Lanzarote, în desfășurare

Suntem la un restaurant mexican. Eu sunt pe la jumătatea unui cocktail fabulos, numit artistic Frida Kahlo, de un roz piersicat care mă face să mi se lipească ochii de paharul glazurat și, în consecință să simt cum îmi urcă alcoolul până în vârful creierilor. Pentru că între privire și mâna care ridică paharul e o legătură ciudată pe care n-am descifrat-o încă. Tot analizând situațiunea, scap un râs cam strident și mă uit țintă la lichidul care se subțiază parcă văzând cu ochii.

Alex: - Mama e cam transcendentă deja. Uite cum se holbează la cer.

Lili (cu zâmbetul de jur împrejurul capului): - Vorbești aiurea. Mă uitam la aburul ăsta lăptos care acoperă tot cerul.

Ale (mustăcind): - E de la vulcanul care a erupt pe insula vecină. Să bem până mai putem, că nu se știe ce mai erupe și pe aici.

Dimineața devreme, vânt, un pic de gri, friguleț.

Lili (agilă și neliniștită): - Cri, când plecăm la plajă?

Cristinelu’ privește stupefiat spre comoara de nevastă și nu poate articula o vorbă.

Ale (făcând un salut milităresc și murind de râs, el nu e implicat): - Good luck, soldier!

Cri (recăpătându-și uzul vorbirii): - Tu nu vezi că încă ai șosete și bluzoane și cojoace?! Ți-ai pierdut mințile, femeie?!

Lili (hotărâtă): - Eu plajă tot fac! N-ai zis tu că e climă deșertică?! Noaptea mori de frig și ziua saltă cu 20 de grade?! Imediat se va întâmpla. De la 6 grade la 26. Te mai las jumate de oră și apoi plec.

Valurile Atlanticului murmură rece printre triluri de păsări necunoscute, ce își flutură aripile printre cactuși și palmieri, ne sorbim cafelele pe imensa terasa albă și totul mi se pare perfect, în acest simplu moment. În plin extaz, elaborez rapid o definiție ca la carte.

Lili (efervescentă): - Drăguților, ce ziceți de asta?! Ce e fericirea?! Ocean, cafea cu păsărele, terasă cu dragii. Iaca!

“Auuu!” zice Alex, care, după diverse manevre tocmai și-a tras una-n cap cu șezlongul.

Stau întinsă pe spate în micul semicerc de bolovani vulcanici, negri ca tuciul, menit să-i protejeze pe îndrăzneți, vântul suflă și mă acoperă cu o peliculă fină de fire de nisip, țesând perdele negre peste pleoapele mele închise. Văd albastrul printre genele tremurătoare, aud oceanul vuind și palmierii fluturând în vântul puternic și toate celulele mele zdrăngăne fericite în timp ce fabrică la greu vitamina D3, umplând rezervoarele sărăcite timp de doi ani. Pe vârful pixului mi s-a adunat o grămăjoară de nisip, o cerneală neagră care se împrăștie din prea plin, dând contur lumii. Liniștea e copleșitoare. Mă rog, în afară de vânt și de ocean. Dar tot liniște se cheamă.

Cri îmi aduce o scoică frumoasă, răsucită în arabescuri de os.

Li (analizând rapid situația): - O, ce minunăție! Dar are vietate în ea! Oh, îmi pare rău!

Cri (atent la emoțiile nevesti-sii): - Are, dar ce, o arunci înapoi în apă acum?! Aa, ai pus-o în poșetă. Am crezut că ești mai sensibilă. Dar vietatea nu face parte din planul tău de idei. Ce atâta tevatură că dă ortu' popii!

Li (de-a dreptul autentică): - Poi n-am vrut să-ți rănesc sentimentele.

În drum spre casă, cum suntem noi molcomiți și încărcați de frumusețea ciudată a plajei negruțe, dăm peste un supermarket.

Lili (dintr-un entuziasm în altul): - Ia te uită, chestiile sunt mai ieftine aici decât la Spar-ul de lângă noi, hai să luăm tot ce ne trebuie!

Drept urmare, în nici 20 de minute, cei doi Alpha măreți cară provizii pentru câteva zile. Prin caniculă. Kilometri.

Lili (zburdând ca o ciocârlie și nemaiputând de extaz, exact cum îi șade bine unei ciocârlii): - De mâine tre’ să umblăm să vedem toate frumusețile acestei insule mirobolante.

Cri (gâfâind în arșița cu totul lipsită de bunul-simț englezesc ce impune o limită a creșterii temperaturilor): - Cum adică?! Și acum ce facem?! Nu umblăm?! De-adevăratelea îți spun că umblăm!

