Zece spre doișpe chestii salvatoare

Uneori e de folos să știi cum să transformi cenușa zilelor în trandafiri. Trandafiri învolți, învolburați și plini. Trandafiri roz-portocalii, galbeni, roșii ca apusul, suavi și albi, trandafiri albaștri. Parfumați, uitându-se spre soare, uitându-se spre ploaie cu același surâs trandafiriu.

Pe mine, de câte ori mă apucă cenușeala de gât (fiindcă e normal să te apuce, e în firea lucrurilor), câteva chestii mă ajută să ies la lumină de după cortina plumburie. Uneori le aplic în avans, că de, nu strică să fii prevăzător cu pașii pe care o să-i faci sau cu ploile pe care le poți îndura.

1. Asta e o regulă fundamentală. Luați aminte și aplicați. Fiecare dimineață trebuie să înceapă cu parfumul preferat. În cazul meu, „La vie est belle“. Plec la drum, pe străzile cufundate în noapte, învăluită în aburi de patchouli, iriși, portocali în floare și iasomie și las în urmă o ușoară aromă de vanilie, doar așa, pentru a regăsi drumul spre casă. Bineînțeles că nasul meu nu e chiar atât de performant încât să distingă toate nuanțele astea glorioase, dar de ce există Google, dacă nu să-ți spună ce miracole sunt revărsate în esența ta de parfum?! E clar, mi se potrivește. Întotdeauna îmi dă o stare de bine să intru în baie și să împrăștii nițică viață frumoasă peste toată ființa mea însetată de bine. Nu e doar parfum, e putere și libertate. E frumusețea în esența ei. E urma de firimituri pe care o lași în spate ca să știi să te întorci.

2. Apoi e rândul eșarfelor. Colorate în toate apele. Unele aduc cu floarea soarelui înconjurată de apusuri și răsărituri, altele cu apele adânci ale mărilor și oceanelor, amestecând în aceeași tușă albastrul cobalt și albastrul de nu-mă-uita. Am și verzi cu mii de fire de iarbă strălucind picurate de rouă, am și pictate cu flori. Am o grămadă de eșarfe, pe care nu le port neapărat. Uneori însă le port și le simt cum radiază lumină și tinerețe. Alteori le agăț prin casă și vederea lor îmi umple sufletul de curcubeie. Eșarfele trebuie să existe, ce mai calea, valea. Dacă mai sunt și parfumate... oioioiii!

3. Vine la rând crema de mâini. De când am hotărât că e vitală, mâinile mele nu mai arată ca și cum au luptat cu 100 de ani de viață, tone de vase de spălat, apă clorată de nu mai știi unde se termină apa și unde începe clorul. Arată omenește. În fiecare dimineață le dăruiesc drăguța de Neutrogena și în fiecare seară, plăcuta și dătătoarea de bine, Nivea (cu asta se dădea și bunica și nu mai puteam de drag când o simțeam pe palmele ei bătrâne și bune). Plus orice altceva mă mai apucă în timpul zilei. Aveam o cremă foarte bună de la The Body Shop, dar deocamdată am renunțat la ea fiindcă conținea migdale și la grădiniță avem alergii la alune. Nu poți să mângâi un copilaș pe obrăjori cu mâinile impregnate în arome ostile. Chestia asta cu crema hidratantă e miraculoasă. Pentru câteva clipe (bune și-alea!) pielea își recapătă catifelarea de demult și simți aburul frumos al tinereții adiind pe lângă tine. O, daa, asta te poate scoate din spleenul existențial, absolut sigur, pentru câteva secunde aluneci senin prin tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Și te simți al naibilui de bine. Doar cu niște cremă de mâini. Cât de simplu e?!

4. Vin la rând tablourile. Așezate cu meșteșug în dreptul zonelor în care te prăbușești, vrând să tragi obloanele și să nu mai faci nici o încercare notabilă vreodată. Eu mi le-am pus strategic în fața patului, la stânga și la dreapta. În fața canapelei și a fotoliului. Afară plouă sau e întuneric, la propriu și la figurat, eu mă uit țintă la peisajele mele marine, cade grămadă albastrul din ele. Cade și se repede spre mine într-un val de energie și bucurie care mă adună mereu de pe unde sunt risipită. Mai ales tablourile pictate de prietena mea au ceva magic în ele. Sunt un amestec de mare și floarea soarelui, de lumină și de drag, sunt ca un far care strălucește numai pentru mine, călăuzindu-mă spre țărm, spre certitudini și vise. Foarte importante tablourile. Ale mele trebuie să fie pline de culoare și neapărat cu apă albastră. În nici un caz alb, negru. Doamne feri! Că de, fiecare cu obsesiile lui.

