Trandafirii „in the making”

Plină de hotărâre, după ce am trecut în revistă vreo trei site-uri de vreme și am constatat că există cel puțin două ore fără ploaie, mi-am cărat mândră și importantă toate angaralele în grădină. Tre’ să înțelegeți că avem o foarte frumoasă grădinuță, care deocamdată nu are gard. Gardul va fi construit în viitor de către fiul familiei, care a decis să își facă o nouă specializare, pe lângă cea calculatoristică. În viitor, când toate celelalte lucruri mult mai presante de pe listă vor fi fost rezolvate. Gen plouat în pod și burlane care scuipă apa pe alte găuri decât cele programate. Gen geamuri opace și pătate pe care nu vezi nici măcar dacă e ziuă pe afară sau a coborât noaptea pe coclauri sau felul în care am descoperit că petele de rugină de pe soba din living trebuie să se datoreze nici mai mult nici mai puțin picuratului excesiv când dă ploaia. Și ploaia dă, măi nene, dă serios! Până nu am ajuns aici recunosc cinstit că nu am înțeles ce înseamnă ploaia englezească în adevăratul sens al cuvântului. Acum înțeleg.

Bun, să reluăm. Fericită că e ora mea de plantat, în văzul tuturor trecătorilor (noroc că e o zonă unde arar trece câte o doamnă în vârstă trasă de câte un cățel), mi-am înșirat găletușa cu apă, lopățica cea delicată, trandafirașul sub formă de trei fire conectate la o tulpiniță de zece centimetri, am stabilit locul așa, la o aruncătură de ochi și m-am pus cu grijă pe genunchi în iarba moale, purtând mănuși de grădinărit proaspăt cumpărate, ca o adevărată specialistă.

Eroare. Iarba moale nu era moale decât la prima vedere și mi-am dat seama că nu o să mai pot să mă ridic dacă îmi agresez genunchii așa de sălbatic. Repede m-am săltat și am mai pierdut vreo zece minute prin casă căutând ceva de pus sub zona vătămată. Cât pe ce să înceapă să plouă până m-am fâțâit eu. Am găsit în cele din urmă o perinuță, mi-am pus-o tacticos pe iarbă și am înfipt cu mult curaj lopățica în pământ. Aiurea! Nici vorbă! A ricoșat ca din beton. Brusc mi-am dat seama că grădinăritul era o artă și se știe că eu sunt pierdută pentru orice formă de artă. Nici în muzee nu calc vreodată din motive de totală nepotrivire a rezonanțelor.

Totuși, aveam trei trandafiri de plantat. De unde credeam că voi termina munca într-o oră, mi-am dat seama că dacă mi-aș împărți-o pe trei zile poate aș supraviețui încercării.

Nici nu bănuiam că iarba poate fi așa de forțoasă, cu rădăcini adânci de o palmă, pe verticală, nu pe orizontală. Întrețesute și capabile să reziste furtunilor care smulg copacii. Dă-i și sapă, vai de zilele mele, bucățică de pământ cleios după bucățică. Zăbrelit cu iarba fiarelor. Aolică, vai de mine! Din când în când auzeam și urletul mut al râmelor pe care le sfârtecam fără să vreau în această muncă de sclav pe plantație, râme de care după vreo zece minute nu mi-a mai păsat chiar deloc. Scopul scuză mijloacele. Îmi cufundam mâna înmănușată în gropelnița tot mai adâncă, vorba vine, și culegeam pământul amestecat cu resturi de râme, viața-i dură. A durat peste juma’ de oră să fac o groapă suficient de adâncă să încapă amărâtul de trandafir, dar tre’ să recunosc că după ce m-am specializat, în zilele următoare, am redus timpii afectați la 20 de minute. Când să mă produc cu adevărat, am terminat de plantat cei trei trandafiri.

