Ibufrofenul la putere

Am venit aici acum un an și jumătate. Mi-am cărat punga de medicamente după mine, doamne feri’ să rămân fără. Medicamente pentru lombosciatică, când mă lovește fulgerător și nu mai pot să mișc, antibiotice pentru eventualele infecții, etc.,etc., până și sirop de tuse mi-am adus, nu cumva să behăi peste măsură și să fac vreo pneumonie. Ca doar britanicii nu aveau sirop de tuse. Ce să-i fac?! Eram îngrozită de toate poveștile care spuneau că englezii nu îți dau de-aiurea pastile la farmacie, așa cum suntem noi obișnuiți. Că te lasă să dai colțu’ fără să ridice un deget, pardon, fără să îți ofere niște amoxicilină amărâtă. Și doar penicilina s-a inventat de atâta timp taman de asta, să poți să ai acces nelimitat la ea, tu, profanul, nu s-o ții încuiată de zici că-i comoara lui Aladdin.

Și toate poveștile au fost adevărate.

Pentru început, cum îi șade bine unui românaș adevărat, am luat pastilele până s-au terminat. Apoi m-am uitat la punga goală și am oftat amarnic. “Acum ce mă fac?!” Sfinte Sisoe, aici, dacă te duci la farmacie și spui că te doare urechea, să-ți dea naibilui niște amărâte de picături, se uită la tine cu ochi străini și goi și îți recomandă, extrem de politicos, să mergi la doctor. Ce te tot bat la cap cu doctorii, zău așa?!

Dacă ceva e pe raft, e la liber. Așa că dacă te doare urechea, poți pleca acasă cu niște nurofen. Apoi, dacă te doare spatele și abia mai miști, îi bagi tot un nurofen. Dacă te lovește măseaua pe neașteptate, spui repede o rugăciune și mai iei un nurofen. Orice infecții ai avea, orice dureri, mergi înainte cu tupeu, una din trei: paracetamol, ibuprofen sau nurofen. Se găsesc și la Tesco, pe raft lângă pâine. Cred că una din astea e tot o variantă pentru cealaltă. Habar n-am și n-are nici o importanță. Pentru că, în mod miraculos, îți trece. O singură pastilă seara și a doua zi ești ca nou. Ca tânăr. Nu-ți mai scârțâie nimic, nimicuța. Ești fresh-bombon, gata de ieșit în lume să înfrunți covidul. Cred că și ăla trece cu nurofen. Or fi băgat ceva în el, că și dorm buștean când îl iau. Tre’ să am grijă să nu fac vreo dependență. Cum ar suna:”E dependentă, sărăcuța, de nurofen”?

Aspirina nu e pe rafturi. Trebuie să o ceri de la farmacistă. Care se uită suspicios pe deasupra ochelarilor și te întreabă dacă e pentru tine. Nici vorbă să te întrebe civilizat, ca în România, dacă vrei aspirină tamponată, Bayer sau naturală. Mai bine te lipsești și mai iei o cutie de nurofen.

Copilașii nu se îmbolnăvesc ca în România. Sunt la grădiniță toată ziua bună-ziua, tușesc sau le curge nasul timp de zile întregi, de săptămâni, ba chiar și luni, dar vin în fiecare dimineață, prezenți la joacă, umblă fără căciuliță sau abia cu o rochiță sub paltonaș, cei de școală sunt în uniforme cu pantaloni scurți și picioarele cam vineții acum, în ianuarie, dar nu au nevoie de stat acasă și de luat antibiotice. Pur și simplu le trece. Orice ar avea. De la sine.

La un moment dat mă apucaseră durerile de inimă. Niște junghiuri de nu mai știam de mine. Gata, m-am gândit, iaca, acesta e capătul sfârșitului. Încă suflând, am dat mesaj la clinică, aici așa e, întâi cu mesaje, în care explici ce dureri ai și apoi ești programat la o consultație. Dacă chiar ai nevoie. Bineînțeles că am fost programată imediat. Nu te joci cu inima! Consultație telefonică, că doar nu era să mă duc degeaba până la clinică. Mai ales dacă sufeream de inimă. Am răspuns frumos la întrebări, sperând că apoi urma să fiu programată la un specialist. Și ce să vezi, în urma convorbirii de vreo 10 minute, doamna doctor de la capătul firului a tras concluzia că nu e vorba de inimă, ci doar de un junghi oarecare. Apărut de-aiurea, din motive necunoscute. Și asta a fost tot. Am fost distrusă. Urma să mă duc pe apa sâmbetei și ăștia nu-mi făceau nici măcar analize. Am luat totuși un nurofen, să fiu sigură că mai rezist o perioadă. Și ce să vezi, m-a lăsat. Nu mă mai doare nici o inimă. M-am făcut bine. Cred că din cauză că așa a zis doamna doctor. Sau pentru că oricum n-avea rost să mă doară. Dacă tot nu mă investiga nimeni. Ce papură vodă, nu-mi puteam permite să mă stric de tot pe meleaguri străine.

