Tocmai mi-am amintit de Sovata

Porniți în călătorie de descoperire a frumuseților patriei, a fost de-a dreptul instructiv să ne plimbăm prin această stațiune frumoasă și să căutăm cea mai cea pensiune. În stilul propriu, am salahorit la deal și la vale până aproape de leșin. Nu de alta, dar nu băteau datele de pe net cu cele de pe deal.

Așa că, la final, amintirile nu-s despre Sovata, din care nu-am reținut mare lucru (cred că era frumoasă, chiar cred), ci despre cum înveți din greșeli și cum alegi ceea ce știi în loc de ceea ce nu știi și care e și scump pe deasupra.

Lucrurile au decurs cam în felul următor: pescuiam o viloacă de pe lista mea, vilă care trebuia să îndeplinească anumite standarde, de la strălucire personală la caracteristici specifice și originalitate, apoi îndemnam bărbatul (pe Cristinelu’, adică!) să acționeze, să fie esența a ceea ce este! Adică un adevărat luptător, gata să cucerească adăpostul pentru familia lui, preferabil nu o peșteră! La urma urmelor, eu nu eram o femeie a cavernelor, ci o tipă sofisticată a secoluilui 21 (cel puțin în imaginația mea!). Așa că el se ducea și întreba. Dacă mai au camere. Veneau și prietenii noștri a doua zi și nu puteam să mă fac de râs cu orișice cocioabă, eu, marea organizatoare a sejururilor, eu, cu cele mai detaliate liste ever.

După un timp, originalitatea locașelor depășind bugetul familiei, am tăiat-o de pe listă drept condiție esențială a dormitului peste noapte. Am mai tăiat nițel și din strălucire, că la o adică, omul nu are nevoie de atâta strălucire ca să închidă ochii, zău! Plus că prietenii noștri nu erau așa de mofturoși, ce papură vodă! Și am umblat și am umblat de nebuni. După un timp nemaibăgând în seamă verdele tare al văioagelor sau albastrul de cerneală al cerului. Aveam treburi mai importante.

Am cutreierat cu foile mele în mână, foi prețioase pe care se afla selecția inteligentă a pensiunilor pe care o făcusem timp de zile întregi. Că dacă omu’ n-are ce face... După un timp, m-am săturat și de ele, că nu erau bune de nimic. Camere niciunde, nu într-un loc care să placă cuiva, indiferent cât de lejer ar fi fost acesta.

Capacul ni l-a pus Pensiunea Cerbul de pe strada Cerbului! Și au fost niște semne prevestitoare! Mai întâi, ce tembel dă acest nume dacă e același cu al străzii?! Apoi am căutat pe strada cu pricina și în lung și în lat, dar numărul respectiv nu exista! Nema pișta. Apoi a trecut poștașul pe lângă noi, nu știa de așa ceva! Dosarele X, curat, murdar! Ne uitam dezorientați în zare, când dintr-o curte ne-a strigat o babă, întrebându-ne ce căutăm. Imediat ne-a zis să o așteptăm că ne arată ea, numai să-și tragă niște pantaloni și vine! Abia atunci am observat că baba noastră era în chiloți! Și foarte disperată să vorbească cu cineva din aceeași specie. Am luat-o la sănătoasa, desigur!

În cele din urmă am dat de o pantă înfiorătoare, nepavată, pe care soțu’, deja cam pe terminatelea la capitolul răbdare, m-a anunțat că nu își va forța mașina lui prețioasă! No, nu-i bai, am parat, ș-așa hălăduisem deja kilometri pe jos. Și am găsit-o, măreața casă, ascunsă la marginea pădurii. Încă îmi făceam speranțe! Avea camere, că îmi spusese mie netul chestia asta.