Cum ziceam, ca idee e foarte simplu, sapi o groapă, pui o găletușă de apă, stai nițel să se absoarbă, pui un strat de compost, niscaiva mycorrhizzal fungi, cică asta îl ajută să-și facă rădăcini de zmeu, pui cu grijă și iubire maximă trandafirul, compost din nou, bătătorești finuț, mai torni niște apă și gata. Apoi aștepți minunăția.

Dincolo de idee, te omoară practica. Până să-mi dau seama că lopățica ce mi-o cumpărasem nu e bună, m-am chinuit ca un sisif sau ca o sisifă tembelă să găuresc pământul în mod adecvat. Când am terminat de plantat trandafirii, mi-am luat și lopată adevărată. Mintea românului cea de pe urmă. Cam puțintică la început, dar cu grămada la sfârșit. Lupta cu râmele e coșmar curat, iar statul în patru labe îți omoară la sigur și spatele, și genunchii.

Acum, evident că experiența plantării a avut și chestii drăguțele, din categoria umanului, dar și a fabulosului. Întâi și întâi, cum stăteam eu acolo plantată nesănătos pe proprii-mi genunchi, în dreptul meu s-a oprit un tinerel și a început să-mi vorbească din senin (eu în propria-mi grădină, se înțelege), cu o voce amabilă și plăcută și un zâmbet larg pe față. Oamenii aici sunt foarte prietenoși. Din păcate pentru expansiunea mea socială în cartier, vorbea o yorkeză încântătoare de-a dreptul și complet de neînțeles pentru subsemnata. „Fratele meu, ce-mi sporovăiește omulețul ăsta?!” m-am întrebat cu groază, încercând înnebunită să prind firul ideii. Asta îmi mai lipsea în mijlocul greutăților incomensurabile ale plantatului. Să descifrez limbi necunoscute.

Cumva, printr-un noroc chior și o răsucire neașteptată a accentelor, m-am prins că vorbește de brazii mei și business-ul lui. Oiii, mi s-a luminat mintea și, cu multă imaginație din partea mea, neapărat necesară când pricepi un cuvânt din șapte, am înțeles că îmi propunea să-mi tundă brazii, la juma’ de preț, că doar suntem vecini. Ce oameni drăguți aici în cartier. Aproape că mi-i tundea gratis. Și cât de frumos mi-a explicat că trebuie neapărat să-i tund, pentru că altfel se vor usca, fiind prea bogați în coronament și soarele nepătrunzând cum trebuie printre pletele lor. Care soare, măi nenicule, am vrut să-l întreb, că n-am văzut cu ochii mei soare de când am venit aici și acuș sunt două luni! Dar de, cine știe ce caniculă o fi prin zonă în curând, mai ceva ca în insulele grecești, fir-ar să fie, că n-am putut să mă mut și eu prin Corfu pe undeva!

Mulțumit că afacerea îi prospera cu ajutorul meu, omulețu’ s-a dus în treaba lui și eu am rămas în treaba mea. Sapă, vorbește cu râmele, pune apă, așază frumos trandafirul în locașul umed și negru. Am bătătorit pământul și am dat să mă ridic. Mission accomplished. Apoi am icnit puternic, scoțând un „Aiii” care cred că s-a auzit până la colțul străzii. Nu, nu am rămas țeapănă de lumbago, deși nu era exclus. Dimpotrivă, așa reacționez eu când dau nas în nas cu miraculosul. Mă mir cu putere, să știu și eu că mă mir. Să simt că trăiesc cu adevărat.

Apărută din senin, out of the blue, o buburuză frumoasă foc, roșioară și zburdalnică, se învârtea pe frunzulițele primului meu trandafir ever. Buburuză, ruză....Ce semn mai trifoi cu patru foi puteam primi, de bun venit în cartier și de bună întrupare într-ale grădinăritului?! Buburuza mea dragă, care mereu mi-a arătat drumurile toate.

Mulțumită peste poate, m-am dus să-mi spăl pământul de sub unghii, mănușile protejând doar contra râmelor, să se știe. În ceea ce mă privește e de ajuns și atât.