Li (senină): - Azi e zi de relaxare.

Alex (de sub mormanul de plase): - Da, uite ce mă relaxez. Sunt în plină relaxare.

Cei doi așteaptă răbdători și stoic, cu soarele bătând în direct peste capetele lor înfierbântate ca Lilike să termine de scris. Ea stă pe o bancă, ei păzesc plasele, nenumăratele.

Lili (cu memoria ei de goldfish): - Ale, ce ai spus acolo de am murit de râs?!

Ale (exasperat): - Numa’ acu’ ai ajuns la glumă? Sfinte Sisoe! Scrii de 10 minute!

Li (plină de sine): - Poi, atmosfera. Ce, ea nu trebuie descrisă?! Environmentul, bre!

Stăm pe splendida terasă, eu și Ale, mai pe telefon, mai ascultând vântul, mai urmărind rândunicile care trilulesc în zbor săgetat printre palmieri.

Ale tresare deodată și zice: - Oare strigă cineva numele meu?

Ascultăm amândoi cu atenție. Parcă, parcă se aude ceva pe o pală de vânt. Sărim ca arși, Cristinelu’ e pe undeva prin lume și are nevoie de ajutor. Săracu’, a plecat să ducă gunoiul și s-a închis singur pe afară. Casa noastră fiind într-un lanț lung de case etajate și aliniate nu prea a avut pe unde să spargă blocada spre noi, care huzuream poetic pe terasă.

Cri( cam narativ): - Urlam cât mă țineau bojocii și mă temeam că trezesc toți vecinii, noroc că m-ați auzit după vreo 5 urlete și jumate. Tu, că Lili, din partea ei...

Ale: - Mama era concentrată să facă Wordle-ul.

Li (ridicând alene din umeri): - Eu nici nu știam că ai plecat.

Ale (privind figura stupefiată a tatălui): - Taci, mamă, că mai rău faci.

Cri: - Las’ că diseară vă bag șopârla-n casă. Drept răzbunare!

Li (la fel de senină): - Nu mai pot eu de șopârlă. Hai, să mergem dacă ți-ai revenit. Să explorăm.

Cri (exasperat): - Iar plecăm?! Ce să explorăm? Altă plajă?! Toate-s la fel.

Lili: - Aiurea! Toate-s diferite!

E soare și e bine. Chiar nu putem să irosim nici o secundă din această splendidă stare de bine.

Insula unde nici un ceas nu merge

Am ieșit frumușel și rapid din aeroport, după ce mie și lui Cristinelu’ ni s-au scanat certificatele covid, iar lui Alex, nu! Culmea, dom’le, El a găsit rapid și explicația, cică cetățenilor britanici nu li se pretinde nimic de genul. Ha! Copchilu' ăsta are niște fumuri de lord de numa'.

Afară, în soarele alb, Ale s-a uitat la mine, marea organizatoare a tuturor angaralelor și a întrebat cum ajungem la cazare, cu taxiul?! Fiind gata, drăguțu’ de el, să scoată banu’ să plătească toate taxiurile necesare familionului. Prezente, trecute și viitoare.

L-am anunțat cu emfază că nu dăm banii pe alt taxi și că mergem cu autobuzul. Economie, de! Știam exact numărul autobuzului, că doar cercetasem intensiv. E adevărat că în ultimul timp am observat ceva deraieri de la logica normală a lucrurilor, ca și cum niscaiva neuroni de-ai mei încearcă să-și ia tălpășița definitiv (sper ca nu este o fază incipientă din ceva ce nu poate fi numit, ci doar erodarea normală a sistemelor, după atâta funcționare), dar speram, eram convinsă că nu se întâmplase și de data asta. Dar e greu să-ți dai seama când nu mai funcționezi ca lumea, dacă toată viața ai fost cu capu-n nori și ai făcut chestii aiuristice non stop.

Ce mai calea valea, ne luăm noi după indicatoare, savurând căldurica din Lanzarote, deși purtam încă cojoacele de Londra. Scria mare și lat „Buses”! Plus săgețile indicatoare. Cum să greșești?! Și mergem și mergem, și încă o săgeată și încă una. Urcăm, coborâm. "Da", răsuflu ușurată. "Uită-le! "O grămadă de autobuze, nenicule, nu doar unul. Și ce să vezi, în toată grămada, al nostru nu era. Nu exista și pace! După câteva încercări nereușite de a ne înțelege cu spaniolii la fața locului, am descoperit cutremurați și destul de enervați că erau numai autobuze private pentru grupurile organizate de turiști. "Ce cucurigului", m-am gândit, "Să mă fi înșelat Google cu așa nerușinare?!"

