, hai că poți. Vara e peste drum.

Ale (pe seară, către mămicuța lui dragă, flu flu cu totul și silly pe alocuri): - Ți-a plăcut Malaga, mamă? Ți-a plăcut cadoul pe care ți l-am făcut de ziua ta?

Lilike nu apucă să răspundă, că sare Cristinel, care a făcut niște conexiuni neașteptate și cu totul fermecătoare: - Să vedem care-i cadoul de ziua mea!

Lili se tăvălește de râs când Cri face următorul salt mental și îi pică total fața: - Dar mai întâi vine ziua lui Alex! Aoleuuuu!

Îmi răsfoiesc pozele, minunându-mă de vertijul de simțiri, de frumusețea clipelor împletite din flori de portocal și bucurie.

Cri (mort de foame, văzând că nevastă-sa nu dă semne de viață): - Vreau la Pimpi! Vreau morcovul meu de 4 euro. Lili, repede pe rețelele internaute! Ea nu mai vrea nimic. Cred și eu. După ce o dat lovitura la Pimpi....

Lili (butonând): - Scoate și tu șunca aia de Malaga. Că nu degeaba am cărat-o pe avion. Nu vezi că-s ocupată?!

Dialog pe temă dată

Uneori, pe grupul nostru de pe Whatsapp, una dintre noi aruncă o întrebare. Se încing discuțiile si distanțele se evaporă, nu mai suntem pe melaguri canadiene, germane, englezești, franțuzești sau românești. Departele se micșorează, se micește, se face depărtișor, colea, nițel departe-aproape, peste gard. Nu mai suntem doamne drăguțele, mame și bunici, suntem iar fetele frumoase și deștepte, absolut strălucitoare de la Uni din Timișoara. De la Filologie, supranumită de gurile rele de la Politehnică “Școala de balet și maniere elegante”. Timpul și spațiul sunt complet relative, zău așa. În contact direct cu noi.

Lili: - Fetele, ce părere aveți de cei șapte ani de acasă? Există, nu există? Ne mai trebuie? Folosesc la ceva?!

Ela: - Câte ore îi rămân astăzi unui copil să stea cu familia ACASĂ (restrânsă, extinsă, cum o fi ea), dacă din anul 2- 3 de viață e deja dus DE ACASĂ  aproximativ zece ore? De asta cred că se numesc "anii de acasă", pentru că sunt cu părinții (bunicii), o altă relaționare, altă abordare. Desigur, mă gândesc la părinții responsabili, echilibrați, implicați. Pot pune la temelia vieții copilului respectul, bunul simț, empatia, grija și dragostea pentru ceilalți. Părinții de astăzi vor de toate: carieră, bani, timp pentru ei, copii educați (ideal de alții). Undeva, ceva trebuie "sacrificat". Pentru că e aproape imposibil să fii Superman.

Pentru mine ăștia sunt cei 7 ani de acasă. Cei pe care ți-i dau ai tăi. Eu așa i-am primit, nu după o programă și o didactică. Nu de la o instituție și nici de la pedagogi. Ci de la părinți. Adică de acasă.

Edith: - Cu toate astea, nu cred că nu mai există astăzi așa-zișii 7 ani de-acasă. Mai demult era și teama de bătaie și pedepse care îi făcea pe copii docili. Și nu cred ca asta e soluția.

Bobi: - Cred că un mod de a privi lucrurile este distincția dintre creșterea și educația instituționalizată și cea de acasă până la o anumită vârstă. Apoi e distincția dintre educația formală, de tip școlar clasic și cea, să îi spunem implicită, prin imitație, descoperire, fără un program și țintă anume. Mai apoi trebuie privită familia concretă și instituția concretă.

Edith: - Și apoi vârsta concretă de manifestare a copilului. Cu toată educația, poate copchilu’ crede că vrea altceva. Și dacă sistemul de învățământ e obligatoriu de la trei ani, atunci putem vorbi de cei trei ani de acasă. În Germania nu există sintagma cei șapte ani de acasă, se zice “bine educat”.

