De-ale balconului

Iar pe balcon. E seară, târziu, ar trebui să mă duc la culcare, mâine mă trezesc devreme. Cerul mai păstrează din rămășițele apusului. Niscaiva culori pale vărsate pe hârtia șifonată a nopții. Mă uit până departe peste licuricii orașului. Mă tot gândesc. Până când voi alerga ca un hamster vai de capul lui, pe aceeași roată, între gratiile zimțate ale cuștii?! Până când voi face aceeași mișcare la nesfârșit?! Voi fi “Freeze and Run!” toată viața mea?! La cea mai mică tresărire a unui conflict eu voi face stânga împrejur și o voi lua la sănătoasa?! Really?! Ce papură vodă!

Știu de unde mi se trage. A fost cea mai bună strategie de supraviețuire a copilăriei mele. Bucle ancestrale mi s-au activat atunci demult și au funcționat cu succes, ținându-mă în siguranță și departe de belele. Să nu te expui înseamnă control. Mă rog, un fel de. Cineva îmi spune ceva care mi se pare nedrept, care mă rănește, care mă anihilează. Nu spun nimic, zâmbesc și par că trec mai departe, par că nu îmi pasă. Dar nu e ceea ce fac cu adevărat. În realitate rulez la nesfârșit conversații imaginare, argumentez și dezbat și demonstrez și mă zbat ca peștele pe uscat. Ca o balenă pe uscat, dacă e să mă iau după tumultul care îmi duduie în cap. Uneori o mare parte din noapte. Mirându-mă la nesfârșit cât de fraieră sunt și cum mă las călcată în picioare. Se lasă și cu boceli. Frustrare, neputință, imposibilitate, furie. Dar până când?! M-am săturat de „Îngheață și fugi” ca de mere pădurețe. Ca de frig și ca de ceață.

Știu că sunt și altceva. Sunt și foc și pară și explozie solară. Curajoasă și luptătoare. Dar fațeta asta a diamantului stă mereu ascunsă, ca și cum prea multă lumină ar împuțina-o. M-am săturat și de ea. Nu îmi prea este de ajutor așa, ascunsă după ușă. Gata să mă sperie când iese brusc și de-aiurea. Când i se năzare ei. Acum plâng, acum sar ca un chihuahua furios.

Copacii pictați în verdele închis al nopții unduiesc în valuri și nori. Eu mă tot uit în zare, dar mă uit în mine. M-am cam săturat de fetița asta plângăcioasă, m-am săturat și de foc și pară. E timpul pentru altceva. Un avion trece pe sus, pe undeva prin spatele norilor, el însuși un mic nor luminos străbătând spațiile, e frumos așa, cum aleargă dincolo de lumină, dincolo de întuneric. Îmi place noaptea, cu toate miezurile ei ascunse. Dar posibile. O să lupt cu reacția mea de apărare. Contra ei. N-o să mai îngheț. N-o să mai fug. Uneori o să reușesc, uneori nu, știu și nu-i bai. E greu să lupți cu buclele mentale. Să nu mai alergi pe aceeași bandă îngustă de cauciuc ce rulează în aceeași direcție. Mereu și mereu. E greu să zbori împrăștiind lumină în întuneric.

Prin anii mei treizeci, patruzeci credeam despre mine ca sunt foarte curajoasă. Din iluziile perioadei. Mă prefăceam cu asemenea succes, de ajunsesem să nu o mai văd pe micuța fricoasă care se ascundea pe după uși. Acum nu mă mai prefac, acum sunt chiar fricoasă, fricoasă și mă văd. Dar mă gândesc că poate acum sunt mai curajoasă ca oricând. Poate ăsta e chiar curajul. Lipit în oglindă de frică.

Poate nu e despre frică și nu e despre curaj. Poate e despre echilibru și înțelepciune. E despre a te uita din afară la toate cele și a înțelege că nu e despre tine. E despre buclele fiecăruia. Sârme îndoite prin suflete.

O pală de vânt fluieră nepăsătoare pe lângă balconul meu. La urma urmelor toate astea sunt doar definiții. Indiferent ce fac și indiferent cum sunt, direcția corectă de mers e în afara circuitelor închise. Drumul e bun dacă îmi aduce bucurie.

