Chițchițul din Lanzarote

Stăm pe șezlonguri, îmbrăcați bine și tot le cam clănțănim.

Cri (cu ochii-n ceața de sus): - Uite ce de soare e, Liliuca, cu foarte mulți dinți. Și tu îi dai înainte cu “Hai la plajă!” Dacă mai iau o șubă pe mine, mă duc. Altfel nici să n-aud.

Li (cu speranța strong, la locul ei obișnuit): - Imediat se face cald, puțintică răbdare. Nu deznădăjdui. Alex, alegerile tale de activități de vacanță sunt absolut memorabile. Să ne gândim la cele mai tari: plimbărica cu balonul deasupra Barcelonei, cu noi trei albi ca varul de groază, scufundările din care n-am crezut că mai ieșiți vii, iar acum plaja Papagayo, peste dealuri și deșerturi, dar tu chiar te pricepi, mamă dragă. O să le ținem minte toată viața.

Ale (neînțelegând cum de programează singur astfel de chestii): - Numai după zeci de ore de terapie le-am putea uita. Dar azi e zi de lins rănile. Plaja aia nenorocită mi-a venit de hac. Nu mai plecați odată? Să pot și eu să respir.

Lili (fericită că i s-a dat impulsul necesar): - Hai, Cristinelu’! Plaja-i peste drum!

În timp ce noi stăteam în soarele oareșicum ipotetic, fără șube, bineînțeles, savurând puterea plăcută a pământului cald, Alex a avut ghinionul să descopere un șoricel pornit în căutare de hrană prin gunoiul nostru. Taman el, care e absolut îngrozit de aceste creaturi monstruoase. Degeaba ne-a sunat, săracu’, degeaba ne-a dat mesaje, noi ca nesimțiții, eram ocupați să savuram vântul printre firele de nisip. Nu că am fi dat fuga să-l salvăm. Că nu prea ne pasă nouă de un biet șoricel. La o adică, nu poți să zici că e un tigru furios.

Li (dându-și aere): - Ale, dragă, de ce ți-e frică nu scapi. Mie nu mi-e frică de șoareci. Numai de șobolani.

Alex (sec, uitându-se spre mamă-sa care nu pare să-l înțeleagă chiar deloc): - Dacă era șobolan, nu mă mai găseați. Drept la Hotel Don Miguel eram. Cu bodyguard la ușă.

Li (delicată): - Știu la ce-a venit. La ambalajul de la Feta. Șoriceilor le place brânzica.

Alex: - Îți mulțumesc că m-ai luminat, mamă. Acum sunt mult mai liniștit.

Cristi și-a redescoperit instant abilitățile de mare vânător preistoric și a ademenit șoarecele în găleata de gunoi, a pus repede capacul salvator și apoi l-a cărat distanță de câteva străzi, unde i-a dat drumul. Nu putea să-l omoare, că doar nu era un sălbatic. Cristinelu’, vreau să zic. El are o inimă blândă, așa că a sperat că acela, chițchițu' lu pește, nu mai găsește drumul spre casă. Dar mica bestie avea o familie mare sau era un geniu printre ai lui. Străzile din Lanzarote n-aveau nici un secret pentru el. Ciuri buri. S-a întors cu viteză din maraton, mulțumit de plimbarea făcută prin aerul marin, cu iz de praf vulcanic și am dat peste el jucând țonțoroiul pe blatul de la bucătărie mai pe seară, când am aprins lumina. Eu în persoană. N-am țipat, desigur, nici n-am leșinat. N-am înțeles niciodată cum de leșină femeile prin filme. Eu m-am ținut tare și cu voce calmă, de femeie puternică, am chemat bărbații. Alex n-a fost prea fericit, dar m-a privit totuși cu admirație și oroare în timp ce îi povesteam că aveam antrenament serios de pe vremea când eram studentă și culegeam strugurii la Recaș. Acolo șoarecii erau la ei acasă. Când mergeai la culcare scuturai întâi pernele și păturile de picau șoarecii ca lăcustele.

