Libertățile mele

Mereu mi-am savurat libertatea. Ori de câte ori mi-am găsit-o. Am avut grijă să o recunosc în mulțimea de chipuri greu de identificat printre care mă strecor în fiecare zi. Uneori am fost împreună zile și săptămâni și chiar luni, pe vremea pandemiei am avut parte de ea cu anii, era rău să stai închis în casă, dar ce bine era sa fii liber.

Bine, este clar că trebuie să ai un acoperiș și un pat și un colțișor numai al tău și mai ales rupe evidența faptul că trebuie să ai bani să mănânci. Măcar atât. Altfel, cum ai putea să fii liber să visezi?! Să faci ce vrei și numai ce vrei. Mă gândesc că e un mare noroc că nu mi-au lipsit niciodată. Și-așa am ajuns să-mi permit libertățile mele și libertatea. Una din cele mai de preț armuri ale mele, putere și sens laolaltă. Mă strecor sub ea, mă acopăr cu ea, mă cuprind în ea ca într-o îmbrățișare de câte ori pot opri invazia lumii.

Una din cele mai mari libertăți ale mele e cititul. Sunt cărțile. De când am învățat să citesc, de pe la vreo 6 ani, libertatea asta a fost alături de mine aproape în orice clipă liberă. A crescut odată cu mine, mi-a întins mâna când m-am împiedicat, m-a ajutat să râd când eram gata să-mi pierd zâmbetul. E ca o învoire, un permis de zbor spre alte lumi și alte cuvinte ce definesc și îmbracă alte realități. Ce ai putea să-ți dorești mai mult?! Suprema libertate pentru mine e să stau în colțișorul meu învelit în galben, auriu, sub o pătură scoțiană (încă nu o am, dar visez la ea), cufundată în liniștea aceea desăvârșită pe care ți-o dăruiește o carte bună. Pe care o ții în mână sănătos, o pipăi și simți că este. E vie, trăiește și nu o să plece de lângă tine niciodată.

La fel de vie cum mă simt eu când călătoresc. Altă libertate, cu gust de înghețată napoletană și parfum de lămâi uriașe, de Amalfi. Călătoriile, care ies din cutie și din tipare, care mă aruncă în vârtejuri de emoții și de plăceri neasemuite, daruri frumoase împachetate în hârtie foșnitoare pe care le desfac bucățică cu bucățică, savurându-le deplinul. Ce liberă mă simt când mă leagăn în pășnicie pe o plajă din Grecia, când alunec agale ca pe un râu de demult pe străzile Romei, când cotrobăi prin fiecare ungher al Cartierului Medieval din Barcelona. Nimeni nu-mi are treaba și pot țopăi ca un spiriduș nesătul printre scoici și tapasuri și catedrale cu vitralii largi, albastre. Pot mânca paste dimineața, la prânz și seara, pot sta cu ochii-n soare la nesfârșit. Ah, ce libertate nemaiîntâlnită, călătoriile spre soare-răsare și spre soare-apune! Existența întreagă devine un miracol.

Gătitul e următoarea mea plăcere. Și fiindcă fac ce vreau și când vreau, e și libertate. Ce altceva este o libertate, dacă nu o plăcere?! Căutarea printre rețete, combinarea măiastră a ingredientelor, culorile, aromele, gusturile, toate îmi induc o stare de plutire lejeră, de preaplin (uneori la propriu, aoleu!), de evadare din chestiile fixe, înșurubate ale zilelor. E ca și cum o lume a plăcerilor se deschide special pentru ca eu să pot păși agale prin ea, alegând tot felul de delicatese pe care să le combin și să le dăruiesc apoi. Ăsta e punctul culminant al acestei libertăți, cheia. Că pot să dăruiesc tot ce am gătit draguților mei și pot să-i încânt cu măiastrele mele realizări efemere. Că-s efemere n-are nici o importanță. Eu le dăruiesc libertate și ei îmi dăruiesc libertate. Libertatea de a fi eu însămi și de a face ce doresc și ce-mi place. Libertatea de a savura deliciile lumii.