Am luat-o înapoi prin căldurica care devenise de-a dreptul caniculă și așa am descoperit noi primul mare adevăr despre spaniolii din insulă. Indicatoarele lor erau cam confuze. Nici unul nu arăta cum să găsești o simplă stație de autobuz din care să iei numărul 61 spre Puerto del Carmen. Stație pe care am găsit-o singuri, înainte să leșinăm de căldură și de epuizare. Singuri, singurei, mânca-ne-ar mama de deștepți! Ne-am șters sudoarea și ne-am așezat ușurați, să așteptăm.

După vreo 15 minute ne-a luminat o doamnă drăguță, vorbitoare de engleză și de spaniolă, slavă domnului. Ne-a zis cu milă, privind la fețele noastre cam aprinse de efort, în prag de apoplexie solară, că autobuzul mult dorit nu circulă duminica. Ioi și vai! Ce privire, dar ce privire mi-a aruncat fiul meu iubit și adorat! Noroc că eu sunt destul de flower power și pot să duc pe umerii mei firavi tot felul de priviri!

După atâta tevatură inutilă, ne-am urcat naibilui într-un taxiu și am plătit enorma sumă de 14 euro până la mult așteptata cazare cu aer condiționat. Casa Tito, măreața reședință de pe malul Oceanului Atlantic.

În fața ușii am dat iar de necaz. Odată introdus codul, ușa ar fi trebuit să se deschidă în mod miraculos. Nici vorbă. Au introdus băieții codul pe rând, fiecare crezând că degetele lui vor fi mai potrivite, mai antrenate într-ale codurilor. Eu stăteam oareșicum zen și mă uitam. Arăta exact ca în poze, totul se desfășura conform pozelor. Dar nimic. Simțind un ușor fior de panică, mai ales privind vigoarea tot mai disperată cu care soțu’ tasta cifrele din nou și din nou, am decis să sun. Imediat un robot mi-a răspuns. Număr nealocat. Ce papură vodă?! Să vezi că am fost trași în țeapă, am început să gândesc după vreo 15 minute, umerii deja încovoindu-mi-se de la privirile celor doi stâlpi de bază ai familiei.

Cristinelu’ (cu năduf, în timp ce-și scutura degetele să le mai răcorească după atâta butonare):

- N-ai putut și tu să iei un hotel, ca omu’. Nu și nu. Că tu vrei spațiu și terasă uriașă. Să vedem unde dormim la noapte. De fapt, de ce mă întreb?! O să ai toată plaja la dispoziție. Spațiu, nene! Deși am auzit că în deșert se face cam frig noaptea.

Lili (total uimită): - Ce deșert?! Calmează-te. Las’că sun la Booking să fac reclamație. Răsuflă adânc, doar ești în vacanță. Să nu pățești vreo nepățită! O să fie bine.

După această asigurare disperată, mi-a dat prin cap să-mi activez datele mobile și să îi scriu mesaj femeii pe Whatsapp. Doar așa ne conversaserăm până atunci. Nimic. Era duminică, Paștele. Paștele ei! Probabil stătea la masă, savurând mielul în timp ce noi stăteam în fața ușii.

Savurând existența.

Și așa am descoperit eu al doilea adevăr fundamental al insulei. Exactitatea nu are nici o importanță. Precizia englezească, pa și pu. Le dai turiștilor detalii cum se intră pe bază de cod și de fapt se intră pe bază de chei. Degeaba ne-a sunat ea în cele din urmă, că ne-a zăpăcit și mai rău. Cică să scoatem cheile din cutia poștală. Fraților, dacă m-ați fi văzut! Nu era nici o cutie poștală! Dar eu pipăiam peretele, ca un orb, cu gândul că se va deschide și îmi va revela vreo cutie. Nema pișta. Era să-mi stric oja proapăt pictată pe peretele ăla!

De fapt cheile erau ascunse în cutiuța cât o palmă de copil a codului. Sfinte Sisoe! Ce femeie dusă cu pluta! În cele din urmă am intrat, după vreo jumate de oră de chinuri, ne-am prăbușit în living și unul dintre noi a horcăit cu ultimele puteri:”Puneți aerul condiționat!”

Cei doi Alphameni au început din nou să butoneze. Nu funcționa. Nu-i bai, măcar aveam canapelele și fotoliile.

Lili: - Să fim pozitivi. Tre’ să recunoașteți! Terasa e superbă! Uite, uriașă și plină de splendoarea mării și a cerului.