5. Nici nu cred că mai trebuie să amintesc cărțile. Întinzându-mi mereu o mână salvatoare peste abisuri, trăgându-mă în sus, spre vârful muntelui și al pădurii, învelindu-mă în căldura lor protectoare, chemându-mă lângă lumina focului de fiecare dată. Acolo unde lumea e bună și nespus de frumoasă. Unde te simți în siguranță, înconjurat de cei dragi, de cei mult iubiți. În jurul focului, unde niciodată nu e întuneric.

6. Încerc să port cu mine un zâmbet în fiecare zi. Așa cum m-a sfătuit cândva, demult, o fată frumoasă, blondă, cu ochi de peruzea. Mă uit la oameni și le zâmbesc. Pentru că fiecare merită un zâmbet de bună dimineața. Pentru că eu merit un zâmbet de dimineață. Zâmbetele fac oamenii mai frumoși și viața mai blândă, mai înțeleaptă. Un zâmbet e așa de ușor și așa de pătrunzător, zboară ca un fluture alb de la o inimă la alta, trece prin ziduri și platoșe de metal fără să lase nici o urmă de arsură. Tot ce rămâne în urma unui zâmbet e un alt zâmbet.

7. Una din cele mai importante chestii în lupta contra urâtului e afară-ul. Fiindcă acolo e blânda și bătrâna natură. Presărată printre betoane și cimenturi, strecurată subtil pe lângă case și blocuri. Nelăsându-se biruită de aiurelile omului. Trebuie să ieși din casă și să iei la îmbrățișat copacii, frunzele, cerul, rățuștele de pe lac. Să mângâi vântul și veverițele, să asculți strigătul vulpilor și să simți gustul murelor. Vibrația pământului și tremurul ierbii. Apele nesfârșite ale luminii și cântecul norilor. Toate îți vor da sens și ritm. Îți vor dărui așa, pur și simplu, plinătate și bucurie. Fără să-ți ceară nimic în schimb. Te vor iubi și îți vor picura apă vie peste toate rănile. Verdele te va învălui cu toată puterea lui clocotitoare, florile ți se vor ghemui în suflet, culcușindu-se cald ca într-un cuib, iar cerul se va transforma în acoperișul casei tale preferate.

8. La fel de importantă e mâna caldă a omului meu. Uneori mă enervează de mor, alteori ne încontrăm ca doi tauri ce tocmai au văzut tot universul în roșu, dar întotdeauna, absolut întotdeauna, mâna lui caldă, puternică, e acolo pentru mine. Numai pentru mine, special pentru mine. Mă agăț de ea, mă opresc din căderea liberă și îmi dau seama că mi-e bine, am tot ce-mi trebuie ca să-mi fie bine, ce norocoasă sunt, ce dăruită. Să-i găsesc clipă de clipă mâna, ori de câte ori mi-e frig și mi-e întuneric. Ori de câte ori mi-e spaimă sau mi-e urât.

9. Să nu uităm cumpărăturile. Uimirea și încântarea în fața tuturor invențiilor umane și bucuria de a colinda printre ele. Când zic cumpărături mă refer mai ales la cumpăratul cu ochii, ce să-i faci, buzunarele mele sunt deseori goale și asta e, puțin îmi pasă, câtă vreme pot să-mi imaginez că îmi cumpăr toate acele giumbușlucuri. Le ating, le mângâi frumusețea, îmi imaginez cum le-ar sta așezate deasupra aragazului sau pe poliță, în baie și apoi plec complet fericită mai departe, să pipăi următorul obiect și să mă bucur că este. Doar este. Mă încarc de energie pozitivă prin puterea imaginației și a pipăitului cu toate simțurile. Oare aș putea încerca asta și la călătorii?! Hm, dacă aș vrea, aș putea. De multe ori am observat cum planificarea unei călătorii, imaginarea ei în cele mai mici detalii îmi aduce chiar mai multă bucurie decât călătoria în sine. Proiecția devine mai valoroasă decât realitatea. Și ce?! Eu fac ce îmi cade mie bine și dacă acest bine nu e chiar conform cu autenticitatea general valabilă, e conform cu autenticitatea mea. Și bună pace. Uneori îmi dăruiesc un mic moft și asta îmi încarcă toate bateriile cu bună dispoziție, sunt eu însămi așa de ușor de mulțumit, încât mă bat pe umăr și mă felicit singură. “Shallow water”, zice un gând mititel, dar îi trântesc repede ușa-n nas, asta este o listă despre shallow things, alea care te fac să ieși din apele adânci, de ce să șezi cu fundul în băltoaca lacrimogenă, dacă poți să te ridici?! Uneori nu poți, dar dacă poți, de ce să nu încerci?!

