Jurnalele adolescenței 2

Eu (cea de demult): “Mi-ar trebui urgent niște picături de neceață. Să mi le pun în ochi la fiecare răsărit și la fiecare apus. Lumea să devină un cristal uriaș, limpede ca o fântână adâncă. Să mă uit la oameni și să le văd din prima fața. Fața lor adevărată. Nemincinoasă, nefabricată. Să mă uit la lucruri și să le văd din prima miezul. Privirea mea să meargă direct în inima lor. A oamenilor și a lucrurilor. Să nu mă mai păcălească nimeni și nimic. Dar n-am picăturile magice, merg prin ceață și sunt așa o naivă!”

Fenomenal! Tot în ceață sunt și acum, tot o pămpălaică, risipită în toate direcțiile, silly mum și nimic altceva. Picăturile de neceață tot nu s-au inventat și eu continui să cred că oamenii sunt frumoși și dulci, că întâmplările vieții mele sunt pagini fermecate dintr-o carte cu Merlin, vrăjitorul. Degeaba mi-am tocit papucii pe drumurile bolovănoase, ochii mei privesc în sus prin aceeași peliculă albăstrui cețoasă. Mă uit la fiecare trecător ce se intersectează cu mine și îi caut frumusețea înainte de toate, frumusețea aia care se ascunde și e doar pentru privilegiați, mă holbez minute în șir în scoici și frunze vrând să le citesc literele ascunse. Totul e misterios și frumos pentru mine. Așa o naivă, sfinte sisoe! Am descifrat corect, cu zeci de ani în urmă, unele definiții de-ale mele și schimbarea care e peste tot nu le-a schimbat deloc. Cum vine asta?! Înclin să cred că a fost o alegere. Am ales să mă uit către lume prin partea asta a lentilei uriașe. Mai șterg din când în când la ea, dar tot are ape roz diafane.

“Era să cad de pe degetul jucăuș al sorții care mă ținea în aer, învârtindu-mă crud și nepăsător, dar și așa am privit spectacolul de sub mine, hăul deznădejdii destul de mult. Pentru o fire slabă ar fi fost ultima privire, o zvâcnitură finală înainte de marele negru și apoi căderea, dar eu m-am scuturat sălbatic de zădărnicie și m-am forțat herculean să cred. Mi-am repetat cu încăpățânare, atât de aprig de tremura carnea pe mine, mi-am repetat că trebuie să trec peste, să cred mai departe, să merg mai departe. Să răzbat neapărat și cu orice preț, crezând.”

Adolescența e de asemenea zona marilor furtuni și a marilor dramatisme. Nimic nu va mai fi la fel de profund dramatic vreodată. “Te iubesc, furtună!” spune adolescentul și se aruncă în vâtejul de emoții ca în bungee jumping, nefiind nicidecum sigur că frânghia care îl salvează nu se va rupe în mii de franjuri inutili. Apoi suferă până la dumnezeu și înapoi și se bucură ca și cum el ar fi descoperit bucuria.

Ia te uite, sărăcuța de mine, cea de demult. Cine știe ce suferință din dragoste aveam. Dragostea, bat-o vina, mereu e cu buclucuri. Dar îmi place că eram forțoasă și nu mă lăsam. Niciodată nu m-am lăsat. Iar cu lauda de sine am stat mereu bine spre foarte bine. Dacă adolescenta cea fragilă, străvezie ca o dimineață încă nenăscută a fost în stare să se ridice de prin hăuri, cum aș fi putut să nu o fac și eu, pe măsură ce anii mi-au dat și mi-au luat?!

Dramele mi le fac și acum din orice nimic, se termină lumea aproape din două în două zile, bag seama că-s tot o adolescentă zgubilitică, dar mereu mă ridic și zâmbesc. Vreau să răzbat până la Marea Poartă cu același zâmbet, cu același curaj. Vreau să rămân eu însămi, cu naivități și melodrame, cu speranța uriașă că în final toate au să se așeze în locașurile predestinate. Cu speranța pur adolescentină că lucrurile și oamenii sunt așa cum le-am văzut. Cum am vrut să le văd. Cum nu m-am lăsat biruită să le văd altfel. Eu și Don Quijote.