În fiecare dimineață, fie ploaie, fie vânt, fie amândouă de obicei, fug afară și mă uit cu atenție la trandafirii mei. Oare rezistă? Sunt sănătoși? Se înfiripă?!

Când văd cum mititeii nu se lasă și încearcă să-și croiască drum prin pământ necunoscut cu forțele lor firave, cum flutură, drăguțeii, în vântul Yorkului și se strecoară printre ploile permanente și nesfârșite, ah, când îi văd cum răzbat spre lumină tot mai mare, atât de mici și gingășei, mereu simt cum mă înfior în fața frumuseții neasemuite a lumii.

De atâta frumusețe, am pus mâna pe lopată și am hotărât să trec la etapa plantării de bulbi.

Totul despre trandafiri

Ne spălam pe betoanele din baie, în lighean, vai de capul nostru. E un frig de căpiezi și, pentru a căpăta curaj, ne anunțăm reciproc de fiecare dată că urmează să ne luăm inima în dinți și să ne cufundăm în tenebrele civilizației. Ba ne spunem chiar de trei, patru ori, "Mă duc să mă spăl", doar, doar se adeverește. Eu una mai întreb și unde-i ligheanul, că nici ăla nu are un loc stabil, uneori stând cocoțat pe mormanul de faianță ce așteaptă pe hol, alteori pitulat sub sacii de plasticuri și cartoane din bucătărie, saci pe care-i producem cu o frecvență demnă de speriat.

Alex (încurajator): - Vrei să-ți aprind niște lumânări parfumate, mamă? Să îți pun niscaiva muzică de relaxare?!

Râd, că doar ce să fac și mă duc în baie cu ligheanul în mână, cu grijă, să nu-l vărs. La baie nu avem chiuvetă. Asta e, au trăit oamenii și mai și, dar pot să jur că în peșteri nici nu se punea problema de vreun spălat. Bineînțeles că după ce termin observ că am uitat să îmi aduc prosopul și asta îmi pune niscaiva probleme de logistică, dar până la urmă mă descurc înainte de a sucomba de vinețeală.

Proaspătă ca o focă ieșită dintre ghețuri, mă gândesc să îmi revin cumva, îmi trebuiesc niscaiva activități recuperatorii, așa că mă arunc asupra trandafirilor, asupra ideii de trandafiri, ideile îmi plac cel mai mult.

Lilike, căutând pe net totul, dar totul despre trandafiri, ea care n-a avut în viața ei așa ceva, emite pompos:

-Vreau trandafiri, de-a lungul aleii, din ăia nobili, frumoși, nu orice ciuri buri.

Alex (care o aprobă pe silly mum a lui în toate chestiile florale, nu neapărat și în altele):

- Foarte buna idee, dar nu știu ce să zic, poate ne trebuie ceva mai caracteristic ție, hm, trandafirii nu sunt silly!

Cristi (ca să zică și el ceva): - Și au și spini. Oricum, poți să pui ce vrei, atâta vreme cât tu o faci, nu eu, nu am nimic de comentat. Pune ce vrei, TU, nu eu!

Lili (care privește în gol, în zarea albastră din mintea ei) : - Să nu crezi că nu o să mă descurc! Mă bântuie originalitatea florală, sunt în perioada “Grădină” a vieții mele, uite, pe fruntea mea scrie acum GRĂDINĂ! Ce interesant e că urmează după perioada “Grădiniță”, aolică, am înnebunit cu totul, traversez perioade din aceeași familia lexicală!

În altă ordine de idei, în timp ce fac tone de mâncare pentru Polonezul din dotare, mă tot uit în fiecare zi să văd dacă dispare naibilui cada din curticică (numită simandicos Grădina Japoneză), cada sau măcar tăvița de duș… dar încă nu, mai este, oho, cât mai este.

Asta știți ce înseamnă.

Nema pișta spălat.