10. Vorbește. Spune și tot spune ce ai pe suflet. Vorbește cu prietenele, doar de-aia sunt acolo, să te asculte vorbind, favoare pe care le-o întorci oricând, vorbește cu dragii tăi, vorbește cu oamenii din jur, chiar și cu cei care te supără. Nu lăsa vorbele nevorbite. Nu le păstra pentru mai târziu, nu lăsa nici un „te iubesc” să se rătăcească de-aiurea, ce e păstrat pentru timpul când o să ai timp e bun pierdut pentru totdeauna. Vorbește și îmbrățișează. Toate îmbrățișările care îți vin. Lasă-te să dansezi fluid printre cuvinte și îmbrățișări, cântă ca la karaoke, din răsputeri, cu vorbele așezate în fața ochilor tăi, chiar dacă ragi ca o cămilă când vede oaza după zeci de zile prin deșert. Nu lăsa nimic bun nespus, nu aduna tristețile și relele în tine, că nu ai ce face cu ele când vine întunericul. Dă-le vântului și vântul te va scăpa de ele.

11. Nu te mai împotrivi. Nu lupta cu ce nu poți schimba. Nu îți transforma fiecare secundă într-o înfruntare pe viață și pe moarte. Ia lucrurile așa cum vin, ori de care ar fi ele, mâine nu vor mai exista. Lasă lumea să curgă și doar fii. Calm și frumos și dulce în acest moment. Nu mai fi stâncă colțuroasă, bună de spart dinții. Fii pământ moale, apă curgătoare, ploaie ușoară de vară. Nu te mai împotrivi, ție îți faci rău. Ideile în care crezi azi cu tărie, mâine se vor schimba. Mobila care îți place astăzi, mâine te va plictisi de moarte. Oamenii pe care îi crezi urâți s-ar putea să devină frumoși. Și invers. Nu te mai împotrivi. Lasă-te să curgi spre marea cea mare. Să aluneci lin și moale. Inevitabil. Spre albastru. Albastrul e atât de frumos. Nemuritor.

12. Cea mai importantă și cea mai importantă e iubirea. Iubirea, doar ea. Iubirea care îți umple sufletul de dulceață și de drag, de bucurie gălăgioasă de pinguini regăsindu-se, iubirea care îți umple inima de cald și de bine. Starea aceea extraordinară de bine după care tânjim toată viața și pe care numai iubirea ne-o poate da. Când simți că sufletul ți-e pasăre în zbor și vezi lumea îmbrăcată în atâta frumusețe încât te doare de frumoasă ce e. Când lumea devine un tărâm drăguț de-a dreptul și tu stai ținând cele mai calde mâini în jurul unui foc mare, generos.

Da, asta e dorința și voința mea. Să stau în jurul acestui foc strălucitor, ținându-mă de mână cu dragii mei cei mai dragi, parfumată cu „La vie est belle”. Din belșug, să se simtă aromele de patchouli și vanilie dincolo de mirosul jăratecului și al lemnului flacără. Purtând o eșarfă în jurul gâtului și simțind până la os toate esențele ei de albastru și verde. Înconjurată de case de cărți și case de copaci și case de iarbă verde, privind pe deasupra focului spre depărtare, spre marea care vălurește ușor. Mereu altfel, așteptându-mă.

Cu mîinile bine date cu crema bunicii, în siguranță, dar atât de curajoasă. Zâmbind din preaplinul inimii. Zâmbind dulce și cu drag. Primind cu porțile deschise toate zâmbetele care vin spre mine.

Hai odată la consulat!

Nu pot să spun cât ne-am câcâit, exact ăsta e cuvântul, până să ne luăm inima în dinți și să ne punem la punct actele. De prin primăvară ne-a apucat, uite, ne expiră pașapoartele în toamnă, nu ne facem programare?! Că am auzit povești de speriat, trebuie să-ți faci programare înainte cu șase luni, cozi interminabile și apoi ești trimis acasă că ți-a lipsit o hârtie. De, ca la români.