Bucuria e dulce, e minunată. E împlinire și recunoștință. E aripă de fluture și curcubeu aruncat peste mările sufletului tău. E o floare a soarelui zâmbitoare și caldă. Îmi place bucuria. Mi se pare foarte importantă. Dacă dispare, nu e de bine. Tre’să-ți iei calabalâcul și să pleci.

Mă duc la culcare. Mâine e o altă zi. Om vedea ce-o mai fi să fie. Ca tot omul, să sperăm că va fi cu bucurie.

Stau pe balcon, e dimineață devreme, mănânc pâine de casă cu zacuscă, slăninuță și telemea, plus roșii, preferatele mele dintotdeauna. Un mic dejun absolut perfect. Mușc cu poftă din pâinea făcută de omu’ meu și îmi las privirea să alunece peste toată deschiderea ce se adâncește până hăt departe, cam așa cum se vede totul de la etajul cinci când nu există nici o opreliște în cale. Nici o bârnă în ochi, nici o ceață pe creier.

E înnorat, dar frumusețea își găsește loc și pe cerul gri, strălucind movuliu pe ici pe colo, dând voie câte unui petecuț de albastru să se strecoare în fâșii și fâșiuțe, în degradeuri și voaluri bleu, un pescăruș țipă avântat și bucuros de sine, planând în volute avântate și plin de fițe, verdele puternic unduiește ca o mare, copacii ăștia care aproape îmi ating balconul cu degetele lor calde, lemnoase sunt de o măreție, de o fluiditate ce nu contenește să mă umple de bucurie. Mereu îi privesc, mereu mi se pare că sunt la fel de frumoși ca marea cea mare.

Totul e în tine. Și frica și curajul. Și înțelepciunea și aiureala. De fapt bucuria stă acolo cuminte, pe scăunașul ei, răbdătoare, cu o carte în mână și te așteaptă să te liniștești. Atunci vine la tine cu palmele ei catifelate, verzi ca pădurea și albastre ca marea și îți face „dragă, dragă”, mângâindu-te atât de blând, atât de blând, ca o mamă. Făcându-te să te simți acasă.

Dincolo de conflicte, dincolo de bucle, dincolo de spaime.

E pur și simplu acolo, în colțișorul ei, așteptând să te uiți la ea.

Eu, mama

Cel mai mult în această viață mi-am dorit să fiu o mamă bună. De fapt mi-am dorit să fiu o mamă perfectă. Cea mai mare dorință a mea. Am simțit-o mișcându-se printre volutele inimii atunci când pruncul a izbit pentru prima dată. Avea vreo patru luni jumate acolo, în burta mea doar un pic umflată și brusc s-a învârtit. A fost ca o unduire de valuri, ca o maree care îmi ondula carnea pe dinăuntru. Am tresărit, am pus mâna peste mica ridicătură și am știut. Zâmbetul mi s-a întins până dincolo de putință feței și inima a avut un zvâc ciudat. Mi-au mai trebuit câteva luni până să înțeleg ce mi se întâmplă. Totul era prea mare ca să fie cuprins dintr-odată.

Știam ce e iubirea, iubirea înflăcărată și explozivă, plină de dulceață și de împlinire, uneori de suferință, dar indiferent cum, atât de conținătoare, de esențială. Dar când m-am dus la spital să nasc, chestie care a durat vreo 12 ore, încă eram altcineva. O femeie oarecare ce zâmbea lunatic în soarele din salon, până pe seară drogată cu totul de durere și așteptare. O femeie ce a dispărut când am auzit primul țipăt. Când mi l-au pus în brațe. Atunci m-am trezit. Atunci am devenit ceea ce sunt și voi fi până voi pleca de tot. Poate și după aceea, zău, nu văd cum așa ceva ar putea să se sfârșească vreodată.

