Parfum de leuștean

Niciodată nu aș fi crezut că simpla prezență a unor frunze banale în bucătăria mea îmi va umple sufletul de bucurie, de triluri de privighetori, de clara atingere a magicului.

Chiar și acum, în timp ce scriu, mi-am dus din nou mâna la nas și am inspirat adânc verdele amărui și parfumat care mi s-a imprimat fericit în epidermă. Fără ezitare, implozia de endorfine mi-a inundat creierul și m-a adus în pragul lacrimilor. Din alea bune, bune de tot.

Te pui cu reacțiile inconștiente, determinate de te miri ce, de amintiri, de ADN-uri, de picături de rouă vie plantate în imaginar?! Eu una nici nu încerc. Mă las pradă desfătării și nu-mi caut singură nod în papură. Când mă vizitează bucuria, indiferent din ce motiv, pe bază de pătrunjel, de leuștean sau pur și simplu pe bază de respirație, o strâng tare în brațe și mă agăț de ea ca un scaiete disperat. Aș putea să stau așa o veșnicie.

Întâi știu sigur că a fost ciorbița de pui a mamei, finalizată cu aromă de frunze de leuștean, presărate din belșug, pentru că din belșug erau la piață, pe toate tarabele. Apoi a fost cumpăratul lor, eu copilă fiind, trimisă de mama după leuștean și neștiind să deosebesc frunzele. Îmi aduc aminte și acum uimirea mea în fața magiei lumii, frunze de țelină și frunze de leuștean, unele lângă altele, care or fi una, care or fi alta?! Pe care să le aleg?! Ce o să zică mama, dacă greșesc frunzele?! Și apoi ideea salvatoare, pe care am purtat-o după mine și în anii de după, chiar și acum doar așa identific limpede ce și cum, frecând frunzele între degete și umplându-mi apoi nările de aromele robuste, explozive. Leușteanul distilându-se net în parfumuri de grădină și colțuri de gard înflorit în cămăruțele ascunse ale minții mele întortocheate. Nu în imagini, nu, e prea greu să-i învăț frunzele.

Aroma bogată, puternică, ușor amăruie mi-a pigmentat ciorbele, degetele și amintirile dulci legate de mama.

Ajunsă în Anglia, prima oară am inspectat standurile cu frunze, în absolut toate soiurile de magazine. Voiam să fac ciorbiță ca la mama acasă. Lesne de înțeles de ce.

Nici un fel de leuștean nu populează aromele englezești. Oamenii ăștia nu știu ce pierd. Îi dau înainte cu coriandrul, pe care eu nu pot să-l suport, coriandru pe toate coclaurile shop-urilor, cu pătrunjelul și mărarul care au mai puțin de jumătate din intensitatea celor românești, cu tot felul de alte aiureli care nu interesează pe nimeni, nici măcar pe ei. Hai, treacă, meargă, dar fără leuștean?!

În Londra am găsit magazine românești de unde ne-am aprovizionat cu pliculețe de condiment uscat, o variantă destul de reușită, deși cam pălită. Aici, în York, mai adânc în ținuturile englezești, nema pișta. Adio leuștean. Caz clasat.

Dar ieri, surpriză! A venit leușteanul verde. Verde, verde, nemaiauzit de verde. Direct din România, direct de acasă. Celălalt acasă. Primul acasă. Nu mai știu care acasă, că m-am zăpăcit cu totul.

Dincolo de orice bolunzeală, de orice neclaritate a imaginii e această fericire care îmi râde prin inimă, fericirea acestui moment parfumat cu leuștean, din grădină de la Lonea.

Ciorbița fierbe pe foc și toate lucrurile din univers sunt exact unde trebuie să fie. Inclusiv leușteanul proaspăt plantat azi dimineață într-un colț de gard albastru.

Chestiunea gunoiului

Vă spun sincer, de când m-am mutat în York, simt că salvez planeta în ultimul hal. Îmi petrec ore din viață în acest sens. Fac liste și studiez pe net. Greșesc și învăț din greșeli. Îmi organizez zilele în funcție de gunoi, tipuri de gunoi, să nu cumva să ratez ridicarea gunoiului, unde naibilui să mai depozitez gunoiul și întrebarea de groază: „Unde aruncăm chestia asta?!”. Pentru că, să nu uităm, unele chestii nu se încadrează niciunde, afurisitele.