Bobi: - Problema de azi, sincer, e că mi se pare că nu mai există nici măcar aceia. Copiii sunt în instituții de la 6 luni. În general contează ce fel de copil duci la școală. Un copil care trebuie să fie disciplinat de către școală sau unul care e bucuros să fie acolo, cu care poți face activitățile extraordinare pe care le are de oferit școala.

Edith: - E importantă și calitatea instituțiilor. Până la urmă, sunt convinsă că ceea ce contează e calitatea timpului petrecut cu copilul.

Bobi: - Exact, calitatea e cea mai importantă, dar paradoxal pentru asta trebuie să ai și timp. Sau să îți faci timp. Să îți faci din copil o prioritate, cât de mult îți permite situația concretă, dar atunci să fii acolo și nu supracompensând pentru timpul în care nu ești acolo. Familia e extrem de importanta la vârstele mici.

Ela: - Din maxim 16 ore de "veghe", câte poți petrece cu el? Dacă e până seara dus în sistem? Și tu ești rupt de oboseală seara, după o zi de muncă?!

Bobi: - Și atunci trebuie hrănit, spălat, culcat pentru că a doua zi de dimineață o ia de la capăt și nu de puține ori în weekend alte activități sportive, educative, dacă se poate cu alții.

Bobi: - Un experiment extraordinar a fost acest covid, în care copiii au stat acasă cu părinții. Într-un fel sau altul s-a cernut grâul de neghină. Unii și-au redescoperit copiii, alții i-au pus în fața televizorului, i-au lăsat cu device-uri în mână zi lumină. Poate și noaptea. Nenorocire.

Edith: - Da, cred că problema cea mai mare din zilele noastre e neglijența.

Bobi: - Mi se pare că nu devii suficient de responsabil dacă te gândești că e rolul instituției să îți crească și să îți educe copilul.

Edith: - Nu, dar cât de important e că pruncii socializează. Măcar la grădinițe, în școli nu au voie cu device-uri.

Bobi: - Prin socializare își exersează, își dezvoltă, își șlefuiesc educația. Poți face asta când au o bază stabilă și echilibrată. Oricum, nu se poate generaliza...

Edith: - Cel mai bine, toți factorii să meargă mână în mână.

Bobi: - Aș mai avea tone de spus,  dar oarecum în concluzie, eu una cred în cei câțiva ani de acasă, cred că există, altfel nu aș fi ales eu însămi calea asta cu copiii mei, dacă credeam vreo clipă că a fi într-o instituție e primordial mai bine pentru ei decât cu mine, așa aș fi făcut. Nimic nu e mai trist pentru mine decât copiii care nu pot trăi într-o familie sau un mediu domestic sigur, armonios, iubitor. Iaca cei șapte ani de acasă.

Edith: - Andreea, nepoata mea, a fost la cămin. E un om extraordinar și nu a avut niciodată probleme. Anna din Elveția de la 7 luni. Fetele nepoatei din Spania la fel. În sistem de mici. Foarte bine educate și simțite.

Bobi: - Edith, dragă, am și eu astfel de exemple, dar au fost super iubite.

Edith: - Poi asta e condiția.

Edith: - De asta ziceam că nu se poate generaliza.

Bobi: - Oh, da! Dincolo de orice discuție, pro contra, e irezonabil și iresponsabil de mult să ții un copilaș zece ore la grădiniță. Părerea mea doar. Uite, tu ești de câteva zile cu nepoțelul, ce bine îi prinde, ce activități minunate ați făcut, șah, înot, tăieței de casă, poi asta e o săptămână faină din cei șapte ani de-acasă ai lui Henrițu, ani pe care el îi va purta prin lume!

Edith: - Să vezi ce activități fac la grădiniță!