Și ce grozavă e libertatea de a nu face nimic când nu ai chef să faci nimic. De a te plimba pe străzi pline de copaci minunat de frumoși fără să alergi spre niciunde. De a râde cu dragii cei mai dragi. Libertatea de a spune ce-ți trece prin cap, de a te purta ce haine ți se năzare, inclusiv niscaiva șosete cu bufnițe înțelepte, de a dormi cât îți dorește inima și de a mai zăbovi în plus în pat, cu ochii la cerul care se albăstrește pană cu pană. Și ce dulce e libertatea de a pălăvrăgi în voie cu prietenele, de a te uita la filme prostuțe și de a pregăti Crăciunuri și alte petreceri necesare la casa omului. Libertatea de a savura ploaia și vântul și soarele și luna. Și mai ales, libertatea de a fi una cu visele tale albastre.

Mai sunt și alte libertăți pe care aș vrea să le am, cum ar fi libertatea de a avea bani fără să muncesc sau libertatea de a mânca oricât și orice fără să mă îngraș, libertatea de a nu gândi continuu și de a nu avea prea multe responsabilități, dar acum omu’ nu le poate avea pe toate. Și libertatea nu ar mai fi chiar libertate dacă ar fi așa, de capu’ ei, chiar liberă! Tre’ să se definească prin opoziție, nu?!

Până una alta, m-am simțit absolut liberă scriind, pentru că aste e chiar cea mai mare libertate a mea. Să scriu le însumează pe toate celelalte. E sarea și piperul libertăților mele. E șezlongul meu legănându-se în umbră de palmieri și în clipocit de mare. E starea mea, sunt eu însămi. Scrisul e ființa mea eliberată, e bucuria și mândria mea. E puterea mea de a dărui și de a primi. E frumusețea mea și e liniștea mea. E tot ce aș avea nevoie dacă ar fi să nu am nimic.

Dacă stau să-mi număr libertățile, mai că sunt tot timpul liberă. Mă rog, aproape tot timpul meu liber e liber.

Muncesc ca să mi-l eliberez și pe restul. Să ating libertatea de a trăi cum vreau. În timpul meu liber, să ne-nțelegem. Ce, doamne, nu-s chiar așa idealistă!

Vindecare

Mi-e plin sufletul de mare, de azur transparent, atâtea zile am stat la marginea ei, cuprinzându-mă de frumusețea-i, deschizându-i larg ușile și lăsând-o să intre în mine cu tot albastrul ei de nu-mă-uita, atâtea zile, încât acum am senzația că sunt una cu ea. Pe tot cuprinsul meu e doar o vălurire senină, nesfârșit de bleu, peste care pot privi până departe, la linia orizontului. Îmi clipocesc valurile și tot trecutul meu e deschis și moale, nu mai zace zăvorât și înțepenit în spatele zidurilor de piatră cenușie.

A venit înapoi la mine de pe unde a fost plecat, dar e curat și limpede, nu mai e plin de greșeli și vini, e blând cu mine, mângâietor și răcoros ca o apă de munte. Nu mai e rană vie, e doar o cicatrice amintind de bătălii purtate, curaj și încercări nenumărate. Că bătăliile au fost pierdute sau nu, cicatricea nu amintește. Ea spune doar o poveste, a unei vieți trăite așa cum trebuie. Cu de toate. Ce uimitor s-a vindecat totul. Ce bine.

Trăirea în prezent m-a ajutat foarte mult, reinventarea, redescoperirea, cum m-au ajutat toate pietrele și florile drumurilor noi. Pentru că în acel moment al bătăilor inimii, în acel dangăt al orologiului nici nu puteam să mă uit spre trecut. Blocat, zăvorât. Amețitor de dureros. Fericirea era aici și acum.

Dar m-am trezit. Aici, în fața mării, unde am stat zile și nopți nenumărate. Toate zăvoarele au căzut tăcute și trecutul a venit înapoi la mine, blând, alinător, ca o reîntregire, ca o mărturie, ca fundalul de cerneală scrisă al unui tablou pe care acum mă pot rezema. Visez în fiecare noapte o grămadă, deplin și alinător. Îi visez pe toți ai mei, scene din copilărie, din toată viața mea, fragmente ce se așază unul peste altul ca paginile într-o carte. Ca valurile înșiruite cuminți la margine de ocean. Și toate sunt ușoare și pline de lumină. Doar sunt, pur și simplu. Și mă trezesc mereu bucuroasă. De ceea ce a fost, de ceea ce va fi. De ceea ce este.