“Ah, destin ticălos, te dor și te sugrumă zilele și nopțile mele, de nu-mi lași în pace curcubeiele?!”

Dar ce forță combativă aici, eu, mititica de mine, în luptă cu însuși destinul. Nu e de ici, de colo. Între timp cred că am biruit de câteva ori în ring cu sus numitul și probabil că am fost biruită de tot atâtea ori, dacă nu de mai multe, că nu stau să număr chiar așa, la marea precizie. Dar ceea ce e foarte clar e că de atunci eram conștientă că eu vreau și vreau să văd curcubeie plantate pe tot locul și realitatea nu prea vroia să-mi ofere acest privilegiu. Lupta mea de o viață a fost de fapt cu realitatea și cu felul în care ea demistifică orice arbore magic. Cu felul în care ea înșfacă brutal orice curcubeu și îl dă de-a dura până îl sparge în picuri banali de ploaie. Niște picuri amărâți care nu ar putea să farmece pe nimeni. Eu vroiam să trăiesc în Disneyland, nu pe un trotuar cenușiu înmuiat de ploaie. În această lume a mea iubirea e iubire și oamenii sunt oameni. Da, și piticii sunt pe creier. Dar fiecare cu reziliența lui. Pe mine asta m-a salvat de fiecare dată. Trăiesc în lumea zânelor în capul meu și de asta încă dansez de bucurie prin zile cu frumuseți. Să nu credeți că e ușor.

“Găsesc că cel mai chinuitor și mai deșart lucru pe care îl poate simți cineva e sentimentul inutilității. Suferința pe care o resimte neștiind ce are de făcut și de ce răzbate ca un pojar la suprafață, se întinde ca o plagă lipicioasă și îi răpește vlaga și lumina.”

Tii, ce înțeleaptă eram! Pentru că poți să le duci pe toate, dar nu poți căra în spinare lipsa de sens. Ca să poți merge cât ți-a fost dat să mergi trebuie neapărat să îți găsești un rost. Cât de mic. Dacă nu altul, măcar să plantezi niște copaci. Măcar să faci fiecare zi mai bună pentru cei dragi. Măcar să le faci o supă caldă de pui ca la mama acasă. Să ridici o casă, să astupi o groapă de pe drum, să oferi un exemplu de curaj, să crești un copil, să înveți pe cineva alfabetul. Sau măcar să fii un loc. Locul unde se întorc toți pentru a căpăta putere, pentru a-și vindeca rănile, pentru a se încălzi și a respira un pic, feriți de griji. Sau poți să ajuți albinele. Să existe, să aibă ele liniștea lor și florile lor ca să poată să facă miere. Sau poți să oferi zâmbete și îmbrățișări. Și ai făcut totul. Sunt atâtea pe care poți să le faci și să simți că ți-ai avut rostul tău pe planetă.

Numai să vrei, numai să faci o alegere. Doar să nu te lași să nu fii.

Iar a fi nu se contrazice cu a învăța să fii.

“Îmi răscolesc cu încăpățânare bugetul de cuvinte uzate și încerc să găsesc simțirea care le face vibrante.”

Aoleu, ce-am mai uzat eu la cuvinte de atunci. Le-am învârtit și răsucit și împlinit. Exterminat, aruncat și reînviat. Am încercat să le însuflețesc cu iubirea mea, să le transform în corzi de vioară, în cântece de iarnă și flori de vară. În colțuri de zăpadă, în vârtejuri căzând în mișcări de roți, de oțel. Cuvintele mi-au fost munți și văi ridicate și coborâte, rotundul desfăcut în bucăți dezarticulate, unghiuri calde semănate cu nori, pitici mici și agitați mărunțind foșnetul ierbii. Am încercat și încă încerc.