Bobi: - Cum spuneam îmi place mult tema tocmai pentru că nu are un răspuns. Îmi place pentru că e atât de contextualizată și în aceeași măsură pentru că e o imagine a lumii în care trăim, cu tot ce implică ea.

Aliette: - Ai spus perfect. E ca un nod ce ține totul.

Bobi: - Ce cred în același timp este că sunt foarte puține cazurile în care chiar nu ai de ales. În sensul direcției vieții în momentul în care ai un copil. Și mai cred că într-adevăr copilul va crește exact cum trebuie dacă se simte parte din acea direcție oricare ar fi. Și dacă faci ce poți mai bine în circumstanțele pe care le ai. Copilul absoarbe, învață în toate momentele. Cred că de asta nu suntem chiar conștienți, și totul îi poate folosi.

Ela: - Da, foarte bine la grădiniță! 👏👏 Bobo a fost 4 ani! La program normal (așa se numea atunci cea de 4 ore). La secția maghiară.  Vorbea limba literară atunci! Mă mai și corecta!

Bobi: - Lili drag, de fapt eu chiar vreau să spun un singur lucru, familia trebuie să fie responsabilă de educația copilului cel puțin în aceeași măsură ca școala, grădinița, societatea în largul ei, și educația e un sens foarte larg, doar copilul trebuie să învețe absolut totul, afectiv, comportamental, intelectual. Cei șapte ani de acasă sunt o părticică din toate astea, toate sunt importante, dar dintre toate întâi e familia și din păcate nu există o școală reală pentru părinți.

În trecut exista ceea ce numim buna cuviință, respectul fără doar și poate pentru adulți, părinți etc. Societatea însă era cu totul alta, de obicei întreaga viață ți se petrecea în mediul familial imediat. Acum e cu totul altceva. Și poate tocmai importanța acestei bune cuviințe în lumea de azi intră in discuție. Azi vrem să citească și să fie matematicieni la trei ani...

Angi: - Vroiam să spun că poți educa, cu rezultate super, copiii cu părinți educați, în proporții mai mari sau mai reduse. Sigur, se întâmplă și minuni sau ți se pare că se întâmplă.

Lili: - Da, cel mai greu lucru, să crești un copil așa cum trebuie. Cea mai mare provocare a vieții. Sunt fericită, ne-am descurcat destul de bine. Copiii noștri sunt extraordinari!

Take a seat, my love!

Autobuzul oprește în fața mea. Nimeni nu clintește. Nici măcar eu. Suntem vreo nouă oameni care așteptăm în ploicica măruntă și nevinovată a unui februarie blând, înșirați unul după altul, la distanță de juma’ de metru. Fiecare plutind serafic în spațiul lui personal, fără grija că cineva ar putea să-l invadeze sau să-i uzurpe dreptul de a urca în spațiul cald, confortabil al transportului în comun. Autobuzul își deschide ușile, niciunul dintre cei ce așteaptă nu flutură o geană.

Acum patru ani, când de-abia ajunsesem în Anglia, mă repezeam cu elan de cuceritor să nu cumva să îmi pierd locul, să nu cumva să rămân pe dinafară. Eu și nimeni altcineva. Cu tot cu cei șapte ani de acasă ai mei. Numărați în ani românești. Eu, rafinata, civilizata și super educata. Toți mă priveau uimiți și un pic amuzați, iar șoferul mă poftea politicos să mă dau jos și să aștept. Nu mai puteam de rușine.

Cutezătoare, mare luptătoare pentru drepturile omului în țara mea, jenată de propriu-mi comportament pe meleaguri străine. Dar ce să-i faci?! Durează până ieși din buclele mentale. Am crescut în zile în care mergeai agățat pe scara autobuzului, într-o îmbulzeală de nedescris. În care o călătorie cu autobuzul era o chestie de supraviețuire sălbatică. Am stat la cozile la care luptai să prinzi carne sau ouă. Dacă vroiai să mănânci. Așa că cei șapte ani de-acasă ai mei erau o chestie relativă. Par amabilă și drăguță, sunt. Dar a trebuit să mă străduiesc din răsputeri să-mi netezesc agresivitatea, colțuri și dungi fioroase. Fiul meu încă îmi atrage atenția că vorbesc prea tare și deranjez poate vecinii. În propria-mi casă. Mă uit stupefiată la el de fiecare dată și mă întreb cine l-o fi făcut atât de lord.