Am devenit mamă. Și iubirea a înflorit brusc și uriaș și dincolo de puterile firii. N-am știut că se poate iubi așa, că se poate iubi până ieși din iubire și îmbrățișezi tot universul încercând să găsești un loc unde să încapi tu și toată iubirea ta de mamă. Din acel moment toate celelalte făpturi ale mele s-au retras respectuos cu un pas în spate și au lăsat-o pe mamă să preia controlul. O perioadă nu am mai fost o ființă umană cu nevoi și dorințe proprii, am fost doar un uriaș incubator, plin de căldură, îmbrățișări și iubire, păzind cu ochi de vultur în toate părțile să nu se abată vreo ploaie rece sau vreo furtună nechemată. Nu peste copilașul meu.

Apoi am fost mereu acolo, încercând din răsputeri să fiu o mamă bună, pe cât posibil una perfectă. Pe atunci încă credeam în perfecțiune și puterea de neînvins a iubirii de a modela, ocroti și nutri. Eram atât de tânără. Dar știu că am vrut, am dorit, am sperat, m-am străduit din răsputeri. Și numai o mamă știe ce înseamnă toate astea.

Dar cred că trebuie să încep cu începutul. Ca să înțeleg eu pe deplin povestea și cum s-a ajuns de la perfecțiune la absența ei completă. Trebuie să încep cu mama mea și apoi să continui cu mama din mine. Sau poate și mai de demult, de la mama mamei mele.

Bunica nu era o femeie rea, ci doar o femeie aspră. Când am cunoscut-o eu ca bunică, se mai înmuiase, ca toate bunicile. Mă lăsa să citesc în camera răcoroasă din fundul casei și citeam de nebună aproape toată noaptea, astfel încât a doua zi mă sculam pe la amiază, direct la prânz, numai ca să mă înfrupt recunoscătoare din mâncărurile absolut delicioase pe care le făcea cu o viteză fantastică. Fără ajutorul meu. Avea multe de făcut și era o femeie harnică, așa că eu trebuie să-i fi părut un pui de cuc aterizat din greșeală în cuibul ei. Nu-mi zicea nici dă-te-ncolo, dar odată m-a pârât mamei că nu spălasem vasele pe care ea le stivuise lângă cișmeaua din curte. Trecusem pe lângă ele și spusesem în stilul caracteristic, ce avea să se dezvolte amplu mai târziu, că e prea cald, cred că erau vreo 40 de grade în satul de câmpie de atunci, o să le spăl mai pe seară, când se răcorește. Replica cred că i s-a părut destul de bună ca s-o dea mai departe. Până la urmă am fost lăsată în pace să huzuresc și lenevesc în vacanța mea școlară, cu mormanul de cărți în brațe, fiind privită ca o specie rară și exotică. De neînțeles.

Mai am un singur lucru de la această bunică care nu mi-a făcut niciodată nici un rău, o vorbă lăsată cu limbă de moarte mamei mele:”Lasă copila să iubească pe cine vrea, că iubirea e mai prețioasă decât orice. Nu poți trăi fără iubire”. Sau poate mi-a făcut?! Fără să vrea?! Nu așa facem de multe ori răul?! Fără să vrem?!

Femeie aspră, cum ziceam, țărancă din mamă-n fiică, se ridicase un pic deasupra condiției ei, după război, schimbând satul și zona, și devenind vânzătoare la alimentara din sat. Pe lângă treburile ei de țărancă. Creștea o casă de copii și avea un bărbat înclinat spre opririle dese la cârciumă. Nu cred că era prea multă iubire pe acolo. Nu știu cum fuseseră părinții ei. Dar o ținea din scurt pe mama mea, pe atunci o copiluță gingașă și frumoasă care se pregătea să facă școli mai înalte și să ajungă profesoară. Poveștile pe care le-am auzit au fost scurte și clare: oricând i se părea bunicii că fata nu o asculta sau e înclinată spre iubire și nu spre învățătură, o altoia cu ce avea la îndemână, folosind uneori cuțitul lung de tăiat mezeluri de la alimentara satului ce lăsa dungi sângerânde și dureroase. Păcat, mare păcat că a ajuns la concluzia cu iubirea doar în ultimele ei zile de viață. În ziua nunții i-a tras fiicei ei o palmă (și avea palma puternică, de femeie muncită) pentru că nu a vrut să danseze cu mirele (viitorul meu drag tată), o dureau picioarele de la pantofii nou nouți, mofturi, de!. Nu cred că a îmbrățișat-o vreodată pe mama sau a pupat-o de drag și de iubire. Nu se obișnuia așa ceva pe atunci.

