Draga mea prietenă

De ce să renunți dacă poți să încerci?

De ce să stai ascunsă în cocon dacă poți să-ți simți fața măturată de vânturi și zori?

De ce să spui „Nu pot” când de fapt nu trebuie decât să faci un pas înainte? E mic, mititel, are doar vreo 30 centimetri și e, în mod extraordinar cu totul posibil.

De ce să accepți colivia aurită când te poți strecura iute, iute printre zăbrelele ei?

De ce să te lași manipulată cu atâta artă și precizie când mintea ta e atât de bogat rafinată?

De ce să-ți zici „N-are nici un rost” cu ochii-n tavan când rostul vine din mers, din zâmbetul adus de ploaie, din propriul curaj azvârlit înainte în mijloc de neant, ca o săgeată de lumină pornită spre înalt?

De ce să stai ghemuită în poziție fetală așteptând loviturile viitorului când le poți încasa în plină figură, râzând în furtună?

Draga mea prietenă,

De ce să te uiți la pereți strângându-se în jurul tău când poți să stai în mijloc de câmpie verde, plină ochi de floarea soarelui, să respiri aerul dureros de dulce și să te cuprinzi pur și simplu de plăcerea trăitului?

De ce să simți atât de acut și de dureros că ești efemeră când efemeritatea e atât de plină de culoare, de vibrație? E momentul tău de glorie, strălucitor și bombastic ca o supernovă ce sfâșie întunericul.

De ce ai trăi cât o broască țestoasă de Galapagos stând cuminte pe petecul tău de țărână, când poți să zbori frumos, preț de un fluture albastru?

De ce să te agăți cu atâta încăpățânare de propriile-ți limite, când valurile și cerul sunt de jur împrejur, gata oricând să-ți șteargă zăbrelele ce ți le-ai scrijelit pe față?

De ce să vrei să renunți când asta nu îți aduce nimic? Înainte e totul. E neprevăzutul acolo după colț. Neștiutul ascuns. Bucuria. Zâmbetul și lumina. Curcubeiele lumii. Toate aleargă râzând doar pe drumurile ce duc înainte.

De ce să nu termini în plină explozie solară ce ai început atunci, demult, când erai doar un copil? Atunci când cerul ți-era limita și speranța ta înverzea tot pământul.

De ce să nu vibrezi cu entuziasm ca o strună de vioară tremurând sub clar de lună?

Trebuie să gândești că pur și simplu poți.

Când lumea e atât de străvezie, să simți că vezi.

De ce să te zbați cu disperare că ești singură pe lume și nimănui nu-i pasă când ție îți pasă?

Când iubirea ta singură poate să sape trepte în muntele întunericului și să-ți deschidă toate coliviile? Când doar ea poate să-ți lase păsările dinăuntru să zboare în afară.

Draga mea prietenă, de ce să crezi că nu ești bună de nimic când comorile mărilor stau ascunse sub pleoapa ta albastră, în scoica roșie ce-ți bate atât de curajos în piept?

Un pas. Îndrăznește. Uite, îți întind mâna.

Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci

Dintr-odată m-am luminat.

Exact ca un copac ce-și vede brusc ramurile în apus, avântate în albastru de noapte.

Exact ca un orb care a bâjbâit de colo până colo cu mâinile întinse înainte, care se așază, își ridică fața și în sfârșit se privește pentru prima dată în oglinda cerului.

Aceasta sunt eu, din aceste zile ale vieții mele.

În sfârșit eu, fără alte euri adăugate inutil. Eu. Acest mutulică cu urechi clăpăuge, care se descurcă uneori, în ciuda evidențelor. Această mamă cam prostuță. Această zăpăcită blândă cu aere lunatice care merge în zig-zag pe toate drumurile ei albăstrite de lună. Această fetiță rătăcită și plângăcioasă.

Ca și cum, foiță după foiță m-am deconstruit din ce mă construisem. Ca și cum, cărămidă după cărămidă am dat jos toate zidurile care mă fereau. Mă ascundeau, mă țineau în întunericul cald din mijlocul lor. Mă făceau să stau cu ochii închiși și să visez la cine sunt eu. La câte aș putea să fac. Cât de măreață o să fiu. Dar fără să văd.

Aripă cu aripă, pană cu pană mi-am smuls și spulberat toate iluziile despre mine, m-am deconspirat eu pe mine mie însămi.