Nu îi înțeleg pe cei care oftează nostalgic după cei șapte ani de acasă care existau odată. Eu sunt de demult. Bine educată. Dar neștiind până acum câțiva ani cum se trăiește blând. Știam teoria. Dar nu practica.

Acum știu. Am învățat. În Anglia există ciudățenia asta. Se stă la coadă la autobuz, oricât de incredibilă ar părea afirmația. Întâi coboară cei care vor să coboare, pe aceeași ușă din fața șoferului, agale, cu cățel, cu purcel, cărucioare și alte angarale, apoi urcă noii călători, unul după altul, așteptând răbdători ca fiecare să-și prezinte biletul, să-și caute cardul sau să poarte conversații nesfârșite cu șoferul care le spune tuturor “My love”. Câteodată discută despre vreme, în timp ce toți sunt în standby. Niciodată nu turează motorul înainte ca toată lumea să se așeze, nu cumva să se clatine careva pe picioare.

De obicei sunt locuri pentru toată lumea, iar uneori șoferul oprește în locuri prestabilite și își cere scuze călătorilor că trebuie toți să stea degeaba câteva minute pentru că a circulat prea repede și autobuzul lui trebuie să se încadreze într-o schemă de orar. Dacă pe tăbliță scrie că ajunge la 11 și 47, atunci la și 47 trebuie să ajungă. Călătorii îl privesc cu drag și răbdare, e glumeț și cum ai putea să te superi pe cineva care ți se adresează cu “My love”?! Și, la urma urmelor, de ce să te grăbești?! De ce să te enervezi?!

Cred că asta e una din cele mai bune definiții ale civilizației. O lume în care nimeni nu se enervează. O lume care permite tuturor să existe. O lume în care cei “șapte ani de acasă” sunt de fapt felul în care, în mod profund, ești tu, OM.

Întotdeauna am năzuit spre educație, spre rafinarea comportamentului. Spre salvarea omenirii în toate modurile posibile. Avem nevoie de civilizație ca fiind opusă haosului. Să facem măcar pași mici, accesibili muritorilor de rând. Să ne educăm copiii e unul dintre acești pași. Nu are nicio legătură cu numărul anilor petrecuți acasă. Oamenii frumoși, plini de respect pentru nevoile celorlalți au fost mereu printre noi. Indiferent de cine i-a educat. Doldora de bun simț înnăscut sau cultivat cu degete măiestre de grădinar pasionat. Puteți să vă imaginați această culme a rafinamentului uman?! O societate blândă, respectuoasă, în care fiecare are “cei șapte ani de acasă”?! Cum să renunțăm la această utopie?! Nu putem decât să năzuim spre ea, cum spuneam, măcar cu pașii noștri mărunți.

Într-un mod esențial copiii mi se par la fel, cu sute de ani în urmă sau cu mii de clipe înainte, deși, paradoxal, niciodată copiii unor vremuri nu au fost la fel cu cei aparținând altora. Cum ar fi putut?! Ne schimbăm continuu, pruncii cu smarturile crescute arborescent din falange nu mai sunt cei cu nuielușe alergând după capre. Nu sunt dintre cei prăpăstioși care văd mereu trecutul mai presus decât prezentul. Pentru mine oamenii sunt la fel de buni sau la fel de răi ca oricând de-a lungul creșterii sau descreșterii Pamântului. Uneori au ce le trebuie, uneori nu au. Uneori îi putem educa, alteori nu. Dar cine poate spune că cei de azi nu sunt la fel de buni ca cei ce au fost?! Pe baza căror criterii?! A celor șapte ani de acasă?!