După primele cuvinte, ne-am dat seama că proprietăreasa era coborâtă direct dintr-un film uitat de-a lui Hitchcock! Zâmbea ciudat și lunatic în timp ce ne spunea că vede clar că ne e frică și că ne îndeamnă să trecem mai întâi pe la bisericuța care e în direcția aceea. Cu o unghie roșie, ascuțită a indicat într-aiurea. Că așa îi îndeamnă ea pe oaspeții ei. Ne uitam aiuriți și nu înțelegeam nimic. Cristi cel Viteaz a întrebat-o de ce să ne fie frică (eu înțelegeam de ce!) și ea a zâmbit din nou, atotștiutoare, bolborosind despre biserică și spunându-ne că nu era slujbă în ziua aceea. Doamne feri să stăm acolo, ne-am zis amândoi într-un gând și o privire și am tulit-o urgent, lăudându-i frumusețea vilei și spunându-i că ne întoarcem. La paștele cailor! Chiar am aruncat o privire în urmă! Să mă asigur.

Nu mai puteam de oboseală după asemenea stresuri, așa că ne-am cazat o noapte la un preț sărit rău din normalitate, nu de alta, dar să ne revenim și să ne gândim ce să facem mai departe. Am renunțat la cină, că alesesem să dormim, în loc să mâncăm, am aruncat cu dezgust foile mele inutile și am avut o sclipire genială! La naiba cu Sovata și ciudații ei. Cu prețurile ei exorbitante și sărite de pe ax. Vom merge la Raza Soarelui. Din Praid!

Locurile cunoscute, unde ai mai fost sunt cele mai bune! Ce atâta noutate! Zis și făcut! Am sunat. Camere libere. Oameni normali. Combinație excelentă.

Noroc că ne-am deșteptat la timp și nu am apucat să experimentez avarierea gravă a ultimilor trei neuroni în căutarea paradisului pierdut.

Pa, pa, Sovata! Mi-a făcut plăcere să te cunosc, dar nu mă mai întorc curând.

Cristinelu’ îmi arată o priveliște demnă de fotografiat: pe balansoarul din spate al pensiunii stau doi copilași cu cărți în mână! Cred că se uită părinții la ei pe geam și îi cronometrează!

Suntem în sfârșit cazați definitiv, după atâta tevatură, pe care tre’ să recunosc că mai mult eu am creat-o, eu și foile mele organizatorice, ce să-i faci, asta sunt, dar uite, s-a rezolvat, suntem în Praid, pe balcon, o priveliște superbă se întinde la picioarele noastre, valea întreagă cu ceruri albastre, norișori albi, verde de pădure, dealuri și brazi. Desfacem șampania, o turnăm în paharele englezești de picnic, tot de plastic, dar englezești, de, și sorbim încântați.

Hai, noroc! Să ne fie bine!

Apoi așteptăm să se trezească prietenii noștri, ca să ciocnim împreună pe balcon, dar ăștia nu se mai trezesc, bre!

Buburuzisme 8

Cri (cu ochii închiși, lăfăindu-se în soarele de Corfu): - Ăsta are o problemă majoră. La cap. Sunt curios dacă se mai oprește vreodată.

Vecinul nostru de șezlong a sosit acum o oră. Slavă domnului că nu dis-de-dimineață! Am avut totuși două ore de plajă senină și dulce fără el. De când a venit vorbește întruna, stând în picioare cu tricoul pe el. N-a apucat să și-l dea jos. Vorbește și vorbește, poate e albaneză sau macedoniană. Cu o tonalitate monotonă, enervantă, în timp ce viața râde și se joacă în jurul lui. Are o mină serioasă și nu se lasă. “Poate e pastor și predică familiei plictisite” zice Cristi, întorcându-se la fel de plictisit de pe o parte pe alta. Omul explică și explică. Soția îi stă cuminte la picioare, în nisip, cochetă și în costumaș roșu, ascultând sau nu, n-are importanță, el vorbește. Copilele îi sunt în apă, zbenguindu-se, nu le vede. El doar vorbește. Părinții, poate, stau și ei în picioare și îl ascultă. După două ore, toată familia s-a cărat care încotro. Numai noi am rămas, amărâții. Noi și marea. Nevastă-sa se preface că doarme în șezlong.