Zeci de amintiri, povești de demult de care nici nu credeam că mai știu au alunecat în afară, schițate simplu, în dungi alungite de creion și tot ce am simțit a fost bucuria că le am. Nu furie, nu frică, nu vină, nu regret. Doar bucuria adusă de atâta bogăție, atâtea mormane de scoici așezate frumos în castele cu marea-n fundal. Încremenite acolo, senine și pline de pășnicie. Ce bucurie, ce ușurare, ce plinătate! Și visele din fiecare noapte, fiecare deschizând o altă poartă din cele pe care le crezusem zăvorâte pe vecie. Am visat-o pe mama și era caldă și luminoasă, l-am visat pe tata și era glumeț și drăguț, vise cu detalii dulci și îmbrățișări, am visat că eram profesoară și ce bine a fost să mă recunosc eu pe mine însămi și să îmi văd împlinirea, să îmi amintesc cât e bună a fost alegerea asta pentru mine, câtă frumusețe a sădit în viața mea. Am visat enorm și totul a fost atât de conținător. De promițător.

Toate cele trei părți ale mele există acum împreună, îmbrățișate, ieri, astăzi și mâine.

Atât de lin amestecate în această mare albastră care mă umple până la refuz, contopindu-se una în alta, în acceptare, în dulceață și speranță.

E bine. Mi-e bine.

Tocmai mi-am amintit de Sovata

Porniți în călătorie de descoperire a frumuseților patriei, a fost de-a dreptul instructiv să ne plimbăm prin această stațiune frumoasă și să căutăm cea mai cea pensiune. În stilul propriu, am salahorit la deal și la vale până aproape de leșin. Nu de alta, dar nu băteau datele de pe net cu cele de pe deal.

Așa că, la final, amintirile nu-s despre Sovata, din care nu-am reținut mare lucru (cred că era frumoasă, chiar cred), ci despre cum înveți din greșeli și cum alegi ceea ce știi în loc de ceea ce nu știi și care e și scump pe deasupra.

Lucrurile au decurs cam în felul următor: pescuiam o viloacă de pe lista mea, vilă care trebuia să îndeplinească anumite standarde, de la strălucire personală la caracteristici specifice și originalitate, apoi îndemnam bărbatul (pe Cristinelu’, adică!) să acționeze, să fie esența a ceea ce este! Adică un adevărat luptător, gata să cucerească adăpostul pentru familia lui, preferabil nu o peșteră! La urma urmelor, eu nu eram o femeie a cavernelor, ci o tipă sofisticată a secoluilui 21 (cel puțin în imaginația mea!). Așa că el se ducea și întreba. Dacă mai au camere. Veneau și prietenii noștri a doua zi și nu puteam să mă fac de râs cu orișice cocioabă, eu, marea organizatoare a sejururilor, eu, cu cele mai detaliate liste ever.

După un timp, originalitatea locașelor depășind bugetul familiei, am tăiat-o de pe listă drept condiție esențială a dormitului peste noapte. Am mai tăiat nițel și din strălucire, că la o adică, omul nu are nevoie de atâta strălucire ca să închidă ochii, zău! Plus că prietenii noștri nu erau așa de mofturoși, ce papură vodă! Și am umblat și am umblat de nebuni. După un timp nemaibăgând în seamă verdele tare al văioagelor sau albastrul de cerneală al cerului. Aveam treburi mai importante.

Am cutreierat cu foile mele în mână, foi prețioase pe care se afla selecția inteligentă a pensiunilor pe care o făcusem timp de zile întregi. Că dacă omu’ n-are ce face... După un timp, m-am săturat și de ele, că nu erau bune de nimic. Camere niciunde, nu într-un loc care să placă cuiva, indiferent cât de lejer ar fi fost acesta.