Proprietăreasa a fost foarte uimită de veștile noastre, draga de ea, nevinovata, și a zis că o să rezolve problema. După ce plecăm. Că doar nu era să ne deranjeze în concediu. Nu-i nimic că dansau șoarecii prin bucătărie, noi aveam program de relaxare. Doar eram turiști. Cu patalama.

Asta a dat naștere unei alte dileme. Să îi dau review cu șoareci sau nu?! Era clar. Oamenii nu aveau să mai calce pe acolo, decât dacă erau masochiști. Cine alege să dea o grămadă de bani pe o casa cu șoareci?! În afară de noi, bineînțeles. Nimeni! Și atunci, terasa?! Minunata terasă?! Avea să rămână goală și pustie, fără turiștii cei extaziați. Nu era păcat?! Asemenea splendoare! Fără admiratori.

După o analiză desfășurată de-a lungul a patru zile, răstimp în care fiecare a adus argumente pro și contra, că de, despre ce era să discutăm și noi în vacanță, am decis să nu pomenesc de șoareci în review, se știe că și eu am o inimă miloasă de felul meu. Așa-i toată familia, cu inima ca pâinea caldă. Scumpii de noi.

Cri (pornind a nu știu câta discuție despre metodele moderne de evitare a calamităților):

- Diseară punem gunoiul legat, în chiuvetă. Ori atârnat pe perete.

Ale (oripilat): - Ferească sfântu’! Nu vrei să aduci șoarecele la nivelul gâtului!

Cri (sfătos și patern): - Nu vine să te muște, nici în filme n-am văzut din astea.

Li (plină de milă pentru toate vietățile Pământului): - O fi crezut, săracu’, că am plecat cu toții la plajă, n-a știut că tu ai rămas să te refaci nervos după faza cu Papagayo. De-aia a scos căpșorul din ascunziș. Avea și el drepturile lui de locatar al casei. Nu știu ce aveți cu el.

Ale (privindu-și mama cu maximă uimire): - Despre cine papură vodă vorbești?!

Oricum, patru zile cât am mai stat în scumpa locuință de pe malul Oceanului Atlantic, fiecare deschidere a ușii de la intrare a fost însoțită de tropote și strigăte incașe de cucerire. Zgomotele pe care le scotea Alex ca să sperie animalele din casă.

Plaja Papagayo

În mod neașteptat, Alex a făcut programul zilei. Probabil vrând să dovedească universului cât de implicat e el în această vacanță. Nu am putut decât să mă bucur, vreau să spun să nu mai pot de bucurie. O responsabilitate strivitoare fusese luată de pe umerii mei delicați.

Așa că ne-am pornit. Un autobuz, un taxi și apoi pe josu. Nu e ușor de ajuns la cea mai frumoasă plajă a insulei. Care e normal că s-a ascuns undeva pe coclauri, cât mai departe de valul de oameni turbulenți și înnebuniți să o vadă și mai ales să o tragă-n poză.

Peste dealuri, tot la trap, sperând că aceea e calea și că nu avem cum să ne rătăcim. Adevărul e că nu ne-a luat decât vreo oră de mers prin nisipuri, peste stânci și dealuri negre, mai un drum de costișă, mai o alunecare la vale, mai un râs, mai o milă de sine.

Dar uite! “A meritat!”, urlă Lili fericită, încercând să biruie vuietul vântului, care nu e de ici, colea. Bate vântu’, nene, de te ia pe sus. E absolut mirobolant. O stâncă neagră uriașă, ca un monstru preistoric, ape turcoaz amestecate cu voaluri negre, o mică plajă fermecătoare în toate detaliile, așezată tihnit între dealuri de demult. Simți cum frumusețea ei sălbatică și totodată delicată ți se așază prin toate cotloanele ființei. Te alină și te colorează.

