Chiar fără nici o vacă?!

Vai de mine! Scrie aici să renunțăm la vacile noastre. Adică la ideile proprii despre ce ne face fericiți. La ce vrem cu tot dinadinsul ca să fim fericiți. Să lăsăm fericirea să vină la noi pe căile ei magice. Să lăsăm misterului ce-i al misterului. Să nu strivim corolele lumii.

Poi eu am renunțat la multe vaci. Vaca-apartament, vaca-mașină, vaca-țară, vaca-slujbă. Plus alte văcuțe mai mici, viței și vițelușe. Și am reușit să fiu fericită și fără ele, chiar e adevărat! Măi să fie, păpădie!

Dacă stau să mă gândesc bine, nu mai am așa multe vaci la purtător. Sunt liberă ca un fluture. Într-o clipă de efemeritate la fel de curcubeică. Îmi imaginez că viața de o zi a unei efemeride e o scufundare bogată în corole de flori și parfumuri. Fără vaci.

Sunt în autobuzul superaglomerat în drum spre grădiniță. La metrou e grevă, nemapișta comfort. Dar m-am urcat chiar înainte ca valul de oameni să măture totul în vale, disperat să ajungă la muncă. Și oamenii ăștia cu vacile lor! S-a chiar aglomerat de la atâtea vaci câte pasc pe pășunile fiecăruia. Am loc, sunt norocoasă, pot să stau relaxată și să analizez la sânge ce papură vodă de vaci mai am prin dotare.

Vaca cărților. Mereu cred, simt, știu că mai multe cărți mă vor face fericită. Vreau și vreau să le cumpăr, să le am, să ridic ziduri de cărți de jur împrejurul meu. Aș putea deveni un hoarder de cărți absolut fericit. Până și pe gardurile mici de piatră ale englezilor mă uit după cărți, (unii drăguței de pe aici își împart bunurile în modul ăsta fericit și lăudat). Tocmai am pescuit una foarte bună despre atașament, „Attached”. Culmea, tot despre un fel de vacă, nu?!

Mă frământ nițel în timp ce simt că oxigenul dispare cu viteză din autobuzul roșu. Să renunț la vaca asta?! Să stau cu ochii holbați în tabletă și să citesc de acolo?! Să nu mai pipăi eu cartea, să-i întorc filele cu venerație, să o îmbrățișez cu trup și suflet?! Hm.

Hopa! Mai am și vaca călătoriilor. Vaca asta chiar mă face fericită. La modul superlativ. E adevărat că mereu trebuie să adun bani pentru acest moft. Să economisesc la greu câte un an. Asta nu mă face prea fericită. Dar mi se pare corect. Un ciclu echilibrat de nefericire-fericire. Pentru că nu știm cu toții?! Totul se plătește cu egală măsură. Sau nu foarte egală, ce mai contează?! Ideea e că vaca asta îmi place tare mult. La nebunie. Cu ochii ei mari, blajini, albaștri ca mările Greciei, cu pielea ei tărcată în zeci de nuanțe gaudiene e de-a dreptul fermecătoare și strălucește ca un miez de perlă în inimă de scoică. Parcă aș mai ține-o pe lângă casa omului.

Nu e mult două vaci. Le păstrez, fie ce-o fi.

În rest și în plus, las fericirea să vină singură la mine. Pe căile ei spontane și pline de bucurie.

Vecinii

Avem niște vecini foarte drăguței, care au venit cam acum un an. Noi repede pe capul lor, cu niscaiva prăjiturele și un zâmbet larg. Au zâmbit și ei, așa, un pic reticent, nu erau obișnuiți cu ospitalitatea românească, te pomenești că le-am părut un pic agresivi chiar.

Cu timpul s-au obișnuit cu noi, mai o întâlnire la lift, mai pe balcon admirând artificiile orașului sau chiar apusurile glorioase, mai un schimb de povestioare.

Ei bine, acum câteva luni ne-am trezit cu ei la ușă, cu un zâmbet mai larg ca o zi înecată în soare. Cu o pungă plină de prăjituri. Și povestea aferentă. Că el lucrează la o cafenea și în fiecare seară trebuie să golească rafturile. Ooo, câtă generozitate. Am mulțumit, am luat și am savurat fiecare bucățică, după ce am tăiat totul în trei, doamne feri să nu gustăm din fiecare. Noi de obicei ne ferim de cină ca de mere pădurețe și pe la ora serii cam leșinăm de inaniție sănătoasă, așa că mica diversiune a fost o adevărată comoară.