Avem o spaimă atavică de sistemul birocratic românesc, o spaimă moștenită din moși strămoși, o spaimă de pe vremea primelor scrieri chirilice sau mai de demult, de pe când se zgâria pe răboj. Înzidită deja după zeci de ani de trăit printre dealuri și văi aruncate domol în calea valurilor rele de hârtii îndosariate și dosare cu șină.

Am stat și am procrastinat, printre străzi englezești și anotimpuri, până ne-au expirat toate, buletinele expirate, pașapoartele expirate, să vezi că ne expulzează ăștia din Anglia, ne fac pachet și ne trimit acolo unde nu mai avem nici casă, nici nimic. Ne trimit de unde am venit, și cu morcovul după noi. Să dăm mărunt din buze și să ne întrebăm cum am ajuns în halul ăsta.

Ne-am văitat și am avut coșmaruri și am făcut tot felul de scenarii bune de tras în film, ce mai calea valea, am fost foarte creativi în găsirea celor mai dramatice tablouri ale viitorului! Niște dramolete de plângeau și pietrele de pe drum de mila noastră. Adevărați români, uite, vine ciobanul cu coasa, dar noi nimic și nimic.

Până nu am mai avut încotro și ne-am aruncat în apele tulburi pe care ni le desenaserăm singuri sub nas timp de luni întregi. Doar nu era să renunțăm la călătorii! Fără pașaport, nema pișta insulele grecești. Aolicăăă! Asta ne-a pus în mișcare. Asta a fost groaza groazelor. Am deschis pagina consulatului din Londra și ne-am apucat să citim. Ne-am pus toți trei pe citit deodată pe trei laptopuri diferite, încercând să interpretăm corect semnele. Greșeala se pedepsea cu tăierea vacanțelor viitoare. În nici un caz!

Dar de comentat, am comentat. Că doar nu era să fim civilizați și politicoși și să ne trădăm vâna. Ia te uite! Trebuie să faci programare online, dar să te prezinți în carne și oase. Normal, că de ce să fie ca aici, unde de doi ani jumate ne trimitem actele online, totul e online, până și amprentele ți le iei la poștă, dacă ai nevoie, la români tre’ să te prezinți față-n față. Model de cerere cu antet sus, “Republica Moldova”. Sfinte Sisoe, ce e asta?! Ce caută Moldova în discuție?! Nu or fi actualizat site-ul, a fost concluzia noastră măreață. Am concluzionat asta de mai multe ori, la orice tulburare a minții survenită pe parcursul lecturării repetitive.

Informațiile erau destul de clare, în afară de câteva chestii minuscule obscure, normal, dacă vrei să găsești nod în papură, găsești. Pentru a dovedi domiciliul în UK trebuie să prezinți doar unul din multele documente înșirate acolo. Unul și aveam, codul de presettled. Urma să ne facem pașaport cu domiciliul în străinătate. Oare chiar așa să fie?! Să accepte românii un cod scris pe hârtie?! Hm, urma să vedem. Am făcut programarea online. Culmea, am găsit loc în trei săptămâni. Rapid. Asta ne-a pus nițel pe gânduri dar tot ne-am înarmat cu poze ale site-ului, cu energie de luptă, cu argumente și posibile dezbateri internaționale, iar fiul nostru ne-a sfătuit ca în caz de ceva să chemăm managerul. Trebuia să fie și un manager responsabil de încurcături.

Am schimbat două metrouri și am ajuns la consulat cu 45 de minute mai repede, de spaima cozilor interminabile. Ce să vezi, nu era nici un șir lung de așteptare în fața porții. Doar steagul românesc fluturând lejer printre imagini cu frunze de toamnă și autobuze roșii cu etaj. Am simțit un mic fior de drag, tre’ să recunosc. Un fior de recunoaștere. Era bine. Un tânăr la intrare, cu tabele, care ne-a zâmbit drăguț și ne-a bifat rapid pe listele lui, apoi ne-a poftit înăuntru. Pe scări în sus și la dreapta.

Alt tânăr, tot zâmbitor, ne-a indicat biroul la care să ne luăm un bilet de ordine, apoi ne-a rugat să luăm loc și să privim ecranul pentru a vedea la ce ghișeu să ne prezentăm când ne vine rândul. Tot personalul îmbrăcat în negru, ca într-o uniformă elegantă, toți extrem de amabili și gata să te ajute. În stare de șoc, ne-am așezat. Aveam numărul 97. Pe ecran se ajunsese la numărul 90. Nu ne venea să credem. Am așteptat cam 15 minute, aveau vreo zece birouri care lucrau, ne-au spus că au sute de solicitări pe zi și lucrează în schimburi. Totul a mers șnur. Fotografiat, amprentat, semnat. Depunerea actelor. Am fost tratați cu zâmbete și respect. Jos pălăria. Ce nebuni, să ne facem atâtea griji! Nebuni de legat.