Li (extaziată până la leșin): - Ale, mâine tot tu faci traseul?! Că ăsta de azi e memorabil, îmi place de mor!

Ale (rămas fără cuvinte în urma alergării după o plajă, pe dealuri în sus și-n jos): - ...

Cri: - Da’ plaja cealaltă ce avea?! De ce nu am putut să ne oprim acolo?!

Ale (recăpătându-și cu greu uzul vorbirii): - Era să cad în cap de vreo două ori pe dealurile alea la vale și mă gândeam cum chem iar elicopterul să ne salveze, de nebuni ce suntem.

Și pentru că în orice pustie există și un restaurant, aterizăm însetați la o masă, cu toată priveliștea deschizându-se fermecător la picioarele noastre. Sub asaltul endorfinelor eliberate dramatic, cam ca o găleată plină turnată drept în cap și peste cap, sunt gata să-mi dau duhul de plăcere.

Lili (care strălucește de la soare te poți uita, dar la ea ba!): - Toate simțurile mele sunt la turație maximă. La voi cum e?! Carpe diem-ul de astăzi e de-a dreptul exploziv. Nu mai pot de fericire! Așa fresh de portocale delicios n-am băut în viața mea! E extraordinar să trăiești. Uite, vine și gustărica. Brânză la grill presărată cu tot felul de mirodenii, nuci și salată crocantă cu dulceață de afine. Spaniolii ăștia se pricep la toate. De la plajă, la brânză!

Cri (generos și îngăduitor cu efervescențele consoartei): - Ce combinație nefericită! Nu, nu-mi trebuie. Ia-o tu!

Li (învârtind aromele prin creier): - Absolut delicioasă. Culmea rafinamentului. Extraordinar.

Cu mulțumirea deplină a obiectivelor atinse, mă învârt ca un titirez bezmetic ce se crede păun frumos și albastru, așa că sunt luată de o aripă și mânată înapoi peste dealuri. Peste munți și văi.

Cristinelu’(filosofând melancolic): - Aici nu-i cu oaze și fata morgana. Ca la orice deșert normal. Aici fata morgana e o stație de taxi. Dar nu se strevede nici una la orizont. Numai praf și pământ negru. Ce căutăm noi pe-aici?! În afara lumii civilizate! Prima plajă n-o fo’ bună. A doua plajă n-o fo’ bună. Că Liliuca nu și nu. A trebuit să ne ducem până la a treia să mâncăm o pâine cu ou. Li (cu păru-n vânt): - Dar ce splendoare! Ce aventură! Ce hamburger delicios! Ce viață deplină!

Alex: - Ce lentile diferite aveți voi doi! Eu sunt pe modul de supraviețuire! Nu pot să emit nici o teorie asupra plăcerilor vieții! Nu acum. Sper să ajungem până diseară la o stație de taxi. În viață!

Merg săltat la vale, întorcând brațele spre soare. Nu vreau să irosesc nici o secundă din această călătorie spre cea mai tare plajă a insulei. Nu de alta, dar din cauza programului solicitant nu am apucat să mă bronzez. Trebuie să mă înnegresc cumva! Doar n-o să mă întorc albă ca brânza acasă.

Ale (atât de uimit, încât uită că vorbește cu mămuca lui prețioasă, care merită respect infinit): - Ție îți arde de bronzat, Lili?! Țara arde ...

Lili (voioasă și recunoscătoare): - ... și baba se bronzează!

Alex (mustăcind și analizându-și deciziile): - No, după aventura asta, agenția de voiaj Alex se închide pentru 3 zile. N-aveți decât să vă faceți singuri programul. Eu nu mă mai bag, că uite ce minuni fac!

Cristi (scuturându-și adidașii de nisip): - Mda, că dacă-i fluturi lui Liliuca ceva pe la nas, nu se lasă până nu primește totul! Absolut totul! Nu știu cum rotunjit și transformat în sferă existențială. Nu mai bine stăteam noi pe terasă?! În loc să alergăm pe dealuri după Nirvana?!