Bun, să vedem cum stau cu buclele mentale. Vreo 50 de ani am aruncat gunoiul în containerul dintre blocuri, pur și simplu. Frumoase vremuri. Îmi amintesc de ele cu nostalgie. E adevărat că uneori nu veneau să ridice gunoiul și se revărsa tot pe lângă, zburând prin cartier și mirosind atât de îmbietor vara, pe o caniculă de 33 grade, încât nu-ți mai deschideai geamul nici dimineața, nici noaptea și dădeai din colț în colț dacă aveai niscaiva musafiri, care puteau să aprecieze în ce zonă selectă locuiești după intensitatea mirosului. Dar măcar era afară și nu înăuntru! Cum spuneam, am rămas cu amintiri plăcute, de lejeritate existențială.

Apoi trei ani de Londra. Boboc. Tot ce vroiai să ia calea neantului, puneai la marea grămadă în saci menajeri, luai liftul până la parter, să nu te obosești cu greutatea în spinare și hopa, țopa, arivederci Roma! Gunoiul se ridica zilnic, blocul era impecabil, mirosind frumos, doar era London, nenicule! Nu de ici, de colo.

Apoi ne-am mutat cu șandramaua la York. Și am început prin a ne holba la containerele noastre de gunoi. Ca niște oameni cu multă carte ne-am pus întrebarea legitimă, „De ce oare sunt containere diferite?!”. Unele mici, unele mari, culori diferite. Brusc am simțit că am ajuns pe altă planetă. Una dificilă, cu multe pretenții. Exagerate.

Fiind o persoană studioasă din fire, dă-i și citește, pe net, unde altundeva?! Cu sprijinul dezinteresat al celor din familie, desigur, care fiecare își dădea cu părerea sau cu greșeala.

O dată la două săptămâni se ridică gunoiul menajer. În containerul mare negru. În saci menajeri legați. Adică resturile de mâncare, cojile de cartofi și de ouă, asta în caz că nu vrei să le faci compost, ceea ce nu intenționez nici într-o mie de ani. Mi-am cumpărat compost, ca o persoană civilizată. Alternativ, tot la două săptămâni se ridică containerul verde, care e cu resturi de grădină, adică frunze, crenguțe și iarbă.

Plus cele trei cutii mici de reciclare, una pentru carton și hârtie, care nu se pun în saci de nailon, pentru că ce treabă e aia, să amesteci cartonul cu plasticul?! Una pentru plastic, care se pune în saci transparenți, nelegați, ca marii maeștri sanitari ai ridicării gunoiului să vadă că nu ai amestecat prostește plasticul cu hârtie, doamne feri! Și una pentru sticlă. Se subînțelege că îți speli borcanele înainte să le arunci, că doar nu ești animal! Îți speli și plasticurile, că altfel te trezești cu animale fioroase la container, două săptămâni de așteptare nu-s de joacă! Speli totul, apoi, frumoase, le poți arunca.

Să nu credeți că am dobândit această știință de carte așa ușor. La început, după ce i-am așteptat ca pe Moș Crăciun timp de două săptămâni, presând la carton și la plasticuri (casă nouă, de, comenzi zilnice la Amazon, iar ăștia, nebunii, împachetează totul în zeci de cutii și folii!), după ce ne-am chinuit să sortăm ca nemuricii am avut enorma surpriză să-i vedem cum ajung în fața casei noastre, ne verifică cutiile și le lasă acolo cu nesimțire maximă. Pline. Oameni în uniforme portocalii, înaintând pe cele două părți ale străzii, ca o mini-armată ecologică și mașini diferite de colectare, iar gunoiul meu a rămas neridicat. Cu stupoare de nedescris am galopat pe scări în jos, că-i spionam de la etaj să văd ce fac, am năvălit pe ușă afară și am reușit să mai prind un inspector șef al gunoiului care tocmai îmi scria o hârtie să mi-o lase-n poartă. Încă nu am poartă, dar înțelegeți voi ideea. „Ce e în neregulă?”, m-am aruncat să-l întreb, nemaiavând nici un pic de răbdare, pentru că mi-o terminasem pe toată în cele două săptămâni de așteptare. „Nu se amestecă hârtia cu plasticul”, mi-a explicat omul în limba lui cântată și imposibilă și a plecat. Îl durea în cot de nefericirea mea.