Pe lângă că nu avem baie, avem și Grădină Japoneză cu vană albă și tavă de duș, adunând apa de ploaie cu sârg și cu voie bună. Tot în aceeași așa-zis grădină locuiește și Carnivora. Băieții au numit-o așa și trebuie să lupt cu ei tot la două zile când îi apucă nebunelele și vor să taie frumusețea de Wisteria, un copac a la Harry Potter, cu trunchiul numai încolăciri sinuoase și misterioase. Ei nu văd nici un pic de mister în ea, tot bolborosesc cum s-a cățărat până pe acoperiș, s-a strecurat prin burlane și pe sub țigle și ne înghite casa cu totul. Că dărâmă gardul și câte și mai câte. Asta-i altă problemă a casei de rezolvat pe lista tot mai lungă, dar tot ce eu văd în fața ochilor e cum stau în grădinuța fără cadă, cu tavan și pereți de flori wisterice, sorbind din cafeluță și luându-mi zborul de atâta fengshui. Curând. Dacă se oprește și ploaia.

Deși oamenii din ice age nu se spălau vreodată, am făcut presiuni asupra lui Arthur. Polonezul nostru aleargă de colo până colo cu țevi în mâini, nu pot să spun că nu lucrează. Dar i-am zis clar să facă ceva urgent! A trecut o lună de când ne uscăm din lipsă de hidratare, ca niște plante amărâte puse în beci și în întuneric, că de frig ce să mai vorbim.

Eveniment, mare eveniment! Aseară am făcut baie în cada mea uriașă! Baia tot huia, plină de cimenturi, dar Arthur s-a îndurat și a conectat cada la apă, deși urmează să o scoată iar când pune gresia. Pleacă în concediu o săptămână și nu a vrut să ne lase ca pe nemurici, ce om de treabă!😍

Acum pot să mă ocup și de trandafiri. Tre’ să recunosc că, deși mi-am adunat cel puțin vreo șapte site-uri cu date utile, mi-a fost lene să citesc și m-am bazat exclusiv pe informațiile de la prietene. Sapi o groapă, pui o găleată de apă în ea, compost și trandafirul. Mai torni o grămadă de apă. Iaca sinteza. Știu totul acum despre familiile lexicale și sintezele de trandafiri.

Cum am pus în practică cunoștințele e o altă poveste.

Acum ne trăim viața în așteptarea Polonezului. Care e prin Scoția la distracție.

Răbdare, că doar nu dau turcii!

De când am venit în York am descoperit alt timp al lumii, mai lent, mai lin curgător, nimic nu se face în grabă. La urma urmelor la ce-i bună graba?! Să strice treaba, doară. Aici timpul are foarte multă răbdare și cei care-l trăiesc trebuie să aibă și mai multă. Tre’ să fii ca o statuie zen, vârându-ți zenul în ochi cu degetele, dacă altfel nu intră și să-l inspiri odată cu aerul proaspăt. Gri totul, dar fresh.

De exemplu, cei care trebuiau să ne instaleze netul au venit de patru ori la intervale de câte 5-6 zile, s-au scărpinat în cap, au analizat variante ca săpatul asfaltului public, șanț prin grădina proprie, cabluri suspendate de nu știu unde până nu știu unde, s-au mai scărpinat o dată în cap și au plecat. Așa, pur și simplu. După ce fuseseră programați cu două luni înainte. Eu am rămas cu gura căscată de asemenea atitudine și am întrebat dacă erau cumva români. Alex s-a enervat, și-a pierdut cu totul calmul englezesc și s-a cufundat în fatalismul românesc, umblând ca un zombi prin casă și plângându-și de milă că nu are net. Nu cred că era prea zen, chiar deloc. Nu-i pria atâta lipsă de grabă. Apoi s-a activat, în miez de disperare și a schimbat compania. Acum îi așteptăm pe cei noi. Avem programare de urgență peste două săptămâni. Așa-s urgențele pe aici. Între timp avem net din cutiuța magică cumpărată de Alex, e net provizoriu sau soluție de rezervă. La alegere. Avem și ceva zen recuperat.

Cu toții ne-am dat seama că aici ne trebuie soluții de rezerva. Tocmai pentru că Timpul are foarte multă răbdare. Mai multă ca noi.