Li (care nu mai poate să rezolve sudoku de atâta vorbărie): - Ioi, acum o să tacă! Uite, în sfârșit s-a așezat în șezlong și el, cred că l-au lăsat picioarele. S-a plictisit el de el însuși. Sau o fi observat din greșeală că a ajuns la plajă. Oricum nu mai are cu cine vorbi. Decât dacă predică-n pustie.

Eroare. Își deschide telefonul și sună pe cineva. Vocea lui continuă să toace uniform pănă ne luăm calabalâcul și plecăm să luăm prânzul. Ce ușurare! Îl vedem de pe terasă cum dă mărunt din buze. Fie binecuvântat!

Dimineață devreme, pe terasa îmbibată cu mare și albastru, așteptând soarele să aurească totul.

Cristinelu’ (agale, legănat): - Tu ai băgat aparatul de țânțari în priză?

Liliuca (încântată de sine): - Da, azi noapte! Tu dormeai. Mi-am dat seama că ai uitat și l-am băgat eu în priză. Absolut glorioasă invenție. Nu m-a mușcat nici un țânțar. Și erau o droaie.

Cristi (și mai legănat, gata să pufnească în râs): - Draga de tine. Aparatul nu avea pastilă în el. Ai uitat să-i bagi o pastilă.

Li (care știe să pareze astfel de nemernicii): - Ai văzut ce putere are gândirea mea pozitivă?! De când îți spun!

Aterizăm pe aeroportul din Londra. Cristi se uită cu jale în zare și exclamă patetic: „Vin norii negri, Liliuca. Nu asta am vrut! Hai-napoi în Corfu!”

Prânzul de duminică în familie

După ce a salahorit ca sclava Isaura toată dimineața, Lilike se așază satisfăcută la masă și declară pompos (nu de alta, dar mai bine să se laude singură, ca să fie absolut sigură că munca ei va fi apreciată la maximum!): - Sper că sunteți super încântați de toate bunătățurile! Nu mâncați așa bine nici la restaurant! Un deliciu! mai adaugă ea, în timp ce mușcă cu poftă dintr-o roșioară coaptă, cu arome de usturoi și rozmarin.

Roșia explodează și sare în toate părțile, că ce să facă și ea!

Alex (nici măcar uimit, ci doar obișnuit cu de din astea): - Da, mamă. Bine că nu suntem la restaurant!

Stăm cu toții fericiți în jurul cafeluței oferite de vecinii din Hong Kong, încercând să ne decidem cine o va bea. Nimeni nu se întreabă de ce ne-au dăruit doar o cafea. Nu ar fi politicos. Așa le-a venit lor și gata. Bine c-am primit-o și pe asta!

Lili (decizându-se să renunțe la prețiosul lichid în favoarea și mai prețiosului fiu, face conversație de-aiurea, descriindu-și programul TV, ca și cum ar interesa pe cineva):

- Aseară m-am uitat la Top Gun Maverick, de una singură, Cristinel a adormit când era acțiunea mai dihai, nu-i bai, apoi m-am uitat la zombilăi și în final, fericită și împlinită, m-am pus în pat și am jucat bile.

Ale (fals mirat): – Încă ai putere să joci bile? După atâția ani?

Cristi (martor obiectiv): – În fiecare seară are puterea asta. E o femeie foarte puternică.

Ale (privindu-și părințeii fenomenali pe care îi are și pace!): - Unul dintre voi e orientat spre interior, unul e orientat spre exterior.

Lili (extaziată și mândră de fiul ei deștept): - Ce frumos ai spus-o, Alexu’ lu’ mămuca!

Cristi: - Iar l-am văzut pe omul ăla cărând o cruce uriașă taman pe Oxford Street! Ce chestii uimitoare poți vedea pe strada asta!

Ale (râzând): - Unul dintre voi a auzit ce-am spus, unul nu.