Pe patul de moarte a mai transmis o ultima învățătură fiicei ei. Implicită și demonstrată în fapt. A învățat-o cum se moare frumos, deși nu mai era nimic frumos. Ferindu-i astfel pe cei dragi, gândindu-se numai la ei. Asta era iubire, da. Cu o agonie lungă și dureroasă, bunica a murit simplu, așa cum trăise. Curajos! Nu duios, nu moale și plângăcios. Zâmbind și neplângându-se de nimic. Nici de durerile atroce, nici de împuținarea dramatică a puterilor. Înfruntând necunoscutul și întunericul cu inima plină de vitejie. Mama mea nu știa atunci ce urma, dar, când propria ei agonie s-a derulat nemilos, terminând-o cu totul în numai șase luni, și-a repetat la nesfârșit cuvintele bunicii: “ Au murit alții mai pricopsiți ca mine, regi și împărați. Dar cine-s eu să nu mor?! Veta din Tomnatic?!” Și-a tras curajul nesfârșit și lumina ochilor senini din curajul mamei ei. Și eu sunt destul de curajoasă. Pentru asta le sunt recunoscătoare, lor și întregului lanț genetic care s-a desfășurat până la mine.

Cum ziceam, cu acest bagaj deloc generos într-o direcție, deși atârna destul de greu în alta, mama mea a devenit ce îi era destinat să fie: mama mea. A făcut un salt evolutiv spre înainte. A ieșit din sat și, odată cu comunismul, s-a transmutat la oraș. S-a făcut profesoară. O profesoară pasionată și dedicată. Minunată profesoară a fost. Spre cinstea ei. Și-a umplut pereții de cărți. M-a crescut pe mine între cărți și între delicatele farmece ale cuvintelor înlănțuite. A fost mai bună ca mama ei. Cu mult.

Nu m-a bătut decât o dată sau de două ori. Și oricum nu a făcut-o cu cuțitul, doamne ferește. Doar cu bătătorul de covoare. Țin minte bătaia pentru că țin minte dedublarea mea de atunci. O voce din capul meu îmi zicea:”Țipă, țipă mai tare, țipă ca din gură de șarpe, țipă să o înduioșezi, să creadă că te doare tare de tot.” Deși nu mă durea așa de rău. Mai știu cum m-a dus apoi la vecina și mi-a dat pantalonii jos să îi arate cum mă învinețise și asta mi s-a părut extrem de rușinos, m-a durut mai amarnic ca bătaia în sine. Aveam vreo 8 ani. Tot de atunci mai am o amintire. Se certaseră, ea cu tatăl meu pe care îl adoram pentru blândețea lui, pentru cât era de jucăuș și iubitor. Era noapte și m-a forțat pe mine, fetița de atunci să îi scriu un bilet de adio tatălui meu pe care urma să îl părăsim. Încă mă arde suferința de atunci, mersul nostru nebun prin noapte, dramoleta care stătea să izbucnească. Până la urmă ne-am întors, ei s-au împăcat, dar eu am rămas cu o frică mare de emoții violente, destabilizatoare, emoții năucitoare și gata să te scoată din balamale, din țâțâni. De pe axă. Emoții gata să iți strice echilibrul.

Să nu se creadă că a fost o mamă rea. Doar una aspră. Nu îmi aduc aminte să mă fi strâns vreodată în brațe, să mă fi pupăcit și drăgălit. Nu o învățase nimeni și mi-au trebuit aproape 50 de ani să înțeleg asta și să iert. Știu că mă întrebam de ce copiilor de la școală le rabdă atâtea, fără să se enerveze și mie, fiicei ei, nu îmi mai răbda nimic. De ce era așa un pedagog strălucit la școală și acasă nu mai rămânea nimic pentru mine. Creșteam și mă defineam continuu prin negare și contradicție.