Ce și-o fi zis?! S-au mutat niște redneci în York.

Ce hârtie visează?! Mi-am luat gunoiul, l-am dus în grădinuța mea japoneză, l-am răsturnat și ce să vezi?! Vreo trei hârtiuțe zburătăceau pe acolo, rătăcite de-aiurea. „Cine a băgat hârtie în punga cu plastic?!” am întrebat cu un calm feroce, în speranța obținerii unui răspuns omenesc. N-am obținut, că nimeni nu mai recunoștea. Toți dădeau din colț în colț, că câr, că mâr. No, bini! Să mă vedeți cum sortam chestiile, cu mâinile până la cot în gunoaie. Ce să-i faci, dacă nu te duce capu’ când trebuie. Ne mai dăm și intelectuali. Ai și vai și-amar!

Au mai trecut două săptămâni. Să vedeți ce fericire în casă, ce high five-uri entuziasmate, ce ne felicitam reciproc cu mândrie națională când au venit și ne-au ridicat gunoiul! Ne învățaserăm lecția!

La cât gunoi producem, la cum ridică ăștia gunoiul numai la două săptămâni, trebuie, dar trebuie neapărat să facem și unul, două drumuri săptămânale cu rucsacii în spinare, plus căruciorul de cumpărături, toate pline ochi cu deșeuri, îndesate de aproape nu le mai putem târî. Până la niște containere uriașe aflate la vreo 20 de minute de casă, pe care scrie exact ce să pui în ele, în nici un caz altceva. Și noi respectăm, chiar dacă suntem români, că numai o amendă ne mai lipsește acum, de când cu Arthur, instalatorul, mișunând prin casă de vreo două luni.

Sper ca asta să înceteze după ce terminăm cu Amazonul. Mai avem până atunci, ce naibilui, casa era goală când ne-am mutat! Trebuie s-o umplem! Momentan ne sfărâmăm creierii ce să facem cu pământul înțesat cu rădăcini de iarbă, puternice ca niște odgoane pe care l-am scos din straturile mele de flori. Nu e voie să îl pui în containerul de grădină. Probabil tre’ să te speli cu el pe cap. Să nu mai vorbim de resturile de fier, robineții ruginiți și bucățile de ziduri. Nu s-a inventat recipientul pentru ele, așa că deocamdată le depozităm în grădinuța mea japoneză, care e tot mai mult grădinuța cu gunoaie.

Am speranțe mari că vom găsi rezolvarea. Întotdeauna am văzut partea roz a existenței. Nu trebuie decât să găsesc ceva bun în faza cu gunoaiele. Să joc jocul mulțumirii.

Oricum, sunt foarte mulțumită. Am o bucătărie foarte mare, așa că o să-mi încapă cu ușurință cele trei containere mari de gunoi pe care o să mi le cumpăr când o să am bani.

Pentru că, ce să vezi, trebuie să am și în casă containere pentru toate reciclabilele, doar n-o să fug afară pentru orice cutiuță, de zeci de ori pe zi!

Aici chiar plouă!

Acum nu mai pot să scriu, neapărat tre' să trag un dans al cartonului. Tocmai a ajuns un pachet de la Amazon. Cum se face? Simplu. Iei o cutie de carton, o pui pe jos și începi să joci țonțoroiul pe ea, până o faci una cu pământul și ocupă minimum de spațiu. Dacă și dansez, vă dați seama ce mulțumită sunt. Planeta e aproape salvată!