Ale (sătul până peste cap de varianta roz fluturată de mămuca lui): - O fi superbă, nu zic nu, poate mâine o să aibă și chestia aia cu splendorile, dar acum e cam cețos totul. Oare e așa alb lăptos tot timpul pe aici, prin Lanzarote?!

Oameni buni, noi am dovedit nivele noi de stupizenie la ușa aia. Tată, tu aveai o poziție ciudată la un moment dat, cu o mână băteai codul, cu o alta smuceai de ușă ca nebunu’, dar culmea, erai cu spatele la ușă! Cred că eram toți zero la sută baterie, zero la sută gândire critică. Apoi nu știu care a zis, cred că Lilike iar, că doar cine altcineva, că numărul casei e greșit, nu bate cu cel de pe Booking și am luat-o la deal prin canicula spaniolă. Preț de 500 metri, ca să avem de unde ne întoarce. Fericiți oricum că am stabilit că numărul casei e greșit furnizat pe bookingul lu’ pește! Fericiți cei săraci cu duhul. Și mama, cum mai pipăia peretele după cutia poștală! O secundă am crezut că am pierdut-o. Că a făcut scurtcircuit. Mooor!

Și Alex uită de sobrietatea impusă unui lord englez și râde de se sparge. De mama lui, drăguța.

Cristi (epuizat, dar ferm pe poziție): - Eu sunt foarte satisfăcut că am încercat toate variantele.

Ale: - Ba eu nu-s mulțumit de prestația mea, dar ținând cont că aveam cojocul ăla de oier pe mine și că nu am dormit toată noaptea, o să mă iert nițel, deși puteam mai bine.

Cri: - Numa' cât ne-am învârtit ca titirezii pe la autobuze, private, neprivate! Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă de când am urcat pe o parte și am coborât pe cealaltă. Ne învârteam în cerc, de nebuni!

Lili (vrând să ajute și ea la această analiză exhaustivă a inteligenței familiei): - Și cum stăteam ca idioții în stație, așteptând un autobuz care urma să nu vină niciodată.

Alex (lovit subit de indulgență): - Lasă, mamă, nu e vina ta. Ai vrut și tu să faci economie la 14 euro. Normal, dacă mă gândesc că aerul condiționat de aici a costat vreo mie!

Lili (flower power din nou, căci e o stare naturală a ființei ei): - Nu uita priveliștea! Aia face toți banii!

Ale (aruncând o privire): - Asta-i plajă?! Zici că-i Cernobâl! Hai, tată, să cumpărăm baterii, poate facem aerul să funcționeze. Vezi că nici ceasurile nu merg prin zonă, și în taxi, ai văzut? Arăta cu 50 de minute după. Ce mai, e clar. Toți sunt un pic confuzați. Poate noi chiar mai mult de un pic.

Așa am descoperit al treilea adevăr indubitabil al insulei. Nici un ceas nu mergea cum trebuie, nici prin autobuze, nici prin restaurante, nici pe stradă. De unde rezultă că aici timpul nu are nici o importanță. Zăbovește cât vrea el, pleacă când are chef. Tu n-ai decât să faci ce vrei, nu-i nici o grabă. Toate cele trei adevăruri fiind corolare ale ideii de bază. E insula confuziilor aici și ești mereu un pic amețit, ca după un cocktail tare.

E o stare bună. Poți să admiri în voie frumusețea insulei, plaja cu totul neagră, toate casele albe și verdele izbitor al palmierilor și al cactușilor. Poți să crezi că ești printr-un soi de paradis.

Poți să stai cu brațele întinse și să primești vântul. Care te și îmbrățișează în strânsoarea lui de urs, te învârte ca pe-un titrez de te amețește și mai tare și te lasă râzând cu poftă într-o trăire a clipei arzătoare, provocată probabil de vulcanii care sunt chiar colea, la o azvârlitură de băț.

În drum spre Lanzarote

Porniți pe niscaiva economii, după ce am dat o groază de bani pe cazare și pe biletele de avion, am hotărât să mergem la aeroport cu taxiul. Nu cu Uber-ul, că era prea scump. Cu această ocazie minunată am aflat și diferența dintre cele două. Taxiul întârzie, chiar dacă l-ai plătit și ai făcut comanda cu o zi înainte. Întârzie de începi să ai un atac de panică și multe gânduri sinistre ți se bulucesc mai să te sufoce: ba că nu ajungi la timp la aeroport, ba că tre’ să mai plătești și un uber. Pe lângă taxi. Că doar există și o vorbă pentru asta. Zgârcitul mai mult păgubește. Ceva de genul, că nu-mi aduc bine aminte.