Eu nu o să semăn cu Ea. Nu o să-mi bat copilul. Eu nu o să fiu așa colerică și nu o să țip niciodată, nu o să îmi sperii pruncul cu oscilațiile temperamentului meu, nu o să mă răstesc brutal, criticând orice greșeală, nu o să îmi lovesc copilul peste cap, să dea cu capul de masă numai fiindcă tușește și fiindcă nervii nu mă mai țin, nu o să, nu o să. Am crescut învățându-mă singură că emoțiile trebuie controlate și nu lăsate să izbucnească ca șerpii veninoși mușcând otrăvitor în stânga și în dreapta. Am crescut dedublându-mă, la suprafață șoricelul cuminte și studios care mi se cerea să fiu, ascultătoare până la anihilare. Înăuntru flacără învolburată, construind mii de scenarii cu mine în viitor, învățând cum se pun cărămizile una peste alta și cum se lipesc bine ca să nu se prăbușească. Zbuciumată și tulburată în adâncuri, zâmbind dulce și serafic în afară.

Mai târziu am aflat și altele. Cum, bebeluș fiind, a trebuit să mă lase în grija unei fete și să meargă la muncă. Cum a aflat după ceva timp, mult timp, de la vecini, că eu urlam ore întregi a părăsire, în timp ce fata stătea cu iubitul ei. Erau vremuri grele, am fost de nenumărate ori lăsați singuri acasă, eu, un copil de 5-6 ani și fratele meu cu 4 ani mai mic. Cum odată vecinii au spart ușa pentru că ieșea fum, căzuse o cârpă pe reșoul lăsat aprins și luase foc. E de mirare, zău, că am supraviețuit.

Bineînțeles că am și amintiri frumoase. Cărțile mele iubite însoțindu-mă pas cu pas și clipă de clipă, construind universuri alternative salvatoare. Mâncarea bună de tot, ca acasă, veselia care era uneori, grija continuă pentru învățătura noastră. Discuțiile deștepte pe care le purtam cu mama mea despre tot și despre toate. Pe atunci, de fapt, nici nu știam că îmi lipsește ceva, că se poate și altfel. Că e bine, dar poate fi mult mai bine. Nu știam că îmi lipsește o îmbrățișare, că îmi lipsește blândețea și dragul de nespus din ochii unei mame. De unde să știu?! Dacă nu ai avut niciodată, de unde să știi?!

Una din prietenele mele dragi îmi povestea cu iubire infinită și caldă cum și la 50 de ani stătea cu capul în poala mamei, care o mângâia în fel și chip, o mamă care era numai drag și dulceață. Ascultam și-mi venea să plâng cu toate lacrimile neplânse de atâta timp. Nu-mi venea să cred că fusesem păgubită de așa ceva! Că fusesem furată. Că exista așa ceva!

Mama mea a fost corectă, a fost demnă, a fost deșteaptă, a fost curajoasă, a fost nespus de harnică și de bună în tot ceea ce făcea. Mai puțin ca mamă. Nimeni nu o învățase. Mi-am petrecut toată maturitatea așteptând să mă drăgălească, să mă laude pentru ceva, să mă iubească astfel încât să simt, să simt că mă iubește mai presus de orice și de toate. Undeva, într-un punct anume, spre 50 de ani am înțeles că o face, mă iubește, dar în felul ei reținut și rece, că atât putea, atât dăruia. Că ea nici atât nu primise și că aici, doar aici, nu se putea ridica deasupra condiției ei. Că era vina ei. Și într-un fel nu era.

Dar apoi am devenit eu mamă. Construită în acest mod. Construită, piatră cu piatră, de mama și de bunica mea. De toate strămoașele mele de sute de ani, transmițându-și păcatele de la una la alta, supraviețuind și transmițând.

