Trandafirii „in the making”

Plină de hotărâre, după ce am trecut în revistă vreo trei site-uri de vreme și am constatat că există cel puțin două ore fără ploaie, mi-am cărat mândră și importantă toate angaralele în grădină. Tre’ să înțelegeți că avem o foarte frumoasă grădinuță, care deocamdată nu are gard. Gardul va fi construit în viitor de către fiul familiei, care a decis să își facă o nouă specializare, pe lângă cea calculatoristică. În viitor, când toate celelalte lucruri mult mai presante de pe listă vor fi fost rezolvate. Gen plouat în pod și burlane care scuipă apa pe alte găuri decât cele programate. Gen geamuri opace și pătate pe care nu vezi nici măcar dacă e ziuă pe afară sau a coborât noaptea pe coclauri sau felul în care am descoperit că petele de rugină de pe soba din living trebuie să se datoreze nici mai mult nici mai puțin picuratului excesiv când dă ploaia. Și ploaia dă, măi nene, dă serios! Până nu am ajuns aici recunosc cinstit că nu am înțeles ce înseamnă ploaia englezească în adevăratul sens al cuvântului. Acum înțeleg.

Bun, să reluăm. Fericită că e ora mea de plantat, în văzul tuturor trecătorilor (noroc că e o zonă unde arar trece câte o doamnă în vârstă trasă de câte un cățel), mi-am înșirat găletușa cu apă, lopățica cea delicată, trandafirașul sub formă de trei fire conectate la o tulpiniță de zece centimetri, am stabilit locul așa, la o aruncătură de ochi și m-am pus cu grijă pe genunchi în iarba moale, purtând mănuși de grădinărit proaspăt cumpărate, ca o adevărată specialistă.

Eroare. Iarba moale nu era moale decât la prima vedere și mi-am dat seama că nu o să mai pot să mă ridic dacă îmi agresez genunchii așa de sălbatic. Repede m-am săltat și am mai pierdut vreo zece minute prin casă căutând ceva de pus sub zona vătămată. Cât pe ce să înceapă să plouă până m-am fâțâit eu. Am găsit în cele din urmă o perinuță, mi-am pus-o tacticos pe iarbă și am înfipt cu mult curaj lopățica în pământ. Aiurea! Nici vorbă! A ricoșat ca din beton. Brusc mi-am dat seama că grădinăritul era o artă și se știe că eu sunt pierdută pentru orice formă de artă. Nici în muzee nu calc vreodată din motive de totală nepotrivire a rezonanțelor.

Totuși, aveam trei trandafiri de plantat. De unde credeam că voi termina munca într-o oră, mi-am dat seama că dacă mi-aș împărți-o pe trei zile poate aș supraviețui încercării.

Nici nu bănuiam că iarba poate fi așa de forțoasă, cu rădăcini adânci de o palmă, pe verticală, nu pe orizontală. Întrețesute și capabile să reziste furtunilor care smulg copacii. Dă-i și sapă, vai de zilele mele, bucățică de pământ cleios după bucățică. Zăbrelit cu iarba fiarelor. Aolică, vai de mine! Din când în când auzeam și urletul mut al râmelor pe care le sfârtecam fără să vreau în această muncă de sclav pe plantație, râme de care după vreo zece minute nu mi-a mai păsat chiar deloc. Scopul scuză mijloacele. Îmi cufundam mâna înmănușată în gropelnița tot mai adâncă, vorba vine, și culegeam pământul amestecat cu resturi de râme, viața-i dură. A durat peste juma’ de oră să fac o groapă suficient de adâncă să încapă amărâtul de trandafir, dar tre’ să recunosc că după ce m-am specializat, în zilele următoare, am redus timpii afectați la 20 de minute. Când să mă produc cu adevărat, am terminat de plantat cei trei trandafiri.

Cum ziceam, ca idee e foarte simplu, sapi o groapă, pui o găletușă de apă, stai nițel să se absoarbă, pui un strat de compost, niscaiva mycorrhizzal fungi, cică asta îl ajută să-și facă rădăcini de zmeu, pui cu grijă și iubire maximă trandafirul, compost din nou, bătătorești finuț, mai torni niște apă și gata. Apoi aștepți minunăția.