Dacă ne uităm fix într-o oarecare oglindă a realității, “cei șapte ani de acasă” sunt doar un alt mit românesc, perpetuat de-a lungul anilor de generații după generații, în timp ce treceau pragurile lumilor. Aparținând folclorului citadin, i-am avut și nu-i mai avem, vai, copiii de azi nu mai sunt ce-au fost! Really?! Nu știu de ce, dar pot să-mi imaginez replica asta repetată de fiecare părinte, bunic, vecin, profesor sau om revoltat de la colțul străzii, glisând cu toții, unii după alții, pe fațetele timpului. În fapt a fost și este doar o metaforă. Esențială vieții noastre, civilizației în care ne place să ființăm. Sau ne-ar plăcea. O metaforă de care avem nevoie, în care trebuie să credem, pe care trebuie să o cultivăm la nesfârșit. E metafora civilizației noastre. E credința noastră în puterea educației. Indiferent cine o furnizează.

Și astăzi avem copii frumoși, gingași ca niște licurici, luminând întunericul cu candoarea lor. Împrăștiind iubire și drag de frumusețe. Încercând să ordoneze lumea sub mâinile lor pline de entuziasm și inocență. Copii cu cei “șapte ani de acasă”. Care nu vor să facă rău, nu pot să facă rău. Așa sunt ei. Dacă cineva îi lovește, se uită mirați cum de a putut exista așa ceva. Dacă cineva le zâmbește, fața toată le înflorește în surâsul soarelui. Îi întâlnesc tot timpul.

Și avem din cei care ne privesc cu ochi goi sau mânioși, al căror comportament escaladează, nu pentru că nu au cei șapte ani de acasă, ci pentru că nu au destulă iubire în viața lor. Ca întotdeauna. Părinții sunt cum ți-au fost dați. Nu toți sunt norocoși.

Da, ne trebuie bunul simț, respectul și civilizația. Dar nu putem să le contabilizăm în ani de stat acasă. Măcar pentru faptul că acum pruncii intră în sistem atât de devreme. Foștii ani ar trebui numiți "clipele de acasă" și nu ar trebui numărați în lungime, ci în calitate. Clipele pot fi definitorii.

Aici, în Anglia, copiii încep grădinița la câteva luni, cel mai mic bebeluș de la nursery din York are șapte luni. O figură mică, încrețită, de baby yoda înțelept, nu plânge niciodată. Ceea ce mi se pare culmea, în fiecare zi își lasă părinții pe undeva prin lume și stă printre străini, binevoitori, ce-i drept, până la zece ore. Crescând între timp. Fără să-și plângă soarta. Îndurând totul cu stoicism, cu același zâmbet rotund de câte ori îl îmbrățișezi. Un fel de Ed Sheeran mărunt. Are stofă de viking, zic eu. Dar va ieși gentleman englez din el. Absolut sigur.

Din camera bebelușilor migrează în cea a toddlerilor când au doi ani și la trei ani trec la preschool. La patru ani au plecat la școală. Stau zece ore la grădiniță, sistemul îi educă, în mod evident. Părinții le fac băiță seara, îi giugiulesc un pic și “nani time”. Bănuiesc că în weekend stau și se minunează câte lucruri au învățat copiii lor la grădiniță. Aici nu există bunici care să ajute, bunicii locuiesc în alte zone, populația se mișcă de colo, colo, în caz de maximă urgență se apelează la babysitting.

Dar sistemul chiar îi face oameni. Părticele ale unei civilizații plăcute. Bucățele bine îmbinate din puzzle-ul societății. Din camera bebelușilor începe. Două lucruri se cultivă aici cu grijă de mare grădinar, cu artă, persuasiune și candoare. Independența pruncilor și politețea. Cei șapte ani de acasă sunt obținuți de pe la doi ani jumate.