Conform programului pe care singură mi-l implantasem până la os și dincolo de, m-am uitat cu grijă nespusă la bebelușul auriu din brațele mele. L-am iubit dincolo de fire, cum eu nu fusesem iubită. L-am îmbrățișat și pupăcit de mii de ori și milioane. Nu l-am bătut niciodată. Ideea în sine era așa de oripilantă, încât nici nu puteam să o procesez. Îl iubeam mai mult ca viața, îl iubeam până la ceruri și dincolo de ele, cum să îl bat?! Era cea mai prețioasă comoară a mea, unică, de o valoare inestimabilă. Nu am țipat niciodată la copilul meu. Niciodată nu i-am arătat o dispoziție schimbătoare, umori colerice și niciodată nu l-am supus dramelor și melodramelor. Mereu am avut timp de el, mereu am lăsat orice ca să fiu cu el, să ne jucăm împreună, să simtă că sunt acolo numai și numai pentru el. Zâmbete, dulceață, iubire.

Dar poate nu m-am priceput prea bine. Căci nu mă învățase nimeni. Eram doar ce îmi imaginasem că pot să fiu.

Îmi iubeam fiul cu tot ceea ce eram, cu fiecare respirație, cu fiecare gând, până în ultima mea celulă. Eu nici nu mai eram. Eram doar copacul de care el se sprijinea crescând. Am fost alături de el la orice suspin, la fiecare pas, în orice întâmplare a vieții lui. Poate am cam exagerat. Nedându-mi seama că, dacă controlezi emoțiile negative, cumva, într-un mod inefabil și grațios, dar absolut nefast le controlezi și pe cele pozitive. Nerealizând că dacă nu te enervezi și nu te superi, îți vei învăța copilul că trebuie să se controleze, că emoțiile nu sunt chiar în regulă. Și dacă nu e furia, nu e nici iubirea. Supărările blocate, blocată e și căldura de nedescris a iubirii. Nu trebuie să fii mereu suprauman. Poți fi doar uman. Te poți enerva și supăra, poți plânge, îți poți învăța copilul că greșeala e omenească. Nu că mama mai țipa din când în când era greșit, ci că nu îmbrățișa și iubea apoi.

Fiul meu și-a petrecut o mare parte a vieții lui de adult crezând că emoțiile trebuie ținute în frâu, că nu ești civilizat dacă nu te controlezi. Nu ai voie să țipi, să plângi, să dai pe dinafară de atâtea emoții. Ele sunt oareșicum rușinoase. A trebuit să treacă și el prin multe porți și drumuri în întuneric ca să înțeleagă ce am înțeles eu așa de târziu. Emoțiile sunt bune, de orice fel ar fi ele, ele ne fac ceea ce suntem, oameni. Poate că totuși am făcut treabă bună, încerc să mă încurajez singură, fiul meu s-a deșteptat mult mai repede decât mine. Sau poate e doar mai deștept. Nu degeaba sunt eu “silly mum”, cum mă alintă el, ușor superior, ușor cu duioșie.

Cum am trecut eu, ca mamă, prin viață mea de mamă?! Ca oricare alta, nesărind nici o etapă și călcând toți pașii care trebuiau călcați spre înainte.

L-am adus acasă mic și strâns înfășat și am început să plâng (pe atunci am socotit că îmi pot permite să plâng, el încă nu mă cunoștea și nu urma să-și amintească asta), să plâng în hohote pentru că era atât de mic și mi-era frică să nu îl rănesc doar atingându-l. Apoi nu am mai plâns. Am fost puternică și am fost Mama. L-am ținut în brațe de câte ori a vrut el, l-am încălzit și giugiulit și alinat și iubit cu o disperare și o frumusețe care mi s-a întipărit pe inimă în mii de inimi dulci și iubărețe. Câte povești i-am spus, câte jocuri am jucat. Nici măcar o dată nu m-am enervat, nici măcar o secundă nu mi-am pierdut cumpătul și nu am vrut să fie altfel, să-l mai ia și altcineva din brațele mele și să pot respira câteva momente. Eu respiram cel mai bine cu el în brațe, știam cel mai bine rosturile lumii doar având grijă de el și de bucuria lui.

