De-ale balconului

Iar pe balcon. E seară, târziu, ar trebui să mă duc la culcare, mâine mă trezesc devreme. Cerul mai păstrează din rămășițele apusului. Niscaiva culori pale vărsate pe hârtia șifonată a nopții. Mă uit până departe peste licuricii orașului. Mă tot gândesc. Până când voi alerga ca un hamster vai de capul lui, pe aceeași roată, între gratiile zimțate ale cuștii?! Până când voi face aceeași mișcare la nesfârșit?! Voi fi “Freeze and Run!” toată viața mea?! La cea mai mică tresărire a unui conflict eu voi face stânga împrejur și o voi lua la sănătoasa?! Really?! Ce papură vodă!

Știu de unde mi se trage. A fost cea mai bună strategie de supraviețuire a copilăriei mele. Bucle ancestrale mi s-au activat atunci demult și au funcționat cu succes, ținându-mă în siguranță și departe de belele. Să nu te expui înseamnă control. Mă rog, un fel de. Cineva îmi spune ceva care mi se pare nedrept, care mă rănește, care mă anihilează. Nu spun nimic, zâmbesc și par că trec mai departe, par că nu îmi pasă. Dar nu e ceea ce fac cu adevărat. În realitate rulez la nesfârșit conversații imaginare, argumentez și dezbat și demonstrez și mă zbat ca peștele pe uscat. Ca o balenă pe uscat, dacă e să mă iau după tumultul care îmi duduie în cap. Uneori o mare parte din noapte. Mirându-mă la nesfârșit cât de fraieră sunt și cum mă las călcată în picioare. Se lasă și cu boceli. Frustrare, neputință, imposibilitate, furie. Dar până când?! M-am săturat de „Îngheață și fugi” ca de mere pădurețe. Ca de frig și ca de ceață.

Știu că sunt și altceva. Sunt și foc și pară și explozie solară. Curajoasă și luptătoare. Dar fațeta asta a diamantului stă mereu ascunsă, ca și cum prea multă lumină ar împuțina-o. M-am săturat și de ea. Nu îmi prea este de ajutor așa, ascunsă după ușă. Gata să mă sperie când iese brusc și de-aiurea. Când i se năzare ei. Acum plâng, acum sar ca un chihuahua furios.

Copacii pictați în verdele închis al nopții unduiesc în valuri și nori. Eu mă tot uit în zare, dar mă uit în mine. M-am cam săturat de fetița asta plângăcioasă, m-am săturat și de foc și pară. E timpul pentru altceva. Un avion trece pe sus, pe undeva prin spatele norilor, el însuși un mic nor luminos străbătând spațiile, e frumos așa, cum aleargă dincolo de lumină, dincolo de întuneric. Îmi place noaptea, cu toate miezurile ei ascunse. Dar posibile. O să lupt cu reacția mea de apărare. Contra ei. N-o să mai îngheț. N-o să mai fug. Uneori o să reușesc, uneori nu, știu și nu-i bai. E greu să lupți cu buclele mentale. Să nu mai alergi pe aceeași bandă îngustă de cauciuc ce rulează în aceeași direcție. Mereu și mereu. E greu să zbori împrăștiind lumină în întuneric.

Prin anii mei treizeci, patruzeci credeam despre mine ca sunt foarte curajoasă. Din iluziile perioadei. Mă prefăceam cu asemenea succes, de ajunsesem să nu o mai văd pe micuța fricoasă care se ascundea pe după uși. Acum nu mă mai prefac, acum sunt chiar fricoasă, fricoasă și mă văd. Dar mă gândesc că poate acum sunt mai curajoasă ca oricând. Poate ăsta e chiar curajul. Lipit în oglindă de frică.

Poate nu e despre frică și nu e despre curaj. Poate e despre echilibru și înțelepciune. E despre a te uita din afară la toate cele și a înțelege că nu e despre tine. E despre buclele fiecăruia. Sârme îndoite prin suflete.

O pală de vânt fluieră nepăsătoare pe lângă balconul meu. La urma urmelor toate astea sunt doar definiții. Indiferent ce fac și indiferent cum sunt, direcția corectă de mers e în afara circuitelor închise. Drumul e bun dacă îmi aduce bucurie.

Bucuria e dulce, e minunată. E împlinire și recunoștință. E aripă de fluture și curcubeu aruncat peste mările sufletului tău. E o floare a soarelui zâmbitoare și caldă. Îmi place bucuria. Mi se pare foarte importantă. Dacă dispare, nu e de bine. Tre’să-ți iei calabalâcul și să pleci.

Mă duc la culcare. Mâine e o altă zi. Om vedea ce-o mai fi să fie. Ca tot omul, să sperăm că va fi cu bucurie.

Stau pe balcon, e dimineață devreme, mănânc pâine de casă cu zacuscă, slăninuță și telemea, plus roșii, preferatele mele dintotdeauna. Un mic dejun absolut perfect. Mușc cu poftă din pâinea făcută de omu’ meu și îmi las privirea să alunece peste toată deschiderea ce se adâncește până hăt departe, cam așa cum se vede totul de la etajul cinci când nu există nici o opreliște în cale. Nici o bârnă în ochi, nici o ceață pe creier.

E înnorat, dar frumusețea își găsește loc și pe cerul gri, strălucind movuliu pe ici pe colo, dând voie câte unui petecuț de albastru să se strecoare în fâșii și fâșiuțe, în degradeuri și voaluri bleu, un pescăruș țipă avântat și bucuros de sine, planând în volute avântate și plin de fițe, verdele puternic unduiește ca o mare, copacii ăștia care aproape îmi ating balconul cu degetele lor calde, lemnoase sunt de o măreție, de o fluiditate ce nu contenește să mă umple de bucurie. Mereu îi privesc, mereu mi se pare că sunt la fel de frumoși ca marea cea mare.

Totul e în tine. Și frica și curajul. Și înțelepciunea și aiureala. De fapt bucuria stă acolo cuminte, pe scăunașul ei, răbdătoare, cu o carte în mână și te așteaptă să te liniștești. Atunci vine la tine cu palmele ei catifelate, verzi ca pădurea și albastre ca marea și îți face „dragă, dragă”, mângâindu-te atât de blând, atât de blând, ca o mamă. Făcându-te să te simți acasă.

Dincolo de conflicte, dincolo de bucle, dincolo de spaime.

E pur și simplu acolo, în colțișorul ei, așteptând să te uiți la ea.