Așa cum m-a învățat ea, fata albastră care vroia să atingă absolutul.

Draga mea adolescentă, sper că nu te-am dezamăgit prea tare.

Jurnalele adolescenței

Răsfoiesc caiete de demult, tare de demult și zâmbesc cu drag întâlnindu-mă cu mine, cea de atunci, cu fata blondă, palidă, cu ochii ei albaștri și gândurile ei minunate. Cum și-a făcut ea planul de fericiri și nefericiri pe cincinale și secole, cum a crezut ea că o să descopere nedescoperitul și o să cucerească lumea cu iubirea ei de viață. Un pic poate a reușit și picul e tot ce contează.

Eu (la 16 ani): “Nu lăsa obișnuința să te împingă din spate, nu te lăsa mânată tot înainte, pe drumul marcat cu jaloane albe, aruncă-te, sparge gardul mărăcinos, sari peste obstacole, sfărîmă pietrele ce te îngrădesc ca pe o vită dusă la tăiere!”

Destul de bătăioasă, bag de seamă. Asta în timp ce toată lumea vedea în mine un șoricel mic și neapărat gri. Mă gândesc acum, la aproape 40 de ani distanță, dacă mi-am urmat propriul sfat. Dacă am lăsat rutina să mă cenușească, dacă am mers neapărat pe drumurile indicate de alții. Am avut zilele mele, ba chiar ani în care am mers roboțel de-a lungul drumului, dar niciodată nu m-am simțit așa. Mereu m-am dus până la marginea cărării marcate și am privit în zare către noianul de posibilități și da, uneori am sărit gardul, uneori m-am băgat prin mărăcini care mi-au sfâșiat mâinile și uneori am spart bolovani cu mâinile goale.

Stau și mă gândesc, oare nu este asta o definire a unui drum predestinat?! O adolescentă cu capul în nori, împiedicându-se de propriile-i picioare, și-a trasat propriul drum în viitor, a plantat doar jaloane albastre, roșii și de care or mai fi fost ele și apoi a mers. Pe drumul aiuristic și sălbatic care a dus-o dintr-o țară în alta, dintr-o casă la altă casă, o dată și încă o dată, drumul care a smuls-o din muncile ei stabile și a azvârlit-o în înaltul cerului, plutind ca o frunză în propria-i toamnă.

Știți cum e când te gândești mult la ceva și apoi acel ceva începe să se întâmple. Cum nu mai vezi în față decât îndreptare de drum dacă le-ai conceput tu însăți. Direcția devine scrisă în stele:„Tot înainte, dar peste gard!” Cred că adolescenta din mine e destul de mulțumită de potecile urmate. „Destul de” e chiar termenul potrivit, nu poți mulțumi totuși o persoană care își dorește absolutul. Și asta e menirea adolescenților din toate timpurile, să-și dorească absolutul. Dacă nu ei, atunci cine?!

Iar menirea noastră, a tuturor ar trebui să fie să ne întindem degetele cât mai mult spre absolutul cu pricina, doar, doar atingem măcar o scânteie, măcar o pană de curcubeu.

Nu știu ce să zic despre vita dusă la tăiere, o exprimare destul de tăioasă, dar culmea, chiar realistă. Bănuiesc că la 16 ani chiar crezi că poți ieși din rând și îndoi realitatea în falduri nemuritoare, poți spera la un fel de tinerețe fără bătrânețe. Dar acum, cu genunchii scârțâitori și pielea necesitând tone de hidratante ce ai mai putea să zici?! Nu poți decât schimba metafora într-una mai dulce, mai ușor de dus. Nu suntem vite duse la tăiere, scumpa mea, draga mea copilă, doar frunze luate de vânt, doar pene de păun purtate pe aripi de vis.

“Priveam drept înainte și mai ales în sus, spre cerul muncit de stele, mergeam privind drept înainte, cu capul sus și spatele drept -m-am împiedicat și am căzut într-o groapă. Uitasem să mă uit pe unde calc.”