Și ce copil minunat a fost. Și este. Pe la 6 ani, am fost internată câteva zile cu el la spital, făcuse o sinuzită. Într-un salon plin de copii bolnăviori și mame stresate, care de multe ori țipau deznădăjduite și își agresau copiii, cam prin a doua zi, băiețelul meu cel deștept și dulce ca o floricică de nu-mă-uita, a zis mirat și încântat: “Mama, tu nu ești ca celelalte. Tu nu te enervezi pe mine niciodată. Îmi spui mereu povești și te joci cu mine. Tu nu țipi când eu plâng. Tu ești cea mai bună mamă din lume.” Încă țin această comoară lângă sufletul meu.

Poate am fost, poate nu. Poate aș fi putut să fiu și mai bună. Mai iubitoare, mai caldă, mai expresivă. Mai puțin controlată. Poate dacă bunica mea ar fi îmbrățișat-o și iubit-o mai mult pe mama mea, poate dacă mama mea m-ar fi îmbrățișat și iubit mai mult. Dacă ele ar fi avut mai multa încredere în iubire și în puterile ei magice. Dacă. Poate.

Poate următoare generație va ști mult mai bine ce înseamnă iubirea și cum se avântă ea în afară, cum te mângâie cu palmele ei calde și albe, catifelate ca panseluțele de Parma și parfumate tot așa.

Între timp, ajunsă acum la înțelepciune, cufundată în liniște, știu că bunica a făcut tot ce a putut ea. Și apoi mama mea a făcut tot ce a putut ea. Și eu am făcut tot ce am putut eu. Asta mă absolvă de vină sau nu. Dar ce importanță mai are?! La 23 de ani nu am fost așa de înțeleaptă cum sunt acum. Nu aș fi putut face nimic altceva mai bine. La 33 de ani nu am fost așa împăcată cu mine însămi cum sunt acum, nu aș fi putut să las să iasă în afară toată furia care mă stăpânea pe atunci. Ar fi fost un dezastru. Și nici la 43 măcar nu am fost așa de dornică să îmi accept toate emoțiile și să le las să trăiască în libertate absolută, cum sunt acum. Toate condițiile sunt îndeplinite exact în acest moment al existenței mele. Sunt înțeleaptă acum, pe cât de zen se poate, am acceptat daturile vieții și ale lumii, am acceptat darurile și răsăriturile și albatroșii și nu îmi mai e frică de nimic. Nici măcar de emoțiile mele. Sunt curajoasă. Așa m-au făcut mama și bunica mea. Și dacă stau să mă gândesc bine, tot ele mi-au imprimat în pași această rotire obsesivă a existenței în jurul unui singur pilon central, iubirea. Fie prin negație, fie prin contradicție, fie prin sfaturi lăsate cu limbă de moarte, ce importanță mai are cum?!

Ce simt eu ca mamă? Simt că de aproape 30 de ani inima mea nu mai șade în locașul ei de oase și sânge. A ieșit din pieptul meu și bate tremurător pe afară. Gata să fie rănită de orice pală de vânt ar adia peste copilul meu, gata să se oprească și poticnească la orice amenințare a lumii. Undeva prin adâncuri foarte adânci, gen groapa Marianelor, zac cele mai îngrozitoare spaime și temeri. Și trăiesc cu ele, așa cum trăiesc toate mamele, de oriunde ar fi ele. Trăiesc zi după zi pășind ușurel pe suprafața subțire de sticlă ce mă desparte de groapa fără fund, plină ochi de rechini uriași. Și deși sticla fină ca borangicul ar putea să se spargă sub orice picătură de ploaie, inima mea dezvelită și fără de apărare râde de bucurie la orice zâmbet al fiului meu, bate mai repede și mai cald la orice curcubeu și rază de soare care îi intersectează calea. Cum mă simt eu ca mamă? Mă simt o tornadă de iubire dulce, luminoasă, un fagure de miere revărsată, un bonzai grațios ridicându-și vârfurile verzi spre curcubeie. Mamele sunt atât de puternice. Pe sticla subțire, dărâmate de spaimă, dar cu sufletul înălțat spre cireșii înfloriți.