A doua seară la fel. A treia seară la fel. Pe la a patra am început să ne gândim serios că nu-i a bună. Lipsa cinei se transformase în cină pe bază de croissante, scones, sandvișuri cu brânză și brioșe cu ciocolată. Am început să simt că ne paște un pericol iminent de câte ori se făcea seară și se auzea bătaia în ușă. Ospitalitate, ospitalitate, dar chiar să ne vrei răul în halul ăsta?! Numai fiindcă am vrut ca ei să se simtă bineveniți când tocmai își părăsiseră țara? Ioi și vai. Ce oameni, dom’le.

Oricum, era clar, ospitalitatea lor o bătea pe a noastră. Categoric. Trebuia cumva să o reducem, să o normalizăm, să o transformăm în ospitalitate englezească. Cu zâmbete frumoase și fără prăjituri.

Ocazia a venit când am plecat în vacanță. Deja nu mai încăpeam prea bine în costumele de baie, dar nu am vrut ca vecinii să sufere și, la ultima livrare de dulciurele le-am spus duios că timp de o săptămână să nu se sperie, nu mai suntem acasă. Să nu creadă, ferească sfântu’, că nu mai vrem să le deschidem ușa.

Ne-am dus, ne-am întors. Și ce să vezi, vecinul cel drăguțel nu mai venea deloc. Am răsuflat ușurați, dar totuși, chiar deloc?! Am început să ne punem întrebări. El nu înțelegea prea bine limba. Poate a priceput că nu mai vrem să-l vedem la față?! Ever?!

După vreo trei săptămâni de regim crunt, Cristinel a rezolvat situația. S-a întâlnit cu vecina în lift și a întrebat-o, plin de grijă vecinățească, dacă soțu’ e bine, e cumva bolnav? Lucrează tot acolo? Niște întrebări simple, dar care au repus bicicleta pe drum. Nu s-a făcut bine seară și cine ciocănea la ușa noastră, cu zâmbetul pînă la urechi?! Noooo, nu știam dacă să mă bucur sau să plâng. C-așa e cu relația asta. Râsu’, plânsu’. O vrei și n-o vrei. Relația cu prăjiturile, vreau să spun. Cum e să te pui la televizor și să n-ai nimic de ronțăit?! Plânsu’. Cum e să-ți vină la ușă niște gustări delicioase pe care nu tu le-ai solicitat?! Râsu’. Cum e să înfuleci tot, savurând fiecare firimitură?! Rîsu’. Dar să te sui pe cântar a doua zi? Plânsu’. Și tot așa, în carusel.

Am început să creez strategii prin care să-l fac pe om să renunțe, să o rărească, ceva. Dar oricum formulam propozițiile în minte, tot îl jigneam. Nu era bine. Cum să jignești un om așa drăguț?! Între timp am sărit și noi la înaintare, că doar nu puteam să tot înghițim fără să ne revanșăm. Mai o pâine de casă, mai niște cozonac. Nu era bine deloc.

Brusc mi-am dat seama care era soluția cea mai simplă. Simplă ca bună ziua. Deschideam ușa, zâmbeam frumos, luam punga și o aruncam după ce închideam ușa. Fericită, am împărtășit familiei soluția bestială pe care o găsisem. S-au uitat la mine ca la cineva care și-a pierdut mințile și au dat veto. Absolut, final și definitiv. No, iaca! Eu vroiam să-i salvez și ei nu și nu. Să le fie de bine, mă rog, să ne fie de bine.

Problema s-a rezolvat în mod neașteptat. Le-am bătut noi la ușă cu o farfurie încărcată ochi. Doboș. Capodoperă personală, vă rog să mă credeți. Mi se rupea inima să-l dau, dar ce poți să faci când n-ai ce să faci?! Au luat farfuria, zâmbit minunat și apoi s-a făcut tăcere. Adică nu au mai venit cu nimic. O săptămână, două, trei. Nimica, nimicuța. Ziceai că, odată cu doboșul cel minunat și-au dat seama că prăjiturile de la cafeneaa nu se ridicau la nivelul cerut în această casă. Sau că nu e bine ce fac, uite, și noi le-am servit aceeași monedă și nu le-a picat bine să bage atâta zahăr în ei. Câte și mai câte. Filosofam în fiecare seară în timp ce priveam cu speranță mărturisită spre ușă. Ipoteze peste ipoteze. Poate i-am supărat cu doboșul nostru. Poate nu le-a plăcut, prea era de casă. În fine, viața își pierduse zvâcul dulce.