Primul meu impact cu sistemul lor a fost absolut năucitor. Parcă eram țața Lelea de la munte, ajunsă în marele oraș, eventual rătăcită cu totul pe străzile secolului viitor. Copilași mici cât o alună, de doi anișori, respectând regulile, spălându-se pe mâini, urcând și coborând scările abrupte prin puterile proprii, servindu-se singuri cu mâncare și spunând, abia inteligibil, “More, please.” “Thank you.” Dacă nu spun “te rog”, nu capătă mâncare. E o condiționare foarte puternică. “Sorry” e pe tot locul, chiar și la o mică îmbrâncire, “Gentle hands, please!” e urmat automat de mângâierea gingașă a celuilalt și de îmbrățișarea lui cu tot focul unei inimioare de copilaș. Îmi venea să-mi trag două palme, să mă trezesc.

Nu știu dacă e efectul educației începute prematur în sistem, dar englezii sunt extraordinar de politicoși. Nu spun că toți sunt așa, dar cel puțin locurile pe unde mă învârt eu sunt doldora de politețe și de zâmbete. Poate sunt doar foarte norocoasă.

Cum mi-am făcut trainingul la grădiniță? În noul meu job de peste hotare?! Prin întrebări prietenoase, blânde, din care ridicam capul, năucită, încercând să înțeleg dacă chiar trebuie să fac ceva sau am alegerea de a nu face nimic. “Ai dori oare să faci o activitate cu copiii în grădină sau nu?! Sau poate ai prefera să le citești o poveste?!”. Aici nu ai cum să te superi. Pentru că mereu zâmbești, spui “Please” și “Thank you”. Și asta e ce primești înapoi.

E evident că au tot ce le trebuie din sistem și în sistem. Pur și simplu ai parte de o amabilitate nesfârșită, o dulceață a purtării, o tihnă a interacțiunilor umane care te umple de pace, de răsfăț. Te poți relaxa. Îți poți folosi abilitățile de luptător dobândite prin antrenament greu pentru altceva.

La un punct anume, am concluzionat plină de suficiență că e o lume falsă, că politețea englezilor e un automatism deprins în bebelușie, că nu merge deep down, e o lume de vikingi deghizați în păpușele Barbie, mai bine sinceritatea agresivă a românilor și strâmbăturile de rigoare. Ciocanul în moalele capului. Cei șapte ani de acasă contra celor șapte ani din sistem.

Dar zău, oricât m-aș învârti în alegerile mele, prefer politețea, fie ea și automată. Asta mă lasă să respir. Să mă sprijin de repere. Să mă ocup de lucrurile esențiale. Știu că asta e realitatea mea, nici nu am pretins altceva. Realitatea văzută de ochiul meu binevoitor, pozitiv, gata să lustruiască cu azur tot ce vede.

Avem nevoie de "cei șapte ani de acasă". Indiferent că aparțin clipelor dulci furate în familii sau sistemului solid de educație. Avem cu adevărat nevoie de asta, ca să putem aștepta autobuzul în șir clar, admirând ploicica de februarie și turnurile avântate spre cer ale catedralei, fără să ne îmbulzim sălbatic pentru a cuceri un loc, fără să trebuiască să încălcăm spațiul existențial al celorlalți. Fără să luptăm de aiurea.

Tot ce trebuie să facem e să spunem mereu „Te rog. Mulțumesc. Îmi pare rău”. Să zâmbim cu drag fiecărui om și să-l acceptăm. Și neapărat să învățăm cum se cultivă trandafirii. Ce e mai greu de fapt decât să crești copii? Nimic. Se mai zice și că îți trebuie un sat pentru asta. Ba chiar o țară întreagă, sunt de acord, e challenge-ul vieții.

Să înțelegem odată că știe el, timpul, ce știe, că pruncii fiecărei generații sunt cel puțin la fel de frumoși cum au mai fost și cum vor mai fi, că din ei vor ieși oameni care îți vor spune cu dulceață și inima ușoară, „Așază-te, my love, să pot porni autobuzul, fără să te dau jos de pe picioare.”