Nu sunt ceea ce am crezut. Nici ce am visat. Și ce păcat! Nu sunt femeia super deșteaptă din imaginația mea, ba chiar inteligența mea e destul de mediocră, biata, dar e adevărat că tare m-am mai luptat să creadă altceva, ea și întreaga lume. Am luptat cu eroism curat, aș putea zice. Ba chiar patetic. Am încurajat-o permanent să creadă în ea, am lăudat-o strălucitor pentru fiecare fir de realizare, cam cum îi spui unui copil prostuț că e deștept și că poate, sperând că o să te și creadă în cele din urmă. Și o să fie. Dar n-a fost să fie. E momentul să acceptăm adevărul, eu și ea. Draga mea inteligență. E cam subțirică, nu numai la mijloc, ci de sus până jos. Cam străvezie de felul ei. Uneori mi se face aproape milă când o văd atât de jalnică. Plus că am și o memorie de goldfish. Asta n-a ajutat prea mult. O combinație de-a dreptul nefericită. Dar asta mi s-a dat. Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

N-am fost nici vreo măreață profesoară, altă iluzie. Tot ce am avut și asta mi-e limpede acum, a fost iubirea. Foița asta, iluzie ori ba, nu a zburat spre niciunde, e încă aici, cu mine. Iubesc copiii, mari și mici, și iubesc frumusețea din inima lor, culorile tuturor posibilităților care le pătează degetele atât de pătrunzător. Era cam gălăgie la orele mele, mă rog, nu se măsoară un profesor bun în câți decibeli are la clasă, dar totuși. Mereu făceam altceva decât trebuia, Harry Potter și scenete cu zombi, mereu mi se părea că e mai important să-i las să vorbească, decât să-i fac să tacă. Nu pe zombi, pe copii. Bunăstarea lor sufletească și voioșia mi s-au părut mai importante decât orice învățătură aș fi putut să le dau. Așa că da, nu am fost prea științifică în orele mele, oricum, acum nu mai are nici o importanță. Dar am făcut cu atâta plăcere ce am făcut, încât, adânc în sinea mea, o să mă mai las uneori să visez la ce mare profesor aș fi putut să fiu. Fiindcă voiam să fiu. O să mă mai las să zâmbesc cu drag la gândul fantabulos că am fost acolo pentru câțiva copii și le-am călăuzit bine culorile și apele. Măcar câțiva.

Așa că da, eu sunt această femeie mediocră, fragilă, gata să plângă pentru toate nimicurile. Eu sunt această visătoare cam naivă, pe care mulți o pot păcăli pentru că prea des crede că tot ce zboară se și mănâncă. Sărăcuța de mine, mereu cred ce e mai bun despre oameni, mereu cred că ei trebuie ajutați, că se pot schimba, că vor să se schimbe.

Nu mă las defel, oricâte aiureli mi-ar face cineva, eu tot simt că are ceva frumos pe undeva și mă străduiesc ca o tembelă să descopăr filonul de aur ascuns. Uneori de negăsit. Dar eu, de nebună, tot încerc și tot încerc.

Deseori stau și mă minunez eu de mine însămi. Cât sunt de permanent drăguță ( a se citi prostuță) și cât de naivă. Dar asta-s eu și ce să-i faci, nu prea ai ce să faci.

Nici vorbă de femeia puternică care răstoarnă munții, plină de curaj urieșesc. Nici vorbă de stânca care nu acceptă nici un compromis și stă mereu dreaptă în bătaia vânturilor. Nu-s eu aceea. Deși am crezut mult și enorm în această fantasmă a tinereții. Cam multe fantasmagorii, recunosc.

Eu plâng la orice provocare și mă vaiet din toate balamalele când trebuie să schimb ceva, să încerc ceva nou, mă prăbușesc prin genuni de câteva ori pe zi și mă culeg cu greu de acolo, bucățică cu bucățică, scrum după scrum, fug de conflicte ca de tauri furioși și nu-s capabilă să mă țin dreaptă în furtună, ba mă mai și târăsc câteodată încercând să ies din ochiul tornadelor.