Taxiul cel drăguțel a apărut în cele din urmă, cu numai zece minute întârziere și doar două telefoane disperate de căutare. Plus niște tremurături groaznice, că era un frig la 3 dimineața, dar un frig.... și eu mă îmbrăcasem pentru Lanzarote, insulă vulcanică, de. La mine vulcanic înseamnă cald. Ba am descoperit și că eșarfa mea colorată curcubeic nu-mi folosea la nimic, chiar dacă scria "Love" pe ea. Doar să-i aspir parfumul, din care pusesem din belșug, probabil tot ca să-mi țină de cald în mijlocul crivățului.

Ajunși la aeroport, șoferul ne-a mai cerut 5 lire, pentru parcare. Și uite așa, încă o diferență. Ăia de la Uber nu îți mai cer nimic. Dai un ban, da’ stai în față.

Lili, stând la coada de verificare a bagajelor și cam plictisindu-se îi povestește fiului iubit din învățămintele vieții ei pline de peripeții, simțind în secret că vorbele ei au o oareșicare asemănare cu “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”: - Ale, la aeroport trebuie să fii foarte atent, dar foarte atent să nu scapi din vedere ceva, uite, noi ne-am învățat lecția asta, eu și Cristinelu’, la cât am umblat, la câte am greșit prin aeroporturi, de la pierderea bagajelor până la pierderea pașaportului. Acum știm totul, parcurgem pașii de bună voie și în siguranță, evitând orice diversiune. Nu mai putem greși nimic.

Cri (așteptând nerăbdător o pauză în glagoria nevesti-sii): - Vezi că toate sticluțele trebuie puse în pungi și scoase la iveală. Și nu ai voie mai mult de 100 ml.

Li (plictisită): - Eu v-am dat informația asta, acum 5 minute. Le-am pus deja, înainte să gândești tu asta.

Ale (care nu a auzit conversația): - Mamă, ți-ai pus sticluțele în pungi?!

Li (exasperată de atâta cicăleală): - Sfinte Sisoe! Eu ți-am spus că trebuie puse-n pungi, că tu habar n-aveai. Învață oul pe găină, zău așa.

Cei doi Alpha au tăcut mâlc și au trecut prin porțile de verificare ca niște inocenți ce erau.

Ia ghiciți cui i s-a oprit micul și delicatul rucsăcel roșu și au venit doi controlori speciali să vadă ce e dubios prin buzunarele cu fermoraș?! Cine a căscat ochii mari când din tenebrele poșetei au apărut o sticluță cu dezinfectant și încă una cu magica formulă homeopată F23, numa’ bună de tratat crizele de fiere dacă ai mâncat prea multe mâncăruri ciudate prin Lanzarote?! Ambele sticluțe la liber, desigur. Fără pungi. Zburdând de nebune prin buzunare. Cei doi berbanți au căscat ochii mari, mai exact și-au dat ochii peste cap și au așteptat răbdători ca Liliuca să fie verificată dublu. Că de, doar o Liliucă aveau în dotare, și dacă alta nu-i, ce să faci, te mulțumești cu ce ai.

În avion, răsuflând ușurați, că doar de acum ce mai putea să se întâmple, ne așezăm cum putem pe scaunele cam strâmte. Cristi începe să se foiască nefericit, încercând să-și găsească o poziție mai confortabilă pentru cele patru ore de zburat spre insula cea fermecată, unde nevastă-sa a vrut neapărat să ajungă. Dar neapărat, că altfel nu mai putea să fie zen și pace. Patru ore! Cu gândul să-și instaleze tableta, trage de măsuța din fața lui, măsuță care se bălăngăne, gata să i se prăbușească în poală.

- Ce metrou rablagit mai e și ăsta?! exclamă Cristinelu’ ofuscat.

Ale (stoic): – Low cost, tată.

Lilike (gata să adoarmă, că așa adoarme ea, înainte să decoleze avionul): - Ce atâtea mofturi! Ăsta era mai ieftin! Și chiar așa a fost scump ca focu’! Sper totuși să nu-i facă și roțile pe pistă așa sau mai rău, piulițele la motor. Să mă treziți când ajungem.

Liluca adoarme senină, nimeni nu poate să râdă de ea că-i pică maxilarul și horcăie cu gura deschisă, sunt bune și măștile astea la ceva. Oricum adormea senină, dar acum e mai senină ca oricând. Doar zboară spre primul ei vis.