Până aseară. Deodată, absolut pe neașteptate, s-a auzit cioc, cioc. În ușa noastră. Nu ne-a venit să credem. O bucurie pură și nevinovată ne-a înfășurat în apele-i curcubeice. Cristi a sărit de pe canapea, a deschis ușa cu un strigăt de bun venit, eu am zâmbit exploziv și am făcut cu mâna plină de entuziasm, sunt convinsă că drăguța noastră vecină a simțit toată această energie pozitivă ca o dulce lovitură în plex. Până și Ale a început să simtă impulsul neobișnuit de a merge la ușă și de a o îmbrățișa.

Bun. Ușa s-a închis. Am dat să mă ridic, să scot trei farfurii, întotdeauna mâncăm civilizat, nu suntem animale, cuțitul, să tai prăjiturile în trei, când Cristi mi-a întins punga. Un pahar cu fructe tăiate. Vecina noastră ne-a adus un pahar cu fructe.

Încă râd. Încă văd fețele noastre și mă lovește râsul de mă țin cu mâinile de burtă.

Urmează să analizăm întâmplarea timp de câteva luni. Seară de seară. Nu-i bai.

Râsul ține de foame, se știe.

Lanzarote și puterea negrului

N-aș putea să spun că e o insulă solară, deși e plină de soare. Nici luxuriantă, deși exotică.

Toate sunt făurite aici în opoziție cu negrul. Ăsta e marele atu al insulei. E luminoasă, așa cum orice nuanță ce contrastează cu negrul e o nuanță a luminii.

Solul e negru, uneori de-a dreptul sculptat în lavă, cu denivelări și creste și bulgări, toate bucăți de arsură rece, e Pământul suferind și nevindecat încă după ultimele erupții de acum câteva sute de ani. Arată ca o rană uriașă, cauterizată, cicatrizată, o piele neagră de suferință, cutată și încrețită.

E Pământul în ziua Facerii, înainte ca verdele să-l ia în stăpânire. Nu lavă vie, lavă moartă. Timanfaya joacă țonțoroiul de unul singur peste tărâmurile încremenite.

Cri (uitându-se sugestiv spre nevastă-sa, care tastează de zor către prietenele ei răspândite pe tot globul): - Cred că e foarte scump să trimiți poze pe date mobile, cum fac unii cam mereu.

Alex (duios și protector): - Așa ai făcut, mamă?!

Lili (ridicând din umeri): - Puțin îmi pasă. Trăiesc și gata.

Cri (dând în retorism filosofic): - Atunci pot și eu să trăiesc?

Ale: - Poți. Eu o să mai aștept să trăiesc. Cu voi doi pe cap. Poate la pensie.

Dar aceasta e numai o parte a insulei. Parcul munților de foc, încremenit în timp ca o picătură de chihlimbar.

Pe undeva, pe drumurile insulei, negrul se dă la o parte, se desface în petale ca un trandafir negru și drept în miezul lui strălucesc, ca niciodată, culorile luminii. Valurile sunt mai albe ca însuși Albul, lucind fosforescent printre plajele negre, verdele lagunelor și al palmierilor e mai verde decât orice smarald înmuiat în răsărit, iar albastrul devine pur și simplu parfum de albastru.

Ale (aruncând o privire apreciativă peste ape): - Ce frumos e seara, pasteluri peste tot. De ce nu poate să fie așa dimineața?! Dimineața parcă-i sfârșitul lumii.

Liliuca (deșteaptă foc): - E lupta dintre negru și alb, măi mamă. Și negrul dă simptomele alea de boală. Dacă ne-am trezi și noi pe la 12, am intra direct în brațele luminii.

Ale (privindu-și mama cu stupefacție): -Dar cine poate să doarmă mai mult cu voi, huhurezilor?! Când v-aud mișunând, gata somnul! Servus și la revedere. Tre' să vin aici în ceață și să tremur de frig.

Cri (nostalgic, privind în zarea amintirlor): - Da, cam răcoare aici, în Tenerifele astea. În Corfu frumos, cu copaci bătrâni și calzi, nu cu palmieri din ăștia vânturoși.

Și liniștea. Liniștea pe care negrul o inspiră, o poartă în brațele lui tăcute, în miezul tuturor începuturilor. Liniștea se amplifică nemăsurat, capătă ecou de Mare Doamnă, se hrănește din însăși inima negrului.

Stau pe terasă, doar uguit de porumbei și câte un foșnet ascuțit de rândunică. E plin de ele, au o frumusețe șturlubatică, cu codițele despicate în zboruri nepăsătoare, planate.

Peste tot e numai șoapta oceanului.