Așa că acum nu mai am o pungă cu medicamente. Doar o cutiuță cu niște paracetamol, prafuri de febră și, bineînțeles, nurofen. Dacă și inima mi s-a reparat de la el!

Corpul uman e uimitor. Se rezolvă singur. Numai românii nu știu asta.

Copiii de la grădiniță

Indiferent. Indiferent cum îmi încep ziua, într-o dispoziție ușoară și plăcută ca bulele de coca-cola într-o zi înfierbântată de soare sau într-una morocănoasă, căreia-i tună și-i fulgeră din nimic, indiferent dacă am sau n-am gânduri multe și complicate, când ușile batante ale grădiniței se deschid în fața mea, totul rămâne de cealaltă parte. Partea cu ploi și vânturi, partea cu anotimpuri, cu oameni mari și dificili. Aici sunt doar copiii.

Vin pe rând, intră și un surâs le aurește făptura mitutică. Le place la grădiniță, se simt în siguranță, se simt iubiți, e numai joc și bucurie totul. Sunt atât de frumoși, atât de delicați și gingași, cu degețele subțirele sau pufoșele, mulți sunt crețulici și durdulici, atât de diferiți și atât de interesanți. Ziua zboară pur și simplu, uneori nu am timp nici să beau apă, dar simt că plutesc într-o bulă de aer proaspăt (ei, aerul e sigur proaspăt cu trei geamuri deschise permanent, pe cât poate fi de proaspăt într-o asemenea urieșenie de oraș!), simt că mi s-au dăruit momente de grație și de fericire, pe care nu aș fi putut să mi le imaginez acum un an. Totul e foarte simplu și poate în asta stă miracolul. Copiii nu doresc nimic decât să fie iubiți. Să fie lăsați să crească de la sine în mijloc de drag și de iubire. Și atunci nu aștepți nimic de la ei, decât să fie ceea ce sunt. Psihologiile nu mai sunt complicate deloc, e doar o singură măsură în tot și în toate: iubirea.

Mă uit la ei cum cresc, parcă m-aș uita la firele de iarbă cum se înalță, verde din verde, în fiecare zi sunt mai conturați, mai deștepți, mai frumoși și mă bucur ca și cum aș fi într-o încăpere plină de raze de soare și de cer albastru. De spiriduși veseli, țopăind de colo, colo și strigând: „Liliii!”. Oriunde mă întorc e doar frumusețe. Albă, nevinovată, pură.

Știu că au să mă uite foarte repede, am să fiu doar așa, un abur care a trecut peste zilele lor, poate un abur de rouă, dar asta nu are nici o importanță. Important e cum legăn acum acest giugiuluc pe genunchi și cum mă minunez cât e de dulce, cum sufletul mi se umple până la refuz de aceeași dulceață nespusă care zăbovește pe fețișoara lui adormită, important e cum mă joc cu acest giumbușluc mărunțel și cum mă desfăt în bucuria care mă inundă ca o maree translucidă. Fără îndoieli, fără regrete, fără adânciri în abisuri.

Și așa îmi petrec zilele, uitându-mă la mine mică, îmbrățișându-mă și alinându-mă cum niciodată n-am fost, și așa îmi petrec clipele în nesfârșită bucurie vindecătoare. Dăruind și primind înmiit înapoi. E muncă multă la grădiniță și uneori obosesc, cum e firesc, dar mereu ies pe porțile ei și pornesc spre casă cu rezervoarele inimii doldora, burdușite de-a dreptul de iubire și de drag, de energie fluidă, dansatoare. De conștiința acută a faptului că lumea e frumoasă în esența ei. De bucurie că sunt atât de dăruită.

E ca o joacă printre flori, e ca o alergare printre peștișori argintii. Este, pur și simplu.

Și eu, tot pur și simplu. În mijlocul acestui havuz fermecat.

Fetele de la grădiniță

După ce porțile glisande ale grădiniței s-au închis în spatele meu, lăsând lumea de afară în voia ei, am rămas să descurc ițele lumii dinăuntru. M-am trezit înconjurată de fete tinere, de la 23 de ani în sus, între care trebuia să mă integrez cu tot dinadinsul. Nu făceam parte din tribul lor și era evident că eram o intrusă. Mai întâi m-a cuprins o milă nesfârșită de mine, ce ajunsesem! Rățușca cea urâtă! Niște fete mititele, care ar fi putut să-mi fie fiice, să-mi spună mie ce e bine și ce e rău, să mă dăscălească în fel și chip. Nu fă așa, nu e bine, nu pune cana acolo, se poate răsturna peste copilași, nu-i întreba: “Ce e asta?”, spune-le. Ei abia acum învață să vorbească. Nu ține pruncul de mână când cobori scările, ține-l de subsoară. Se poate accidenta dacă îl ții de mână. Etc, etc, la nesfârșit. Nici nu știți câte reguli pot să existe într-o grupă mică.