Desfacem din pachetul de Amazon noul remi pe care l-am comandat. E mare, frumos, mirosind cumsecade a lemn. Nu-l mai suportam pe cel mic, de plastic. Nu mi-au plăcut niciodată înlocuitorii. Sunt mulțumită absolut întru totul de alegerea mea. A venit, în stil englezesc, de la Happy Deals Wooden Rummy Family Game.

Ne holbăm cu toții la Jolly. E încântător de haios, un mikimaus delicios cu două litere sculptate la bază, PC. După câteva ghiceli cădem de comun acord, e prescurtarea de la Păcălici. Ne place ideea și o păstrăm.

Lili (care se știe că vede detaliile după ani lumină de la apariția lor, pe la al patrulea joc, întoarce brusc tabla ei de lemn și vede eticheta. Instantaneu, începe să chirăie ca apucata):

- Aiiiiiiiii! Știu ce înseamnă PC. Piatra Craiului!

Alex: - Ce, e românesc?!

Lili (în extaz mioritic): - Daaaa, nu pot să cred! Și l-am comandat pe Amazon UK. Piatra Craiului, vine din Carpați, mamă dragă! Lemn adevărat, românesc! Și, luată de valul bucuriei, pupă cu drag eticheta, sub ochii stupefiați ai familiei. E românesc, Cristinelule!

Cri (plimbându-și cu grijă degetul pe suprafața rugoasă, pe care trebuie să o mai finiseze el):

- Mda. Se vede!

Piuie mașina de spălat. Cristi macină macul, așa că zice, fără speranță, de altfel: - Lili, știi să schimbi programul?

Lilike (mândră și înfiptă): - Să pun pe dryer?! Știu, cum să nu știu! Hai să vezi! (îl cheamă și pe Cristinelu’, pentru mai mare siguranță, că nu e totuși sigură mie-n sută).

În fața mașinii de spălat, se holbează o țârucă, neînțelegând o iotă.

- Cristinelule, zice ea plină de stupoare, asta e o mașină nouă de spălat! Eu știam pe aia veche!

Cri (dându-și ochii peste cap): - Da, e nouă, de vreo șapte luni.

Li (ridicând din umeri în clasicul “No, iaca!”): - Las că o să învăț când o să fim la casa noastră. Nu e cazul să mă strofoc acum.

Cri (cu o blândețe ieșită din comun): - Normal, drăguțo. De ce ai face-o?! Plus că era să intru în șoc anafilactic când ai zis că te pricepi. Mai bine așa, să știm clar ce poate fiecare. Și ce nu.

Tu poți să încerci

Ce fac eu când vine tornada peste mine și emoțiile îmi țâșnesc ca un gheizer inflamat drept prin gură și nas și ochi?! De mă apucă apoi conjunctivita și rinita și amigdalita și mă tot mir ce dau bolile peste mine. Oficial e stabilit, sunt alergică la Londra. La poluare, la flori, la metrou, la nu se știe, la tot ce alcătuiește acest oraș fantastic, plin de dragoni ce aruncă flăcări exact spre nevinovata de mine. Neoficial, nu-mi priesc emoțiile negative. Dar cui îi priesc?!

Ce fac eu când nu am nici o replică și mă ghemuiesc în mine însămi, ca o scoică ce se retrage în adăpostul cochiliei atât de fragile, cam silly de altfel, pentru că oricine o poate fărâma în mii de bucățele, nisip cenușiu și nimic altceva?! Replicile deștepte, ieșite din comun îmi vin după aceea, la ani lumină, vin în singurătatea capului meu ce luptă, sărmanu’, absolut de capu’ lui să găsească, vezi, doamne, drumul drept printre nisipurile înșelătoare. E cam încetinel, tre’ să recunosc. Capu’. Până găsește el soluții și explicații e deja noapte. Și mă lasă și fără somn.

Mai nou am tot felul de metode prin care încerc din răsputeri să rămân în starea lunatică, a mea și numai a mea, specifică mie, starea echilibrată a sinelui meu. Uneori îmi iese, de mă minunez și eu.

