Vindecare

Mi-e plin sufletul de mare, de azur transparent, atâtea zile am stat la marginea ei, cuprinzându-mă de frumusețea-i, deschizându-i larg ușile și lăsând-o să intre în mine cu tot albastrul ei de nu-mă-uita, atâtea zile, încât acum am senzația că sunt una cu ea. Pe tot cuprinsul meu e doar o vălurire senină, nesfârșit de bleu, peste care pot privi până departe, la linia orizontului. Îmi clipocesc valurile și tot trecutul meu e deschis și moale, nu mai zace zăvorât și înțepenit în spatele zidurilor de piatră cenușie.

A venit înapoi la mine de pe unde a fost plecat, dar e curat și limpede, nu mai e plin de greșeli și vini, e blând cu mine, mângâietor și răcoros ca o apă de munte. Nu mai e rană vie, e doar o cicatrice amintind de bătălii purtate, curaj și încercări nenumărate. Că bătăliile au fost pierdute sau nu, cicatricea nu amintește. Ea spune doar o poveste, a unei vieți trăite așa cum trebuie. Cu de toate. Ce uimitor s-a vindecat totul. Ce bine.

Trăirea în prezent m-a ajutat foarte mult, reinventarea, redescoperirea, cum m-au ajutat toate pietrele și florile drumurilor noi. Pentru că în acel moment al bătăilor inimii, în acel dangăt al orologiului nici nu puteam să mă uit spre trecut. Blocat, zăvorât. Amețitor de dureros. Fericirea era aici și acum.

Dar m-am trezit. Aici, în fața mării, unde am stat zile și nopți nenumărate. Toate zăvoarele au căzut tăcute și trecutul a venit înapoi la mine, blând, alinător, ca o reîntregire, ca o mărturie, ca fundalul de cerneală scrisă al unui tablou pe care acum mă pot rezema. Visez în fiecare noapte o grămadă, deplin și alinător. Îi visez pe toți ai mei, scene din copilărie, din toată viața mea, fragmente ce se așază unul peste altul ca paginile într-o carte. Ca valurile înșiruite cuminți la margine de ocean. Și toate sunt ușoare și pline de lumină. Doar sunt, pur și simplu. Și mă trezesc mereu bucuroasă. De ceea ce a fost, de ceea ce va fi. De ceea ce este.

Zeci de amintiri, povești de demult de care nici nu credeam că mai știu au alunecat în afară, schițate simplu, în dungi alungite de creion și tot ce am simțit a fost bucuria că le am. Nu furie, nu frică, nu vină, nu regret. Doar bucuria adusă de atâta bogăție, atâtea mormane de scoici așezate frumos în castele cu marea-n fundal. Încremenite acolo, senine și pline de pășnicie. Ce bucurie, ce ușurare, ce plinătate! Și visele din fiecare noapte, fiecare deschizând o altă poartă din cele pe care le crezusem zăvorâte pe vecie. Am visat-o pe mama și era caldă și luminoasă, l-am visat pe tata și era glumeț și drăguț, vise cu detalii dulci și îmbrățișări, am visat că eram profesoară și ce bine a fost să mă recunosc eu pe mine însămi și să îmi văd împlinirea, să îmi amintesc cât e bună a fost alegerea asta pentru mine, câtă frumusețe a sădit în viața mea. Am visat enorm și totul a fost atât de conținător. De promițător.

Toate cele trei părți ale mele există acum împreună, îmbrățișate, ieri, astăzi și mâine.

Atât de lin amestecate în această mare albastră care mă umple până la refuz, contopindu-se una în alta, în acceptare, în dulceață și speranță.

E bine. Mi-e bine.