După ce am reușit să trec peste momentul dramatic al plângerii de milă, mi-am recunoscut mie însămi că habar nu aveam de psihologia copilului de 2 ani, ba parcă n-o mai știam nici pe aia de 10-14 ani. Parcă nu mai știam nimic, simțeam că sunt complet năucă de cap, intrată pe teritorii noi, necunoscute și extrem de periculoase. Mai ceva ca primii coloniști americani dând nas în nas cu bizonii. Orice moment de visare se putea solda cu un accident, un bubulic din cel mic putea să pățească ceva, să cadă de pe tobogan, să se răstoarne cu scaunul, să se prăvale pe scări. Fiind dat în grija mea. Vai de mine și de mine! Ce să mai visez, că nu mai puteam să respir de groază.

Uitate au fost momentele dulci de demult când mai dădeam câte o lucrare și fantazam la călătoriile viitoare, privind agale peste capetele copiilor către cerul nespus de albastru al Greciei vălurindu-se în depărtare, uitate momentele când mă întorceam cu spatele și scriam în voie pe tablă, acum prezența mea devenise vitală, esențială și permanentă. Clipă de clipă, cu ochii-n șaișpe direcții deodată. Devenisem mai prezentă decât am fost vreodată în viața mea.

După momentul de supărare contra colegelor mele pentru că erau atât de tinere, pentru că mă dăscăleau permanent, pe mine, cea doldora de știința educației, moment care a ținut foarte puțin (spre cinstea mea!), a venit în galop următorul moment. Cel în care am căzut pe burtă de admirație. Încă nu m-am ridicat de acolo.

Cât sunt de deștepte fetele astea tinere, cât sunt de minunate. Cum rețin ele toate detaliile, cum știu totul despre mogâldețele cele mititele. Cei mici nu vorbesc cine știe ce, dar comunică! Prin silabe, prin gesturi, prin mimică. Și ele interpretează în mod strălucit. De parcă ar avea o experiență de peste 30 de ani, de parcă ar fi cum eram eu, într-o altă viață, desigur. Nu acum. Acum sunt novice, cu caș la gură. Mă uit la ele și învăț. Și câte sunt de învățat. Dar ele știu totul, despre orice. Acolo unde eu trebuie să îmi iau notițe pe carnețel, studiind asiduu câte un bombonel din cel mititel, ele se descurcă cu memoria personală. Nu pot să cred câte observă! Câte rețin. Sunt capabile, în orice secundă, să născocescă tot felul de activități fascinante pentru pruncuți, de la joaca cu apă și amidon, până la teatrul cu lumini și umbre, de la cântece și dansuri mirobolante, până la pictatul cu mașinuțe scufundate-n vopsele. Eu trebuie să mă sfărâm căutând chestii pe net sau punându-mi la mari încercări capacitatea de creație, cam ruginită, sărmana. Urieșești încercări. Unde ele sunt spontane, eu trebuie să fiu laborios pregătită ca să fac față pe câmpurile fanteziei.

Cum se uită ele scurt la câte un țumburuș de om și știu exact ce-i lipsește. Foarte istețe fete. Mă străduiesc din răsputeri să le ajung din urmă.

Niciodată nu am lucrat în asemenea mediu cosmopolit. Fetele sunt din Grecia, Italia, Polonia, Suedia, Israel și mai ales din România. Sunt și din Anglia, desigur, dar cele mai multe sunt româncuțele mele dragi. Iuți ca piperul, vesele și energice și mai ales deștepte foc. Descurcărețe. Mă uit la ele cu drag și aproape în extaz. Au emigrat, singure pe tărâmuri necunoscute, se descurcă într-o limbă străină, și-au făcut o viață. Pasiunea lor colectivă e călătoritul. Logic. Aflu cu uimire că una dintre ele a fost de patru ori în India până acum, la Taj Mahal de două ori, cântă la vioară într-o orchestră, ca hobby suplimentar, alta pictează pe sticlă, iar o minunică de numai 24 de ani a văzut nu știu câte țări până acum. Gen Thailanda. Sunt tot cu gura căscată când le aud povestind despre viața lor.

Și brusc realizez de ce îmi plac fetele de la grădiniță așa de mult. Nu numai că au drag de copii și se pricep de numa’, dar mai sunt și fete călătoare. Au dorința de a călători în sânge, le curge năvalnic prin vene, le mână înainte spre coclauri necunoscute, le ține spatele și le argintează visele. Le definește. De-aia au plecat din țările lor, de-aia au înfruntat singurătăți și spaime grele, de-aia se mișcă continuu. Pentru că sunt din neamul Călătorului-Rătăcitor prin stele. Puternice, entuziaste, gata de schimbare.

Cum vă spuneam, deși au trecut aproape șase luni, sunt încă în faza de admirație în fața acestor fete absolut minunate, de la care învăț clipă de clipă. Cu resorturile cam înțepenite, dar nu mă las. Modelele sunt drept în fața ochilor mei.

Aceste frumoase fete călătoare.