Stau în șezlong, cu asfințitul și „Căutătorii de scoici” în brațe. Oceanul se mișcă în valuri ca mătasea, albastru cenușiu la infinit, cerul stă gingaș și bleu deasupra, niscaiva rândunele zboară printre palmieri, chiar trăiesc un moment cu totul zen. E atât de zen, încât mă simt eu însămi plutind pe valurile zenului, sunt eu însămi ocean și cer pastel totodată, în acest moment perfect rotund, albastru ca o clipă, de o fericire dulce, pală.

Likke mi se potrivește acum foarte bine, pentru că sunt eu însămi numai fericire.

Lanzarote, în desfășurare

Suntem la un restaurant mexican. Eu sunt pe la jumătatea unui cocktail fabulos, numit artistic Frida Kahlo, de un roz piersicat care mă face să mi se lipească ochii de paharul glazurat și, în consecință să simt cum îmi urcă alcoolul până în vârful creierilor. Pentru că între privire și mâna care ridică paharul e o legătură ciudată pe care n-am descifrat-o încă. Tot analizând situațiunea, scap un râs cam strident și mă uit țintă la lichidul care se subțiază parcă văzând cu ochii.

Alex: - Mama e cam transcendentă deja. Uite cum se holbează la cer.

Lili (cu zâmbetul de jur împrejurul capului): - Vorbești aiurea. Mă uitam la aburul ăsta lăptos care acoperă tot cerul.

Ale (mustăcind): - E de la vulcanul care a erupt pe insula vecină. Să bem până mai putem, că nu se știe ce mai erupe și pe aici.

Dimineața devreme, vânt, un pic de gri, friguleț.

Lili (agilă și neliniștită): - Cri, când plecăm la plajă?

Cristinelu’ privește stupefiat spre comoara de nevastă și nu poate articula o vorbă.

Ale (făcând un salut milităresc și murind de râs, el nu e implicat): - Good luck, soldier!

Cri (recăpătându-și uzul vorbirii): - Tu nu vezi că încă ai șosete și bluzoane și cojoace?! Ți-ai pierdut mințile, femeie?!

Lili (hotărâtă): - Eu plajă tot fac! N-ai zis tu că e climă deșertică?! Noaptea mori de frig și ziua saltă cu 20 de grade?! Imediat se va întâmpla. De la 6 grade la 26. Te mai las jumate de oră și apoi plec.

Valurile Atlanticului murmură rece printre triluri de păsări necunoscute, ce își flutură aripile printre cactuși și palmieri, ne sorbim cafelele pe imensa terasa albă și totul mi se pare perfect, în acest simplu moment. În plin extaz, elaborez rapid o definiție ca la carte.

Lili (efervescentă): - Drăguților, ce ziceți de asta?! Ce e fericirea?! Ocean, cafea cu păsărele, terasă cu dragii. Iaca!

“Auuu!” zice Alex, care, după diverse manevre tocmai și-a tras una-n cap cu șezlongul.

Stau întinsă pe spate în micul semicerc de bolovani vulcanici, negri ca tuciul, menit să-i protejeze pe îndrăzneți, vântul suflă și mă acoperă cu o peliculă fină de fire de nisip, țesând perdele negre peste pleoapele mele închise. Văd albastrul printre genele tremurătoare, aud oceanul vuind și palmierii fluturând în vântul puternic și toate celulele mele zdrăngăne fericite în timp ce fabrică la greu vitamina D3, umplând rezervoarele sărăcite timp de doi ani. Pe vârful pixului mi s-a adunat o grămăjoară de nisip, o cerneală neagră care se împrăștie din prea plin, dând contur lumii. Liniștea e copleșitoare. Mă rog, în afară de vânt și de ocean. Dar tot liniște se cheamă.