Dacă nici asta nu e definiția vieții, care mai e?! Cel puțin a vieții mele, asta e sigur. Culmea, culmilor! Mi-am definit viața încă de la 16 ani! Ce deșteaptă eram! Poate mai deșteaptă ca acum, asta nu e exclus. Mereu am pățit asta, mereu am căzut în gropi pentru că am uitat să mă uit pe unde calc. Mereu am intrat cu capul în stâlpii planetei pentru că mă uitam în sus. Din fericire, întotdeauna a existat o continuare. M-am ridicat, mi-am spălat pietrele plantate în julituri, mi-am pansat rănile, am strâns din dinți de durere și șotâng, șotâng am mers mai departe. Cu privirea ațintită spre sus, în direcția dreaptă. După un timp șotângăreala s-a îndreptat și, plină de elan creator și visător, mi-am găsit următoarea groapă. Mereu de la capăt, mereu curajos scuturându-mă de praf. Nebunie sau curaj?! Are vreo importanță?

“Ce păcat, ce îngrozitor de păcat ca întotdeauna picătura înmoaie stânca”

Mă vedeam pe mine însămi stâncă! Ce tupeu glorios, ce măreață îndrăzneală a unei copile transparente. Mă imaginam realistă, concretă și punând punctul pe i. Mă pregăteam eu pe mine însămi pentru dezamăgirile vieții. Mă întăream înaintea tornadelor. Neștiind că nu poți să fii niciodată suficient de pregătit.

Cu totul adevărat ce văzusem eu în lume privind-o prin ochii mei albaștri. Picătura întotdeauna înmoaie stânca. Dar acum știu mai multe. O înmoaie și prin asta o face mai blândă, mai iubitoare, mai dulce. Face loc pentru mici lacuri clare și pentru izvoare sprințare. Stânca așa cum e ea e bună doar pentru sprijinit. Pentru curaj și putere. Dar stânca înmuiată în ploaie e bună de iubit. E schimbare și transformare. Și schimbarea e bună, mai ales dacă te schimbă din furtună în apă neîncepută, apă vie. Picătura e mai vie decât stânca, dar amândouă luate împreună fac casă bună. Dar tare eram deșteaptă! Sunt mândră de mine, cea care eram. Și cea care sunt, de ce nu, cineva trebuie să o facă și pe asta.

“Ce groaznic că fiecare perioadă a ceea ce suntem are atâtea definiții!”

Ooo, vorbesc aici despre alegeri și despre imposibilitatea de a ne cunoaște. Acum te definești, clipa următoare te redefinește. Habar nu ai cine ești și mereu ești mai multe persoane laolaltă, uneori certându-se îngrozitor, uneori, pentru foarte puțin timp, trăind în armonie. La chestia asta nu am ce comenta. Tot așa mă simt și acum. Ca un dicționar cu multe definiții, unele ieșite din uz, unele de-abia adăugate, în urma împrumutului din alte limbi. Caut bezmetică printre ele, neștiind dacă e “visuri” sau “vise” nici măcar la vârsta asta. Neștiind cine sunt sau știind prea puține. Fiind gata să mă reinventez în orice minut. Ani de zile am repetat stupefiată “Credeam, știam că sunt așa!” în timp ce descoperam că eram altceva, cu totul altceva. Cam ca atunci când te vezi caleașca aurită din Cenușăreasa și tu ești doar un dovleac păcătos. Sau te știi prințesă și tu ești o biată cenușăreasă. Vai de capul meu!

Mda, cam asta e, drăguța mea adolescentă. Ai avut dreptate. Încă o dată.

Ce bine că ai fost, ce bine că ești încă.

Când te simți bogat și ai buzunarele pline de frunze

Da, exact, te simți, nu neapărat ești. Pentru că sentimentul e important aici, nu câți firfirici ai în realitate sub saltea, mă rog, în contul dintr-o bancă importantă. Eu una am momente când mă simt foarte bogată și asta e aproape tot timpul, dacă stau să mă gândesc bine.