Dincolo de idee, te omoară practica. Până să-mi dau seama că lopățica ce mi-o cumpărasem nu e bună, m-am chinuit ca un sisif sau ca o sisifă tembelă să găuresc pământul în mod adecvat. Când am terminat de plantat trandafirii, mi-am luat și lopată adevărată. Mintea românului cea de pe urmă. Cam puțintică la început, dar cu grămada la sfârșit. Lupta cu râmele e coșmar curat, iar statul în patru labe îți omoară la sigur și spatele, și genunchii.

Acum, evident că experiența plantării a avut și chestii drăguțele, din categoria umanului, dar și a fabulosului. Întâi și întâi, cum stăteam eu acolo plantată nesănătos pe proprii-mi genunchi, în dreptul meu s-a oprit un tinerel și a început să-mi vorbească din senin (eu în propria-mi grădină, se înțelege), cu o voce amabilă și plăcută și un zâmbet larg pe față. Oamenii aici sunt foarte prietenoși. Din păcate pentru expansiunea mea socială în cartier, vorbea o yorkeză încântătoare de-a dreptul și complet de neînțeles pentru subsemnata. „Fratele meu, ce-mi sporovăiește omulețul ăsta?!” m-am întrebat cu groază, încercând înnebunită să prind firul ideii. Asta îmi mai lipsea în mijlocul greutăților incomensurabile ale plantatului. Să descifrez limbi necunoscute.

Cumva, printr-un noroc chior și o răsucire neașteptată a accentelor, m-am prins că vorbește de brazii mei și business-ul lui. Oiii, mi s-a luminat mintea și, cu multă imaginație din partea mea, neapărat necesară când pricepi un cuvânt din șapte, am înțeles că îmi propunea să-mi tundă brazii, la juma’ de preț, că doar suntem vecini. Ce oameni drăguți aici în cartier. Aproape că mi-i tundea gratis. Și cât de frumos mi-a explicat că trebuie neapărat să-i tund, pentru că altfel se vor usca, fiind prea bogați în coronament și soarele nepătrunzând cum trebuie printre pletele lor. Care soare, măi nenicule, am vrut să-l întreb, că n-am văzut cu ochii mei soare de când am venit aici și acuș sunt două luni! Dar de, cine știe ce caniculă o fi prin zonă în curând, mai ceva ca în insulele grecești, fir-ar să fie, că n-am putut să mă mut și eu prin Corfu pe undeva!

Mulțumit că afacerea îi prospera cu ajutorul meu, omulețu’ s-a dus în treaba lui și eu am rămas în treaba mea. Sapă, vorbește cu râmele, pune apă, așază frumos trandafirul în locașul umed și negru. Am bătătorit pământul și am dat să mă ridic. Mission accomplished. Apoi am icnit puternic, scoțând un „Aiii” care cred că s-a auzit până la colțul străzii. Nu, nu am rămas țeapănă de lumbago, deși nu era exclus. Dimpotrivă, așa reacționez eu când dau nas în nas cu miraculosul. Mă mir cu putere, să știu și eu că mă mir. Să simt că trăiesc cu adevărat.

Apărută din senin, out of the blue, o buburuză frumoasă foc, roșioară și zburdalnică, se învârtea pe frunzulițele primului meu trandafir ever. Buburuză, ruză....Ce semn mai trifoi cu patru foi puteam primi, de bun venit în cartier și de bună întrupare într-ale grădinăritului?! Buburuza mea dragă, care mereu mi-a arătat drumurile toate.

Mulțumită peste poate, m-am dus să-mi spăl pământul de sub unghii, mănușile protejând doar contra râmelor, să se știe. În ceea ce mă privește e de ajuns și atât.

În fiecare dimineață, fie ploaie, fie vânt, fie amândouă de obicei, fug afară și mă uit cu atenție la trandafirii mei. Oare rezistă? Sunt sănătoși? Se înfiripă?!

Când văd cum mititeii nu se lasă și încearcă să-și croiască drum prin pământ necunoscut cu forțele lor firave, cum flutură, drăguțeii, în vântul Yorkului și se strecoară printre ploile permanente și nesfârșite, ah, când îi văd cum răzbat spre lumină tot mai mare, atât de mici și gingășei, mereu simt cum mă înfior în fața frumuseții neasemuite a lumii.

De atâta frumusețe, am pus mâna pe lopată și am hotărât să trec la etapa plantării de bulbi.