Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci

Dintr-odată m-am luminat.

Exact ca un copac ce-și vede brusc ramurile în apus, avântate în albastru de noapte.

Exact ca un orb care a bâjbâit de colo până colo cu mâinile întinse înainte, care se așază, își ridică fața și în sfârșit se privește pentru prima dată în oglinda cerului.

Aceasta sunt eu, din aceste zile ale vieții mele.

În sfârșit eu, fără alte euri adăugate inutil. Eu. Acest mutulică cu urechi clăpăuge, care se descurcă uneori, în ciuda evidențelor. Această mamă cam prostuță. Această zăpăcită blândă cu aere lunatice care merge în zig-zag pe toate drumurile ei albăstrite de lună. Această fetiță rătăcită și plângăcioasă.

Ca și cum, foiță după foiță m-am deconstruit din ce mă construisem. Ca și cum, cărămidă după cărămidă am dat jos toate zidurile care mă fereau. Mă ascundeau, mă țineau în întunericul cald din mijlocul lor. Mă făceau să stau cu ochii închiși și să visez la cine sunt eu. La câte aș putea să fac. Cât de măreață o să fiu. Dar fără să văd.

Aripă cu aripă, pană cu pană mi-am smuls și spulberat toate iluziile despre mine, m-am deconspirat eu pe mine mie însămi.

Nu sunt ceea ce am crezut. Nici ce am visat. Și ce păcat! Nu sunt femeia super deșteaptă din imaginația mea, ba chiar inteligența mea e destul de mediocră, biata, dar e adevărat că tare m-am mai luptat să creadă altceva, ea și întreaga lume. Am luptat cu eroism curat, aș putea zice. Ba chiar patetic. Am încurajat-o permanent să creadă în ea, am lăudat-o strălucitor pentru fiecare fir de realizare, cam cum îi spui unui copil prostuț că e deștept și că poate, sperând că o să te și creadă în cele din urmă. Și o să fie. Dar n-a fost să fie. E momentul să acceptăm adevărul, eu și ea. Draga mea inteligență. E cam subțirică, nu numai la mijloc, ci de sus până jos. Cam străvezie de felul ei. Uneori mi se face aproape milă când o văd atât de jalnică. Plus că am și o memorie de goldfish. Asta n-a ajutat prea mult. O combinație de-a dreptul nefericită. Dar asta mi s-a dat. Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

N-am fost nici vreo măreață profesoară, altă iluzie. Tot ce am avut și asta mi-e limpede acum, a fost iubirea. Foița asta, iluzie ori ba, nu a zburat spre niciunde, e încă aici, cu mine. Iubesc copiii, mari și mici, și iubesc frumusețea din inima lor, culorile tuturor posibilităților care le pătează degetele atât de pătrunzător. Era cam gălăgie la orele mele, mă rog, nu se măsoară un profesor bun în câți decibeli are la clasă, dar totuși. Mereu făceam altceva decât trebuia, Harry Potter și scenete cu zombi, mereu mi se părea că e mai important să-i las să vorbească, decât să-i fac să tacă. Nu pe zombi, pe copii. Bunăstarea lor sufletească și voioșia mi s-au părut mai importante decât orice învățătură aș fi putut să le dau. Așa că da, nu am fost prea științifică în orele mele, oricum, acum nu mai are nici o importanță. Dar am făcut cu atâta plăcere ce am făcut, încât, adânc în sinea mea, o să mă mai las uneori să visez la ce mare profesor aș fi putut să fiu. Fiindcă voiam să fiu. O să mă mai las să zâmbesc cu drag la gândul fantabulos că am fost acolo pentru câțiva copii și le-am călăuzit bine culorile și apele. Măcar câțiva.

Așa că da, eu sunt această femeie mediocră, fragilă, gata să plângă pentru toate nimicurile. Eu sunt această visătoare cam naivă, pe care mulți o pot păcăli pentru că prea des crede că tot ce zboară se și mănâncă. Sărăcuța de mine, mereu cred ce e mai bun despre oameni, mereu cred că ei trebuie ajutați, că se pot schimba, că vor să se schimbe.