Toată experiența s-a terminat în 45 de minute și am ieșit înainte să ne vină ora programării.

Acum așteptăm. Ca actele să se ducă în România și să se întoarcă sub formă de pașapoarte. Aceste carnețele drăguțe care au să ne deschidă porțile Greciei, Italiei, porțile lumii în general, că eu una m-aș duce peste tot.

Și ce bine m-am simțit pe micul teritoriu românesc! Vorbind românește, înconjurată de români. Ce mândră am fost de românașii mei. Atât de isteți, atât de eficienți.

Organizați atât de englezește. Bravo lor!

Jurnalele adolescenței 2

Eu (cea de demult): “Mi-ar trebui urgent niște picături de neceață. Să mi le pun în ochi la fiecare răsărit și la fiecare apus. Lumea să devină un cristal uriaș, limpede ca o fântână adâncă. Să mă uit la oameni și să le văd din prima fața. Fața lor adevărată. Nemincinoasă, nefabricată. Să mă uit la lucruri și să le văd din prima miezul. Privirea mea să meargă direct în inima lor. A oamenilor și a lucrurilor. Să nu mă mai păcălească nimeni și nimic. Dar n-am picăturile magice, merg prin ceață și sunt așa o naivă!”

Fenomenal! Tot în ceață sunt și acum, tot o pămpălaică, risipită în toate direcțiile, silly mum și nimic altceva. Picăturile de neceață tot nu s-au inventat și eu continui să cred că oamenii sunt frumoși și dulci, că întâmplările vieții mele sunt pagini fermecate dintr-o carte cu Merlin, vrăjitorul. Degeaba mi-am tocit papucii pe drumurile bolovănoase, ochii mei privesc în sus prin aceeași peliculă albăstrui cețoasă. Mă uit la fiecare trecător ce se intersectează cu mine și îi caut frumusețea înainte de toate, frumusețea aia care se ascunde și e doar pentru privilegiați, mă holbez minute în șir în scoici și frunze vrând să le citesc literele ascunse. Totul e misterios și frumos pentru mine. Așa o naivă, sfinte sisoe! Am descifrat corect, cu zeci de ani în urmă, unele definiții de-ale mele și schimbarea care e peste tot nu le-a schimbat deloc. Cum vine asta?! Înclin să cred că a fost o alegere. Am ales să mă uit către lume prin partea asta a lentilei uriașe. Mai șterg din când în când la ea, dar tot are ape roz diafane.

“Era să cad de pe degetul jucăuș al sorții care mă ținea în aer, învârtindu-mă crud și nepăsător, dar și așa am privit spectacolul de sub mine, hăul deznădejdii destul de mult. Pentru o fire slabă ar fi fost ultima privire, o zvâcnitură finală înainte de marele negru și apoi căderea, dar eu m-am scuturat sălbatic de zădărnicie și m-am forțat herculean să cred. Mi-am repetat cu încăpățânare, atât de aprig de tremura carnea pe mine, mi-am repetat că trebuie să trec peste, să cred mai departe, să merg mai departe. Să răzbat neapărat și cu orice preț, crezând.”

Adolescența e de asemenea zona marilor furtuni și a marilor dramatisme. Nimic nu va mai fi la fel de profund dramatic vreodată. “Te iubesc, furtună!” spune adolescentul și se aruncă în vâtejul de emoții ca în bungee jumping, nefiind nicidecum sigur că frânghia care îl salvează nu se va rupe în mii de franjuri inutili. Apoi suferă până la dumnezeu și înapoi și se bucură ca și cum el ar fi descoperit bucuria.

Ia te uite, sărăcuța de mine, cea de demult. Cine știe ce suferință din dragoste aveam. Dragostea, bat-o vina, mereu e cu buclucuri. Dar îmi place că eram forțoasă și nu mă lăsam. Niciodată nu m-am lăsat. Iar cu lauda de sine am stat mereu bine spre foarte bine. Dacă adolescenta cea fragilă, străvezie ca o dimineață încă nenăscută a fost în stare să se ridice de prin hăuri, cum aș fi putut să nu o fac și eu, pe măsură ce anii mi-au dat și mi-au luat?!

