Curaj!

Simt că e valoarea mea cea mai cea. Deși sunt o fricoasă de felul meu.

Simt că doar curajul te scoate din belea. Și viața e ditamai beleaua.

Cam cum o descrie și românul din tată-n fiu:”Curaj, găină, că te tai!”. O vorbă absolut înfiorătoare, absolut reală. Dar spune totul despre curaj.

Despre puterea de a înflori și de a rezista în mijloc de ger, despre puterea de a împrăștia frumusețe din chiar inima ta frumoasă și efemeră, în mijlocul frigului arctic.

Trebuie să ai curaj să renunți la cine nu te vrea. Cine nu te iubește. Cine se uită la tine cu ochi încețoșați și vede ceva, dar vede doar o umbră. Nu vede nici cum strălucești, nici cum alții se încântă când dau de tine, ca de un giuvaer de mare preț, ca de o picătură de apă albastră căzând din cer într-o după-amiază arsă de soare. Nu vede cum aerul dansează când tu intri în încăpere, nici cum lucrurile se însuflețesc sub mișcările pline de culoare ale degetelor tale. Nu vede penelul cu care atragi lumina.

Se uită doar, cu ochi străini și goi.

Trebuie să ai curaj să nu o iei mereu de la capăt, pe același drum care te duce în aceeași fundătură. Să nu te lași manipulată în numele iubirii, curaj să nu trăiești doar pentru ceilalți, ci și pentru tine, curaj să te schimbi tu, dacă alții nu vor sau nu pot.

Curaj să îți trăiești viața cu bucurie, cu dulceață de trandafiri pe farfurioare de la bunica. Cu flori albe în vază de opal, cu scoici presărate printre fire de nisip translucid. Curaj să vrei și să ai zâmbete dulci și îmbrățișări, curaj să trăiești în drag și numai în drag. Curaj să trăiești în dragul din inima ta.

.

Curaj de a recunoaște ce nu ți se potrivește, ce vrei cu adevărat. Dacă ești val și curgere nu te mai forța să intri cu tot dinadinsul în cutiuță rece de metal, dacă ești ciocârlie și zbor nu te mai băga singură în colivie. Dacă ești o doamnă a acestei lumi, frumoasă și grațioasă în dulcele stil clasic nu te mai lăsa transformată în sclavă pe plantație, salahorind în arșița ucigătoare, la bunul plac al stăpânului.

Trebuie să ai curajul de a-ți retrage energia vie care ține castelele în picioare și de a o lua într-aiurea pe coclauri, spre locurile acelea subtile care trăiesc prin sinele lor și nu au nevoie de praful tău de zână. Locurile care îți dau ele muzică și vânt, nu care îți sorb toată culoarea.

Curajul de a înțelege că tu ești responsabilitatea ta, că tu trebuie să ai grijă de tine și de vibrația ta, că tu trebuie să te îndepărtezi de găurile negre care te pasc la tot pasul. Nu sunt alții de vină pentru greșelile tale, pentru felul în care alegi tu să îți trăiești zilele. La urma urmelor, e o alegere, nu?!

Trebuie să ai curajul de a rămâne tu însăți când tot felul de balauri și șerpi veninoși ai lumii te toacă la cap. Te iau și te zgâlțâie și vor să te schimbe în vultur năpraznic, când tu ești doar un porumbel plutind agale pe volutele vântului.

Îmi place curajul la nebunie. În toate formele lui. Că ce altceva să și faci?! Decât să fii curajos. Ai altă alegere? Eu nu văd niciuna, cel puțin nu pentru mine.

Toți oamenii sunt curajoși. Numai că nu-și dau seama. E vorba despre curajul de a te trezi dimineața și a o lua de la capăt. E încă întuneric afară și e frig. E o junglă plină de pericole, leii și hienele rag peste tot băgându-ți spaima-n oase. Dar fiecare dintre noi pășește în ritmul propriu, lăsând ușile să se închidă încetișor și blând în spate, lăsând în urmă tot ce îi este drag și locul unde se simte în siguranță cât de cât.

Fiecare își lasă casa pentru lume. Dacă nici ăsta nu e curaj, care mai e?!

Curaj e. Pentru că acolo, afară sunt toții nebunii și agresorii planetei, cei care cred că totul li se cuvine. Mergi printre ei și le zâmbești artistic și civilizat, conform celor șapte ani de acasă, te uiți drept în ochii lor roșii și încerci să-ți păstrezi cumpătul, cumpătul și viața, încerci să păstrezi dreapta măsură între a nu te lăsa călcat în picioare și pericolul de a asmuți fiarele asupra ta.

Adică nu e ca și cum nu am ști că suntem finiți, nu?! O știm cu toții, precum știm și adevărul cel teribil că nu se știe ce chibrit am tras. Unul scurt sau unul lung. Atunci când s-a făcut marea extragere la loterie, norocoasa extragere. Nu e ca și cum nu am ști că suntem găini în drum spre tăiere. Știm.

Și totuși. Cumva, cumva ne ridicăm în fiecare dimineață și o luăm la picior. Neștiind care se mai întoarce. E un curaj feroce aici, nemăsurat. Plecăm la drum neștiind dacă o să ne calce o mașină, o să ne pice un copac în cap (s-a întâmplat recent aici, în timpul lui Eunice, furtuna), plecăm pur și simplu.

Fără să știm.

Cât de curajoși suntem?! Ar trebui să ne zăvorâm ușile, să ne vârâm adânc sub pat și să tragem și o pătură peste noi. Să ne ghemuim în poziție fetală, acolo sub cortul improvizat și să ne salvăm de războaie, pandemii și alte furtuni fatale. Dar și acolo, la adăpost, poate să ne pice bomba în cap sau poate să te atace un infarct, o comoție, ceva. Să nu mai vorbim de depresii și anxietăți, care nu pot fi zăvorâte în afară. Stau cu tine buluc și în fiecare zi înfigi spada în burta lor nesătulă. Mereu curajos, ca un Don Quijote complet nebun, dar cât de minunat este să ne vezi în acțiune, toți niște cavaleri albaștri în luptă cu absurdul, la nesfârșit.

Fără să știm.

E ca și cum mergem înainte cu ochii legați, orbecăind și așteptând să ne lovească fulgerul. Când vrea el. Când îl apucă pandaliile. Când ne-a ars lumânarea de tot.

Și mergem. O armată curajoasă, înainte și tot înainte.

Ba chiar avem și tupeul de a ne bucura de mers.

Asta e extraordinar, cel mai grozav curaj care s-a inventat vreodată. Felul în care râdem în furtună, neștiind de unde o să fulgere. Cu tot cu tunet și tornadă. Și noi râdem.

Și continuăm să mergem.