Nu mă las defel, oricâte aiureli mi-ar face cineva, eu tot simt că are ceva frumos pe undeva și mă străduiesc ca o tembelă să descopăr filonul de aur ascuns. Uneori de negăsit. Dar eu, de nebună, tot încerc și tot încerc.

Deseori stau și mă minunez eu de mine însămi. Cât sunt de permanent drăguță ( a se citi prostuță) și cât de naivă. Dar asta-s eu și ce să-i faci, nu prea ai ce să faci.

Nici vorbă de femeia puternică care răstoarnă munții, plină de curaj urieșesc. Nici vorbă de stânca care nu acceptă nici un compromis și stă mereu dreaptă în bătaia vânturilor. Nu-s eu aceea. Deși am crezut mult și enorm în această fantasmă a tinereții. Cam multe fantasmagorii, recunosc.

Eu plâng la orice provocare și mă vaiet din toate balamalele când trebuie să schimb ceva, să încerc ceva nou, mă prăbușesc prin genuni de câteva ori pe zi și mă culeg cu greu de acolo, bucățică cu bucățică, scrum după scrum, fug de conflicte ca de tauri furioși și nu-s capabilă să mă țin dreaptă în furtună, ba mă mai și târăsc câteodată încercând să ies din ochiul tornadelor.

Mă răzgândesc des și mi-e greu să fac alegeri, uneori fac cele mai proaste alegeri, că de, probleme cu inteligența și cu memoria. Cred că memoria asta scurtă mă face să uit câte și mai câte mi s-au făcut, nici măcar nu trebuie să iert, eu doar uit. Ai de capul meu, cum să nu fac alegeri proaste dacă îmi dispar din cap datele problemei?!

Îmi place singurătatea, dar îmi plac și oamenii, ceea ce e cu totul zăpăcitor, trăiesc mult în imaginație și dup-aia fantazez și în viața reală, astfel încât, în unele puncte ale zilei nu mai știu nici eu dacă sunt în realitatea realitate sau într-una paralelă. Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

Trecutul s-a desprins și alunecă în urma mea ca o eșarfă de fum, gata să se spulbere la o adiere mai acătării. Mi se pare uimitor cum mă simt, atât de atemporală, sunt fără trecut și în afara lui, toate s-au întâmplat atât de demult, încât aproape le-am uitat. Le-am pierdut oare din cauza memoriei mele de albatros nițel senin sau pentru că am reușit să mă eliberez de sub mormanul de dărâmături iscat de smulgerea copacului cu tot cu rădăcini?! Copacul vieții mele de până acum, viața mea închipuită sau reală.

Pășesc prin prezent, cu adidașii mei cu talpă elastică, nu am trecut și nici viitor, tot ce am e doar acest drum străjuit de cărămizi galbene. Merg curajos pe el, deși tremur de frică, eu, cea mediocră în tot și în toate, cam silly, cam firavă, merg, deși nu știu cum de merg. Eu, acest goldfish scârțâitor în toate balamalele lui de bază și un pic dus cu pluta. Dar ce altceva poți să faci?! Ce să-i faci, nu ai ce să-i faci.

La o adică, dacă stau să mă gândesc bine, deși asta nu înseamnă neapărat că o să fie chiar o gândire bună, e exact ce îmi aduce bucurie.

Să fiu eu însămi, fără nici un podium care să mă aștepte, doar cu această potecă care duce spre mare.

Asta e iarnă sau e toamnă?!

Nu știu, dar ploaia e omniprezentă, așa că poate ar trebui să spunem ca Londra are două anotimpuri. Ploaia și Neploaia. Unul durează mai mult, o-ho-hooo, mult mai mult, oricum e teribil de insinuant și prelingător. Simți cum îți alunecă, picătură cu picătură, pe ceafă în jos, picătura chinezească, pornită să-ți sape tot sistemul nervos direct de la rădăcină. Se asezonează de obicei cu niscaiva vânturi tăioase, venite probabil de prin largul oceanelor nordice. Și mai ales cu mult gri de plumb, din ăla bacovian, atârnând de gâtul tău ca o piatră de moară. Vrei să înoți și simți că nu poți.