În Londra totul mergea cu o viteză de nedescris. Orice programai, orice trebuia făcut era ca pe bandă, ca uns, foarte bine organizat oraș! Felicitările mele personale. E drept că tu rămâneai frecvent fără timp. Și alergai de colo până colo ca un titirez dezaxat, cu răsuflarea tăiată, subminat în chip obscur de propriu-ți corp, lovit ba de o alergie totală, ba de gripe și coviduri, ba de niscaiva dureri de cap. Așa că e bine de tot ca timpul să aiba foartă multă răbdare.

Poi ia să vedem ce a mai făcut Polonezul ieri. A scos cu mult elan centrala veche de pe peretele bucătăriei, fiind decis să termine cu această chestiune într-o singură zi de muncă, apoi s-a răzgândit instant pentru că a decis că peretele cu pricina a fost prea avariat de nesimțiții care au montat centrala anterioară (cică l-au spart cu ciocanul și vibrațiile au supărat rău de tot peretele, așa de rău că el nu se riscă să mai monteze ceva pe el!). El nu e amator, ca alții!

Când simțeam că mă împrăștii de groază la gândul de a rămâne fără nici o centrală, în loc de una proastă și ruginită, scufundați până-n gât în Criogenica și conservați pentru eternitate, înainte de a colapsa cu totul mi-a trecut prin cap să-l întreb care e soluția. Omu’ găsise deja răspunsul, doar era profesionist! Va monta centrala în shed! (un soi de utility room ce îl avem lipit de casă). Apoi va repara peretele pe interior în bucătărie și o să taie țevile care ies în afară și totul va fi poezie și floricele pe câmpii. A dat multe argumente, că îi merge gura de numa’, inclusiv că circuitul electric al centralei nu era separat de circuitul casei, ceea ce era bad bad. Toate erau foarte bad, dar noroc că îl aveam pe el. Lucky us!

Așa am rămas cu o gaură în perete prin care șuiera vântul, caloriferele nu au funcționat aproape două zile, apa curgea doar rece ca gheața, dar bine că era și aia, iar noi tremuram ca apucații, vineți spre gri, să ne asortăm cu vremea. Apoi ne-am mai obișnuit, că vedeam răsăritul la orizont. Luminița de la capătul tunelului.

Când respiram și noi ușurați, centrala era deja pe peretele cel nou, departe de lumea dezlănțuită, adică de bucătărie și de ochii noștri încețoșați de ger, Polonezul s-a apucat să schimbe circuitul țevilor prin pod și a tot meșterit pe acolo. La un moment dat, cum stăteam noi cu păturile pe spinare încercând să verificăm dacă mai avem simțul umorului sau l-am pierdut în tranziție, a început să picure apa din mijlocul tavanului din bucătărie. Destul de bine. “Arthuuuur!” am răcnit, dar el a coborât scările val vârtej, a zâmbit pe limba polonezilor și a zis că e o nimica toată, a mai rămas un pic de apă pe țevile la care a meșterit în pod, se oprește imediat.

No, bun, auzind că am exagerat ca niște babe, zenul a coborât ușor deasupra noastră, valsând într-o aripă de porumbel și așa zenuiți zdreliți, dă-i și șterge la apă, când zice Cristi, ciobanul mioritic: “Ce mai poate să se întâmple?!” Și exact în clipa aia, vă jur, a început să curgă apa pe țevile tăiate din perete, împroșcând toată bucătăria. Cu o agilitate demnă de invidiat, am înșfăcat repede un castron și l-am ținut sub țevi, pentru că soțu’ încremenise de groaza fatalistă a propriilor cuvinte. “Arthuuur!” am răcnit din toate puterile și toți rărunchii. "Aaaa”, a zis el, după ce a galopat pe scări în jos cu tot temperamentul lui vulcanic, “e o nimicuța toată, se oprește imediat. A mai rămas un pic de apă pe țevi."