Alaltăieri, când am plecat de la grădiniță, pe drumul acela fermecător din care îmi iau respirația și regăsirea în fiecare zi, la dus și la întors, pur și simplu m-am simțit cu adevărat bogată. Mi-am pipăit cardul în buzunar, era aproape gol și speram să-mi ajungă de metrou, dar lumina cădea de sus, desăvârșită în blândețea ei, se filtra dulce printre frunzele ruginii și verzi și dansa limpede ca o ciocârlie în zbor printre dantelele copacilor. Iar frunzele, oh, frunzele erau absolut perfecte, presărate peste tot sau încă plutind într-un ultim avânt spre soare. Am uitat de drum și m-am apucat de cules frunze, cu grijă și răbdare, să nu le stric fragilitatea, bucurându-mă ca un copil de fiecare întorsătură a culorilor, de fiecare arabesc al țesăturii lor străvezii. Le-am dus acasă și m-am simțit dăruită și împlinită cum numai frumusețea poate să te dăruiască.

Mă simt bogată pentru că am această familie drăguță a mea. Râzând cu mine, râzând de mine cu atâta voioșie și dulceață. Am pentru cine să așez mese colorate, am pe cine să îmbrățișez, am cui să întind mâna și cui să-i zâmbesc. Am pe cine iubi. Am cine să mă aștepte acasă și am de la cine să plec dimineața. Am cine să se bucure de frunzele mele.

Sunt bogată rău de tot pentru că mereu mi-a plăcut ce fac, mereu m-am simțit cea mai bucuroasă și împlinită să fiu printre copiii. Oamenii așa-zis mari mă supără uneori, dar cei mici niciodată. Cât soare răsare din surâsul unui copil, câtă lumină din râsul lui nevinovat. Ce rotunjire a lumii, ce curcubeu, ce revărsare de iubire peste mine să fiu în mijlocul lor. Nu fac altceva decât să le dăruiesc și să le tot dăruiesc iubire și ființa mea întreagă și la sfârșitul zilei, când trag perdelele somnului, rezervoarele mele sunt pline doldora de miere aurie și dulce, deși am împărțit toată ziulica din ele. Mă cufund în somn ca într-o baie de mătase, ca într-un zbor printre corole de floarea soarelui. Și mi-e bine.

Mă simt bogată pentru că am toate aceste cărți ale mele, rafturi întregi de care mi se sprijină privirea și sufletul ori de câte ori mă învârt printre colțurile cu tihnă ale casei.

Sunt atât de bogată pentru că am prietene dragi, care se gândesc la mine și cred că sunt deosebită, cărora prezența mea le îmbogățește viața, cum și prezența lor îmi înfrumusețează până peste poate clipele.

Apoi mai am și toate celelalte, care îmi umplu sufletul și mă fac să simt că nu-mi lipsește nimic. Călătoriile, mesele în familie, ploaia năpustindu-se frenetic în noapte, în timp ce eu mă cuibăresc sub păturică, florile, scoicile, caramelul sărat și vanilia, scoarța plină de petece a copacilor, lumina. marea cea mare și albastră. Colțul de pâine caldă cu unt, strugurii, merele cu scorțișoară, parfumul „La vie est belle”. Și visurile, să nu uităm de ele, am multe, multe, sunt atât de bogată în visuri, că nu știu cum aș putea să mă simt altfel decât bogată.

Nu e asta definiția bogăției?! Să nu îți lipsească nimic din ce îți dorești?! Din ce iubești?!

Și peste toate, cireașa de pe tort, am această recunoștință fierbinte, răscolitoare pentru sănătatea mea de acum, din această clipă. Pentru toți acești ani dăruiți mie după marea răscruce. Pentru fiecare dimineață în care deschid ochii și regăsesc aceeași bucurie de a trăi. Clocotitoare, veselă, luminoasă și dulce.

Simt că sunt atât de bogată pentru că îmi place să trăiesc. Fie și cu buzunarele pline de frunze.