Trandafirii „in the making”

Plină de hotărâre, după ce am trecut în revistă vreo trei site-uri de vreme și am constatat că există cel puțin două ore fără ploaie, mi-am cărat mândră și importantă toate angaralele în grădină. Tre’ să înțelegeți că avem o foarte frumoasă grădinuță, care deocamdată nu are gard. Gardul va fi construit în viitor de către fiul familiei, care a decis să își facă o nouă specializare, pe lângă cea calculatoristică. În viitor, când toate celelalte lucruri mult mai presante de pe listă vor fi fost rezolvate. Gen plouat în pod și burlane care scuipă apa pe alte găuri decât cele programate. Gen geamuri opace și pătate pe care nu vezi nici măcar dacă e ziuă pe afară sau a coborât noaptea pe coclauri sau felul în care am descoperit că petele de rugină de pe soba din living trebuie să se datoreze nici mai mult nici mai puțin picuratului excesiv când dă ploaia. Și ploaia dă, măi nene, dă serios! Până nu am ajuns aici recunosc cinstit că nu am înțeles ce înseamnă ploaia englezească în adevăratul sens al cuvântului. Acum înțeleg.

Bun, să reluăm. Fericită că e ora mea de plantat, în văzul tuturor trecătorilor (noroc că e o zonă unde arar trece câte o doamnă în vârstă trasă de câte un cățel), mi-am înșirat găletușa cu apă, lopățica cea delicată, trandafirașul sub formă de trei fire conectate la o tulpiniță de zece centimetri, am stabilit locul așa, la o aruncătură de ochi și m-am pus cu grijă pe genunchi în iarba moale, purtând mănuși de grădinărit proaspăt cumpărate, ca o adevărată specialistă.

Eroare. Iarba moale nu era moale decât la prima vedere și mi-am dat seama că nu o să mai pot să mă ridic dacă îmi agresez genunchii așa de sălbatic. Repede m-am săltat și am mai pierdut vreo zece minute prin casă căutând ceva de pus sub zona vătămată. Cât pe ce să înceapă să plouă până m-am fâțâit eu. Am găsit în cele din urmă o perinuță, mi-am pus-o tacticos pe iarbă și am înfipt cu mult curaj lopățica în pământ. Aiurea! Nici vorbă! A ricoșat ca din beton. Brusc mi-am dat seama că grădinăritul era o artă și se știe că eu sunt pierdută pentru orice formă de artă. Nici în muzee nu calc vreodată din motive de totală nepotrivire a rezonanțelor.

Totuși, aveam trei trandafiri de plantat. De unde credeam că voi termina munca într-o oră, mi-am dat seama că dacă mi-aș împărți-o pe trei zile poate aș supraviețui încercării.

Nici nu bănuiam că iarba poate fi așa de forțoasă, cu rădăcini adânci de o palmă, pe verticală, nu pe orizontală. Întrețesute și capabile să reziste furtunilor care smulg copacii. Dă-i și sapă, vai de zilele mele, bucățică de pământ cleios după bucățică. Zăbrelit cu iarba fiarelor. Aolică, vai de mine! Din când în când auzeam și urletul mut al râmelor pe care le sfârtecam fără să vreau în această muncă de sclav pe plantație, râme de care după vreo zece minute nu mi-a mai păsat chiar deloc. Scopul scuză mijloacele. Îmi cufundam mâna înmănușată în gropelnița tot mai adâncă, vorba vine, și culegeam pământul amestecat cu resturi de râme, viața-i dură. A durat peste juma’ de oră să fac o groapă suficient de adâncă să încapă amărâtul de trandafir, dar tre’ să recunosc că după ce m-am specializat, în zilele următoare, am redus timpii afectați la 20 de minute. Când să mă produc cu adevărat, am terminat de plantat cei trei trandafiri.

Cum ziceam, ca idee e foarte simplu, sapi o groapă, pui o găletușă de apă, stai nițel să se absoarbă, pui un strat de compost, niscaiva mycorrhizzal fungi, cică asta îl ajută să-și facă rădăcini de zmeu, pui cu grijă și iubire maximă trandafirul, compost din nou, bătătorești finuț, mai torni niște apă și gata. Apoi aștepți minunăția.

Dincolo de idee, te omoară practica. Până să-mi dau seama că lopățica ce mi-o cumpărasem nu e bună, m-am chinuit ca un sisif sau ca o sisifă tembelă să găuresc pământul în mod adecvat. Când am terminat de plantat trandafirii, mi-am luat și lopată adevărată. Mintea românului cea de pe urmă. Cam puțintică la început, dar cu grămada la sfârșit. Lupta cu râmele e coșmar curat, iar statul în patru labe îți omoară la sigur și spatele, și genunchii.