Mă răzgândesc des și mi-e greu să fac alegeri, uneori fac cele mai proaste alegeri, că de, probleme cu inteligența și cu memoria. Cred că memoria asta scurtă mă face să uit câte și mai câte mi s-au făcut, nici măcar nu trebuie să iert, eu doar uit. Ai de capul meu, cum să nu fac alegeri proaste dacă îmi dispar din cap datele problemei?!

Îmi place singurătatea, dar îmi plac și oamenii, ceea ce e cu totul zăpăcitor, trăiesc mult în imaginație și dup-aia fantazez și în viața reală, astfel încât, în unele puncte ale zilei nu mai știu nici eu dacă sunt în realitatea realitate sau într-una paralelă. Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

Trecutul s-a desprins și alunecă în urma mea ca o eșarfă de fum, gata să se spulbere la o adiere mai acătării. Mi se pare uimitor cum mă simt, atât de atemporală, sunt fără trecut și în afara lui, toate s-au întâmplat atât de demult, încât aproape le-am uitat. Le-am pierdut oare din cauza memoriei mele de albatros nițel senin sau pentru că am reușit să mă eliberez de sub mormanul de dărâmături iscat de smulgerea copacului cu tot cu rădăcini?! Copacul vieții mele de până acum, viața mea închipuită sau reală.

Pășesc prin prezent, cu adidașii mei cu talpă elastică, nu am trecut și nici viitor, tot ce am e doar acest drum străjuit de cărămizi galbene. Merg curajos pe el, deși tremur de frică, eu, cea mediocră în tot și în toate, cam silly, cam firavă, merg, deși nu știu cum de merg. Eu, acest goldfish scârțâitor în toate balamalele lui de bază și un pic dus cu pluta. Dar ce altceva poți să faci?! Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

La o adică, dacă stau să mă gândesc bine, deși asta nu înseamnă neapărat că o să fie chiar o gândire bună, e exact ce îmi aduce bucurie.

Să fiu eu însămi, fără nici un podium care să mă aștepte, doar cu această potecă care duce spre mare.

Asta e iarnă sau e toamnă?!

Nu știu, dar ploaia e omniprezentă, așa că poate ar trebui să spunem ca Londra are două anotimpuri. Ploaia și Neploaia. Unul durează mai mult, o-ho-hooo, mult mai mult, oricum e teribil de insinuant și prelingător. Simți cum îți alunecă, picătură cu picătură, pe ceafă în jos, picătura chinezească, pornită să-ți sape tot sistemul nervos direct de la rădăcină. Se asezonează de obicei cu niscaiva vânturi tăioase, venite probabil de prin largul oceanelor nordice. Și mai ales cu mult gri de plumb, din ăla bacovian, atârnând de gâtul tău ca o piatră de moară. Vrei să înoți și simți că nu poți.

E adevărat că uneori plouă drăguțel, așa, liniștit, ca într-o poveste de adormit copiii mici, dar totuși, în urma insistențelor cu care ploaia se prezintă la raport zilnic, ți se termină și capacitatea de a vedea drăguțelul acolo unde nu-i. Nu-i și gata!

Tot ce poți să faci, ca să supraviețuiești, e să stai acasă ascuns pe după geamuri. Faci multe prăjituri și îți numeri ceștile de ceai. Sau pleci în India și nu te mai întorci cu anii. Așa se explică multe.

După un timp ți se urăște și simți nevoia să mai vezi și tu, ca omu’, niște cer albastru de nu-mă-uita, nițel soare, simți că te-ai săturat până peste cap să tot înghiți la capsule de vitamina D în speranța că celulele tale nu-și vor da seama că se scaldă în gri de ploaie de luni de zile. Poate de ani. În speranța nemărturisită că vei rămâne sănătos tun și fără lumina orbitoare care ar trebui să curgă de sus. Încerci să îți ții firea, e doar un pic de ploaie, un val de cenușiu aburit ce pare să nu se mai termine, și cânți cu voioșie în pelerina măiastră pe care ți-ai cumpărat-o, mereu cântece pentru copii, că-s mai vesele și oricum nu știi altele. Dar totuși, până când?! Că acuș migrez spre țări cu un singur anotimp. Solar.

Sau așa o fi pe toată planeta? S-o fi stricat clima?! Tre’ să fac o verificare prin Grecia. Neapărat. În persoană.

Oare din martie pot să încep să sper?! Cred că mai rezist o lună. Tocmai mi-am comandat o altă cutie de vitamina D3.