Ce încerc mai întâi și mai întâi? Încerc să ies din cercul vicios al nervilor, al supărării, repetându-mi poezia. Mi-au trebuit vreo 5 minute s-o învăț, stăteam în metrou cu ochii ficși, tre’ să fi părut de-a dreptul zănatică, și repetam în gând meticulos, o dată și încă o dată, n-am fost niciodată bună la toceală: “Am ajuns, sunt acasă, sunt aici și acum. Sunt curajoasă, sunt liberă, trăiesc în desăvârșire.” Pare o desăvârșită aiureală de spus când te simți ca un taur căruia i s-a fluturat o găleată de roșu prin fața ochilor turbați și nu-ți dorești decât să te arunci asupra nebunului care te-a stârnit.

Uneori le simt ca pe niște cuvinte absolut goale, nu-mi spun nimic, dar faptul că mă concentrez să le spun, să nu greșesc naibilui litania mă ajută, pur și simplu. După o vreme, dușmanul se micșorează, se îndepărtează. Devine o persoană, nu cineva pictat în roșu revărsat. Un om care poate e stresat sau supărat, care nici nu știe ce furtună a stârnit. Pot respira din nou și ziua redevine ceea ce era. Pot simți o urmă de compasiune. Pentru mine care mi-am pierdut din nou cumpătul dintr-un nimic, mizilic. Pentru cel sau cea care nu a știut cum să rămână în limitele frumosului și ale bunei cuviințe. Care s-a aruncat asupra mea doar ca să scape de el însuși.

Alteori cuvintele din litania mea sunt pur și simplu pline, fiecare sunet e fagure plin de sens. Se întâmplă când sunt în echilibru pe muchia lumii și fiecare floare are parfum, fiecare frunză are miez de verde. Atunci chiar mă simt liberă și curajoasă și trăiesc în desăvârșire.

Uneori încerc să înțeleg ce se întâmplă cu mine. De ce reacționez așa de puternic la orice tresărire a vântului. De ce sunt gata să cad la orice tremur al vălului lumii. Dacă eu știu cine sunt și ce fac, de ce fac ceea ce fac, de ce mă afectează atât de tare, de ce mi se declanșează aparent de aiurea buclele nebunele?! Dacă înțeleg, pot să ies la timp afară. Înainte ca căpcăunul să mă prindă de călcâi și să mi-l roadă până la os. Înainte să mă simt ca un copilaș care plânge cu o tristețe de nedescris și se agață de clanța ușii pe care nu poate să o deschidă. Ușa uriașă pe unde a plecat mama lui. Ușa prin care a fost abandonat și părăsit într-o lume de străini care nu sunt ai lui.

Alteori încerc să înțeleg ce se întâmplă cu ceilalți. Să le înțeleg povestea. Să înțeleg de ce le e frică. Ce îi face să reacționeze cum o fac. Știu că e frica lor, nu a mea. Le e teamă să nu greșească, teamă de dezastre imaginare, teamă că nu sunt destul de buni. Și câte frici or mai fi existând. Dacă te afli în calea lor, o încasezi. Ajută să știi de ce.

Uneori încerc să ghicesc în cărți viitorul. Adică prevăd, mai dihai ca o ghicitoare sau o prognoză meteo. Dacă cutare va spune ceva de genul, eu o să răspund așa. Dacă va zice altminteri, replica mea deșteaptă o să fie astfel. Dar apoi se întâmplă să-mi uit propria replică isteață. Luată de valul supărării, uit ce scuturi mi-am pregătit. Câteodată funcționează totuși.

Și mereu ajută dacă faci lucruri frumoase. Ca și cum urâtul ar fi alungat de orice gingășie, de orice bucățică translucidă de lumină. De o aripă de fluture.

Poți să încerci, dar nu se știe dacă reușești. Drumu-i greu și cu hârtoape. Dar dacă n-ai încerca, ce naibilui s-ar alege de tine?! Eu una nu mă las, asta-i sigur.