Mă uit la copilul meu, care acum e bărbat fălos, deștept și puternic, uneori vultur înaripat, alteori porumbel catifelat și știu că am făcut treabă bună. Nu perfectă, cine spune că a făcut o treabă perfectă fabulează dincolo de rațiune. Zic eu acum, cea atât de înțeleaptă. Dar am făcut tot ce am putut cu puterile mele magice de mamă. M-am croit și răscroit de una singură, clipă de clipă, pentru a fi mai bună pentru el. Mai presus de orice, știu că iubirea pentru el nu poate fi adunată în cuvinte. Nu poate fi turnată în alcătuiri de cărămidă. Poate doar în sunete de vioară și de pădure. În silabe de mare și în stropi de jad. În țipete de pescăruș și în foșnet de vânt și de barză planând peste câmpuri.

Dacă i-am greșit din neștiință, din lipsă de înțelepciune și de măsură, îl rog să mă ierte.

Până atunci și după, continui să îl iubesc. Și să îl iubesc. Doar să îl iubesc cu toată ființa mea.

Chiar fără nici o vacă?!

Vai de mine! Scrie aici să renunțăm la vacile noastre. Adică la ideile proprii despre ce ne face fericiți. La ce vrem cu tot dinadinsul ca să fim fericiți. Să lăsăm fericirea să vină la noi pe căile ei magice. Să lăsăm misterului ce-i al misterului. Să nu strivim corolele lumii.

Poi eu am renunțat la multe vaci. Vaca-apartament, vaca-mașină, vaca-țară, vaca-slujbă. Plus alte văcuțe mai mici, viței și vițelușe. Și am reușit să fiu fericită și fără ele, chiar e adevărat! Măi să fie, păpădie!

Dacă stau să mă gândesc bine, nu mai am așa multe vaci la purtător. Sunt liberă ca un fluture. Într-o clipă de efemeritate la fel de curcubeică. Îmi imaginez că viața de o zi a unei efemeride e o scufundare bogată în corole de flori și parfumuri. Fără vaci.

Sunt în autobuzul superaglomerat în drum spre grădiniță. La metrou e grevă, nemapișta comfort. Dar m-am urcat chiar înainte ca valul de oameni să măture totul în vale, disperat să ajungă la muncă. Și oamenii ăștia cu vacile lor! S-a chiar aglomerat de la atâtea vaci câte pasc pe pășunile fiecăruia. Am loc, sunt norocoasă, pot să stau relaxată și să analizez la sânge ce papură vodă de vaci mai am prin dotare.

Vaca cărților. Mereu cred, simt, știu că mai multe cărți mă vor face fericită. Vreau și vreau să le cumpăr, să le am, să ridic ziduri de cărți de jur împrejurul meu. Aș putea deveni un hoarder de cărți absolut fericit. Până și pe gardurile mici de piatră ale englezilor mă uit după cărți, (unii drăguței de pe aici își împart bunurile în modul ăsta fericit și lăudat). Tocmai am pescuit una foarte bună despre atașament, „Attached”. Culmea, tot despre un fel de vacă, nu?!

Mă frământ nițel în timp ce simt că oxigenul dispare cu viteză din autobuzul roșu. Să renunț la vaca asta?! Să stau cu ochii holbați în tabletă și să citesc de acolo?! Să nu mai pipăi eu cartea, să-i întorc filele cu venerație, să o îmbrățișez cu trup și suflet?! Hm.

Hopa! Mai am și vaca călătoriilor. Vaca asta chiar mă face fericită. La modul superlativ. E adevărat că mereu trebuie să adun bani pentru acest moft. Să economisesc la greu câte un an. Asta nu mă face prea fericită. Dar mi se pare corect. Un ciclu echilibrat de nefericire-fericire. Pentru că nu știm cu toții?! Totul se plătește cu egală măsură. Sau nu foarte egală, ce mai contează?! Ideea e că vaca asta îmi place tare mult. La nebunie. Cu ochii ei mari, blajini, albaștri ca mările Greciei, cu pielea ei tărcată în zeci de nuanțe gaudiene e de-a dreptul fermecătoare și strălucește ca un miez de perlă în inimă de scoică. Parcă aș mai ține-o pe lângă casa omului.

Nu e mult două vaci. Le păstrez, fie ce-o fi.

În rest și în plus, las fericirea să vină singură la mine. Pe căile ei spontane și pline de bucurie.