Acum, evident că experiența plantării a avut și chestii drăguțele, din categoria umanului, dar și a fabulosului. Întâi și întâi, cum stăteam eu acolo plantată nesănătos pe proprii-mi genunchi, în dreptul meu s-a oprit un tinerel și a început să-mi vorbească din senin (eu în propria-mi grădină, se înțelege), cu o voce amabilă și plăcută și un zâmbet larg pe față. Oamenii aici sunt foarte prietenoși. Din păcate pentru expansiunea mea socială în cartier, vorbea o yorkeză încântătoare de-a dreptul și complet de neînțeles pentru subsemnata. „Fratele meu, ce-mi sporovăiește omulețul ăsta?!” m-am întrebat cu groază, încercând înnebunită să prind firul ideii. Asta îmi mai lipsea în mijlocul greutăților incomensurabile ale plantatului. Să descifrez limbi necunoscute.

Cumva, printr-un noroc chior și o răsucire neașteptată a accentelor, m-am prins că vorbește de brazii mei și business-ul lui. Oiii, mi s-a luminat mintea și, cu multă imaginație din partea mea, neapărat necesară când pricepi un cuvânt din șapte, am înțeles că îmi propunea să-mi tundă brazii, la juma’ de preț, că doar suntem vecini. Ce oameni drăguți aici în cartier. Aproape că mi-i tundea gratis. Și cât de frumos mi-a explicat că trebuie neapărat să-i tund, pentru că altfel se vor usca, fiind prea bogați în coronament și soarele nepătrunzând cum trebuie printre pletele lor. Care soare, măi nenicule, am vrut să-l întreb, că n-am văzut cu ochii mei soare de când am venit aici și acuș sunt două luni! Dar de, cine știe ce caniculă o fi prin zonă în curând, mai ceva ca în insulele grecești, fir-ar să fie, că n-am putut să mă mut și eu prin Corfu pe undeva!

Mulțumit că afacerea îi prospera cu ajutorul meu, omulețu’ s-a dus în treaba lui și eu am rămas în treaba mea. Sapă, vorbește cu râmele, pune apă, așază frumos trandafirul în locașul umed și negru. Am bătătorit pământul și am dat să mă ridic. Mission accomplished. Apoi am icnit puternic, scoțând un „Aiii” care cred că s-a auzit până la colțul străzii. Nu, nu am rămas țeapănă de lumbago, deși nu era exclus. Dimpotrivă, așa reacționez eu când dau nas în nas cu miraculosul. Mă mir cu putere, să știu și eu că mă mir. Să simt că trăiesc cu adevărat.

Apărută din senin, out of the blue, o buburuză frumoasă foc, roșioară și zburdalnică, se învârtea pe frunzulițele primului meu trandafir ever. Buburuză, ruză....Ce semn mai trifoi cu patru foi puteam primi, de bun venit în cartier și de bună întrupare într-ale grădinăritului?! Buburuza mea dragă, care mereu mi-a arătat drumurile toate.

Mulțumită peste poate, m-am dus să-mi spăl pământul de sub unghii, mănușile protejând doar contra râmelor, să se știe. În ceea ce mă privește e de ajuns și atât.

În fiecare dimineață, fie ploaie, fie vânt, fie amândouă de obicei, fug afară și mă uit cu atenție la trandafirii mei. Oare rezistă? Sunt sănătoși? Se înfiripă?!

Când văd cum mititeii nu se lasă și încearcă să-și croiască drum prin pământ necunoscut cu forțele lor firave, cum flutură, drăguțeii, în vântul Yorkului și se strecoară printre ploile permanente și nesfârșite, ah, când îi văd cum răzbat spre lumină tot mai mare, atât de mici și gingășei, mereu simt cum mă înfior în fața frumuseții neasemuite a lumii.

De atâta frumusețe, am pus mâna pe lopată și am hotărât să trec la etapa plantării de bulbi.