Capacul ni l-a pus Pensiunea Cerbul de pe strada Cerbului! Și au fost niște semne prevestitoare! Mai întâi, ce tembel dă acest nume dacă e același cu al străzii?! Apoi am căutat pe strada cu pricina și în lung și în lat, dar numărul respectiv nu exista! Nema pișta. Apoi a trecut poștașul pe lângă noi, nu știa de așa ceva! Dosarele X, curat, murdar! Ne uitam dezorientați în zare, când dintr-o curte ne-a strigat o babă, întrebându-ne ce căutăm. Imediat ne-a zis să o așteptăm că ne arată ea, numai să-și tragă niște pantaloni și vine! Abia atunci am observat că baba noastră era în chiloți! Și foarte disperată să vorbească cu cineva din aceeași specie. Am luat-o la sănătoasa, desigur!

În cele din urmă am dat de o pantă înfiorătoare, nepavată, pe care soțu’, deja cam pe terminatelea la capitolul răbdare, m-a anunțat că nu își va forța mașina lui prețioasă! No, nu-i bai, am parat, ș-așa hălăduisem deja kilometri pe jos. Și am găsit-o, măreața casă, ascunsă la marginea pădurii. Încă îmi făceam speranțe! Avea camere, că îmi spusese mie netul chestia asta.

După primele cuvinte, ne-am dat seama că proprietăreasa era coborâtă direct dintr-un film uitat de-a lui Hitchcock! Zâmbea ciudat și lunatic în timp ce ne spunea că vede clar că ne e frică și că ne îndeamnă să trecem mai întâi pe la bisericuța care e în direcția aceea. Cu o unghie roșie, ascuțită a indicat într-aiurea. Că așa îi îndeamnă ea pe oaspeții ei. Ne uitam aiuriți și nu înțelegeam nimic. Cristi cel Viteaz a întrebat-o de ce să ne fie frică (eu înțelegeam de ce!) și ea a zâmbit din nou, atotștiutoare, bolborosind despre biserică și spunându-ne că nu era slujbă în ziua aceea. Doamne feri să stăm acolo, ne-am zis amândoi într-un gând și o privire și am tulit-o urgent, lăudându-i frumusețea vilei și spunându-i că ne întoarcem. La paștele cailor! Chiar am aruncat o privire în urmă! Să mă asigur.

Nu mai puteam de oboseală după asemenea stresuri, așa că ne-am cazat o noapte la un preț sărit rău din normalitate, nu de alta, dar să ne revenim și să ne gândim ce să facem mai departe. Am renunțat la cină, că alesesem să dormim, în loc să mâncăm, am aruncat cu dezgust foile mele inutile și am avut o sclipire genială! La naiba cu Sovata și ciudații ei. Cu prețurile ei exorbitante și sărite de pe ax. Vom merge la Raza Soarelui. Din Praid!

Locurile cunoscute, unde ai mai fost sunt cele mai bune! Ce atâta noutate! Zis și făcut! Am sunat. Camere libere. Oameni normali. Combinație excelentă.

Noroc că ne-am deșteptat la timp și nu am apucat să experimentez avarierea gravă a ultimilor trei neuroni în căutarea paradisului pierdut.

Pa, pa, Sovata! Mi-a făcut plăcere să te cunosc, dar nu mă mai întorc curând.

Cristinelu’ îmi arată o priveliște demnă de fotografiat: pe balansoarul din spate al pensiunii stau doi copilași cu cărți în mână! Cred că se uită părinții la ei pe geam și îi cronometrează!

Suntem în sfârșit cazați definitiv, după atâta tevatură, pe care tre’ să recunosc că mai mult eu am creat-o, eu și foile mele organizatorice, ce să-i faci, asta sunt, dar uite, s-a rezolvat, suntem în Praid, pe balcon, o priveliște superbă se întinde la picioarele noastre, valea întreagă cu ceruri albastre, norișori albi, verde de pădure, dealuri și brazi. Desfacem șampania, o turnăm în paharele englezești de picnic, tot de plastic, dar englezești, de, și sorbim încântați.

Hai, noroc! Să ne fie bine!

Apoi așteptăm să se trezească prietenii noștri, ca să ciocnim împreună pe balcon, dar ăștia nu se mai trezesc, bre!