“Bată-te norocu să te bată”, m-am gândit. “Așa zici, o nimica toată?!”. Fie. Am acceptat spusele lui ca pe niște vorbe ale oracolului și ne-am liniștit din nou, deși am continuat să privim în stânga și-n dreapta după potențialele cărămizi ce puteau să ne pice în cap din senin. Apoi, peste vreo oră, am intrat în bucătărie, Cristinelu’ era la masă, la laptop, încercând să-și regăsească un oareșicare echilibru mental, când văd o baltă pe masă, exact la limita laptopului, "Cristineluleee, curge apa din tavan! Tu nu vezi, frate?!” Picura în altă zonă, așa ceva! L-am implorat să se ducă în pod, să umble prin vata de sticlă, dacă se poate fără să pățească ceva și să vadă naibilui ce se întâmplă. S-a întors și a zis, “Era doar un rest de apă pe țevi, nu e apă niciunde."

Mai încolo, Polonezul a coborât din pod cu țevile scoase de sub acoperiș, lungi de peste doi metri, vechi, țevile se clătinau amenințător când lua curbele pe scară și speram din toată inima că nu sparge televizorul. Eu eram pe canapea, cu picioarele învelite într-o pătură, congelate de-a dreptu’ (ușile casei fuseseră deschise toată ziua, că de, omu’ circula liber din pod în shed și viceversa), încercam să citesc, cică, că ce altceva să fac în condiții de ice age, urmărind cu coada ochiului ce mai face polonezul. Mă vede și se oprește, cu țevile clătinându-se lungi și grele, să schimbe o vorbă cu mine, că doar nu mai vorbise de vreo zece minute cu nimeni. Trebuia sa se descarce, omu’. Să zică încă o dată ce dezastruos e totul.

În cele din urmă a ieșit din living și am răsuflat ușurată. Televizorul intact. M-am bucurat prea devreme, fiindcă Alex a băgat capul pe ușă, aruncând o privire scrutătoare (acum toți suntem cu ochii pe Arthur) și numa’ ce-l aud că zice:"A picurat ceva din țevi, stai să șterg!" Și-l văd cum aduce un șervetel să sugativeze pata de vreo cinci centimetri de rugină uleioasă, roșie. Drept urmare a zelului depus, pata s-a întins pe toată frumoasa mea mochetă gri. Să nu vă imaginați că nu există și lucruri frumoase în această casă. Există. Că doar de ce am cumpărat-o, nu?! Douăzeci de minute am frecat rugina de pe mochetă și nu am scos-o complet, apoi mi-a dat prin cap să o iau pe scări în sus, că o mai fi picurat și pe acolo, inclusiv în camera noastră de la etaj. Exact. Așa că am frecat până mi s-a urât. Între timp mi s-au încălzit și picioarele, de unde am dedus că asta făceau femeile în epoca de piatră a gheții. Frecau podelele peșterilor.

Dintre veștile bune, pot să menționez cu foarte puțină modestie că Polonezului i-a plăcut mâncarea mea, șnitele cu piure și a înfulecat ca un om care muncește din greu, săracu’.

La ora 6 dimineața, încă întuneric fiind afară, Cristinelu’ cel iubit găsește un limax târându-se pe podeaua bucătăriei. Mooor! Să vezi căutarea naibilui, pe unde a intrat animalu’?! Habar nu avem, dar în nici un caz, în absolut nici un caz nu îi vom spune lui Alex, dragul lu’ mămuca. De ce să-i luăm ultima picătură de energie necesară supraviețuirii iernii arctice?! Și mai trebuie să și lucreze, bietul, în condiții de Polu’ nord, cu net de la cutiuță.

“Uite”, zice Cristinelu’, pe la 8. A dat lumina afară și el îmi arată spre ferestrele mari, frantuzești, de, care ne despart bucătăria de grădinuța din spate. O pisică minunată, gri pufos, ne privește cu ochi mirați, albaștri, rotunzi și întrebători: “Cine or mai fi și ăștia?!”

Râd ca un copil.