Dramele mi le fac și acum din orice nimic, se termină lumea aproape din două în două zile, bag seama că-s tot o adolescentă zgubilitică, dar mereu mă ridic și zâmbesc. Vreau să răzbat până la Marea Poartă cu același zâmbet, cu același curaj. Vreau să rămân eu însămi, cu naivități și melodrame, cu speranța uriașă că în final toate au să se așeze în locașurile predestinate. Cu speranța pur adolescentină că lucrurile și oamenii sunt așa cum le-am văzut. Cum am vrut să le văd. Cum nu m-am lăsat biruită să le văd altfel. Eu și Don Quijote.

“Ah, destin ticălos, te dor și te sugrumă zilele și nopțile mele, de nu-mi lași în pace curcubeiele?!”

Dar ce forță combativă aici, eu, mititica de mine, în luptă cu însuși destinul. Nu e de ici, de colo. Între timp cred că am biruit de câteva ori în ring cu sus numitul și probabil că am fost biruită de tot atâtea ori, dacă nu de mai multe, că nu stau să număr chiar așa, la marea precizie. Dar ceea ce e foarte clar e că de atunci eram conștientă că eu vreau și vreau să văd curcubeie plantate pe tot locul și realitatea nu prea vroia să-mi ofere acest privilegiu. Lupta mea de o viață a fost de fapt cu realitatea și cu felul în care ea demistifică orice arbore magic. Cu felul în care ea înșfacă brutal orice curcubeu și îl dă de-a dura până îl sparge în picuri banali de ploaie. Niște picuri amărâți care nu ar putea să farmece pe nimeni. Eu vroiam să trăiesc în Disneyland, nu pe un trotuar cenușiu înmuiat de ploaie. În această lume a mea iubirea e iubire și oamenii sunt oameni. Da, și piticii sunt pe creier. Dar fiecare cu reziliența lui. Pe mine asta m-a salvat de fiecare dată. Trăiesc în lumea zânelor în capul meu și de asta încă dansez de bucurie prin zile cu frumuseți. Să nu credeți că e ușor.

“Găsesc că cel mai chinuitor și mai deșart lucru pe care îl poate simți cineva e sentimentul inutilității. Suferința pe care o resimte neștiind ce are de făcut și de ce răzbate ca un pojar la suprafață, se întinde ca o plagă lipicioasă și îi răpește vlaga și lumina.”

Tii, ce înțeleaptă eram! Pentru că poți să le duci pe toate, dar nu poți căra în spinare lipsa de sens. Ca să poți merge cât ți-a fost dat să mergi trebuie neapărat să îți găsești un rost. Cât de mic. Dacă nu altul, măcar să plantezi niște copaci. Măcar să faci fiecare zi mai bună pentru cei dragi. Măcar să le faci o supă caldă de pui ca la mama acasă. Să ridici o casă, să astupi o groapă de pe drum, să oferi un exemplu de curaj, să crești un copil, să înveți pe cineva alfabetul. Sau măcar să fii un loc. Locul unde se întorc toți pentru a căpăta putere, pentru a-și vindeca rănile, pentru a se încălzi și a respira un pic, feriți de griji. Sau poți să ajuți albinele. Să existe, să aibă ele liniștea lor și florile lor ca să poată să facă miere. Sau poți să oferi zâmbete și îmbrățișări. Și ai făcut totul. Sunt atâtea pe care poți să le faci și să simți că ți-ai avut rostul tău pe planetă.

Numai să vrei, numai să faci o alegere. Doar să nu te lași să nu fii.

Iar a fi nu se contrazice cu a învăța să fii.

“Îmi răscolesc cu încăpățânare bugetul de cuvinte uzate și încerc să găsesc simțirea care le face vibrante.”

Aoleu, ce-am mai uzat eu la cuvinte de atunci. Le-am învârtit și răsucit și împlinit. Exterminat, aruncat și reînviat. Am încercat să le însuflețesc cu iubirea mea, să le transform în corzi de vioară, în cântece de iarnă și flori de vară. În colțuri de zăpadă, în vârtejuri căzând în mișcări de roți, de oțel. Cuvintele mi-au fost munți și văi ridicate și coborâte, rotundul desfăcut în bucăți dezarticulate, unghiuri calde semănate cu nori, pitici mici și agitați mărunțind foșnetul ierbii. Am încercat și încă încerc.

Așa cum m-a învățat ea, fata albastră care vroia să atingă absolutul.

Draga mea adolescentă, sper că nu te-am dezamăgit prea tare.