Cri îmi aduce o scoică frumoasă, răsucită în arabescuri de os.

Li (analizând rapid situația): - O, ce minunăție! Dar are vietate în ea! Oh, îmi pare rău!

Cri (atent la emoțiile nevesti-sii): - Are, dar ce, o arunci înapoi în apă acum?! Aa, ai pus-o în poșetă. Am crezut că ești mai sensibilă. Dar vietatea nu face parte din planul tău de idei. Ce atâta tevatură că dă ortu' popii!

Li (de-a dreptul autentică): - Poi n-am vrut să-ți rănesc sentimentele.

În drum spre casă, cum suntem noi molcomiți și încărcați de frumusețea ciudată a plajei negruțe, dăm peste un supermarket.

Lili (dintr-un entuziasm în altul): - Ia te uită, chestiile sunt mai ieftine aici decât la Spar-ul de lângă noi, hai să luăm tot ce ne trebuie!

Drept urmare, în nici 20 de minute, cei doi Alpha măreți cară provizii pentru câteva zile. Prin caniculă. Kilometri.

Lili (zburdând ca o ciocârlie și nemaiputând de extaz, exact cum îi șade bine unei ciocârlii): - De mâine tre’ să umblăm să vedem toate frumusețile acestei insule mirobolante.

Cri (gâfâind în arșița cu totul lipsită de bunul-simț englezesc ce impune o limită a creșterii temperaturilor): - Cum adică?! Și acum ce facem?! Nu umblăm?! De-adevăratelea îți spun că umblăm!

Li (senină): - Azi e zi de relaxare.

Alex (de sub mormanul de plase): - Da, uite ce mă relaxez. Sunt în plină relaxare.

Cei doi așteaptă răbdători și stoic, cu soarele bătând în direct peste capetele lor înfierbântate ca Lilike să termine de scris. Ea stă pe o bancă, ei păzesc plasele, nenumăratele.

Lili (cu memoria ei de goldfish): - Ale, ce ai spus acolo de am murit de râs?!

Ale (exasperat): - Numa’ acu’ ai ajuns la glumă? Sfinte Sisoe! Scrii de 10 minute!

Li (plină de sine): - Poi, atmosfera. Ce, ea nu trebuie descrisă?! Environmentul, bre!

Stăm pe splendida terasă, eu și Ale, mai pe telefon, mai ascultând vântul, mai urmărind rândunicile care trilulesc în zbor săgetat printre palmieri.

Ale tresare deodată și zice: - Oare strigă cineva numele meu?

Ascultăm amândoi cu atenție. Parcă, parcă se aude ceva pe o pală de vânt. Sărim ca arși, Cristinelu’ e pe undeva prin lume și are nevoie de ajutor. Săracu’, a plecat să ducă gunoiul și s-a închis singur pe afară. Casa noastră fiind într-un lanț lung de case etajate și aliniate nu prea a avut pe unde să spargă blocada spre noi, care huzuream poetic pe terasă.

Cri( cam narativ): - Urlam cât mă țineau bojocii și mă temeam că trezesc toți vecinii, noroc că m-ați auzit după vreo 5 urlete și jumate. Tu, că Lili, din partea ei...

Ale: - Mama era concentrată să facă Wordle-ul.

Li (ridicând alene din umeri): - Eu nici nu știam că ai plecat.

Ale (privind figura stupefiată a tatălui): - Taci, mamă, că mai rău faci.

Cri: - Las’ că diseară vă bag șopârla-n casă. Drept răzbunare!

Li (la fel de senină): - Nu mai pot eu de șopârlă. Hai, să mergem dacă ți-ai revenit. Să explorăm.

Cri (exasperat): - Iar plecăm?! Ce să explorăm? Altă plajă?! Toate-s la fel.

Lili: - Aiurea! Toate-s diferite!

E soare și e bine. Chiar nu putem să irosim nici o secundă din această splendidă stare de bine.