E adevărat că uneori plouă drăguțel, așa, liniștit, ca într-o poveste de adormit copiii mici, dar totuși, în urma insistențelor cu care ploaia se prezintă la raport zilnic, ți se termină și capacitatea de a vedea drăguțelul acolo unde nu-i. Nu-i și gata!

Tot ce poți să faci, ca să supraviețuiești, e să stai acasă ascuns pe după geamuri. Faci multe prăjituri și îți numeri ceștile de ceai. Sau pleci în India și nu te mai întorci cu anii. Așa se explică multe.

După un timp ți se urăște și simți nevoia să mai vezi și tu, ca omu’, niște cer albastru de nu-mă-uita, nițel soare, simți că te-ai săturat până peste cap să tot înghiți la capsule de vitamina D în speranța că celulele tale nu-și vor da seama că se scaldă în gri de ploaie de luni de zile. Poate de ani. În speranța nemărturisită că vei rămâne sănătos tun și fără lumina orbitoare care ar trebui să curgă de sus. Încerci să îți ții firea, e doar un pic de ploaie, un val de cenușiu aburit ce pare să nu se mai termine, și cânți cu voioșie în pelerina măiastră pe care ți-ai cumpărat-o, mereu cântece pentru copii, că-s mai vesele și oricum nu știi altele. Dar totuși, până când?! Că acuș migrez spre țări cu un singur anotimp. Solar.

Sau așa o fi pe toată planeta? S-o fi stricat clima?! Tre’ să fac o verificare prin Grecia. Neapărat. În persoană.

Oare din martie pot să încep să sper?! Cred că mai rezist o lună. Tocmai mi-am comandat o altă cutie de vitamina D3.

Ibufrofenul la putere

Am venit aici acum un an și jumătate. Mi-am cărat punga de medicamente după mine, doamne feri’ să rămân fără. Medicamente pentru lombosciatică, când mă lovește fulgerător și nu mai pot să mișc, antibiotice pentru eventualele infecții, etc.,etc., până și sirop de tuse mi-am adus, nu cumva să behăi peste măsură și să fac vreo pneumonie. Ca doar britanicii nu aveau sirop de tuse. Ce să-i fac?! Eram îngrozită de toate poveștile care spuneau că englezii nu îți dau de-aiurea pastile la farmacie, așa cum suntem noi obișnuiți. Că te lasă să dai colțu’ fără să ridice un deget, pardon, fără să îți ofere niște amoxicilină amărâtă. Și doar penicilina s-a inventat de atâta timp taman de asta, să poți să ai acces nelimitat la ea, tu, profanul, nu s-o ții încuiată de zici că-i comoara lui Aladdin.

Și toate poveștile au fost adevărate.

Pentru început, cum îi șade bine unui românaș adevărat, am luat pastilele până s-au terminat. Apoi m-am uitat la punga goală și am oftat amarnic. “Acum ce mă fac?!” Sfinte Sisoe, aici, dacă te duci la farmacie și spui că te doare urechea, să-ți dea naibilui niște amărâte de picături, se uită la tine cu ochi străini și goi și îți recomandă, extrem de politicos, să mergi la doctor. Ce te tot bat la cap cu doctorii, zău așa?!

Dacă ceva e pe raft, e la liber. Așa că dacă te doare urechea, poți pleca acasă cu niște nurofen. Apoi, dacă te doare spatele și abia mai miști, îi bagi tot un nurofen. Dacă te lovește măseaua pe neașteptate, spui repede o rugăciune și mai iei un nurofen. Orice infecții ai avea, orice dureri, mergi înainte cu tupeu, una din trei: paracetamol, ibuprofen sau nurofen. Se găsesc și la Tesco, pe raft lângă pâine. Cred că una din astea e tot o variantă pentru cealaltă. Habar n-am și n-are nici o importanță. Pentru că, în mod miraculos, îți trece. O singură pastilă seara și a doua zi ești ca nou. Ca tânăr. Nu-ți mai scârțâie nimic, nimicuța. Ești fresh-bombon, gata de ieșit în lume să înfrunți covidul. Cred că și ăla trece cu nurofen. Or fi băgat ceva în el, că și dorm buștean când îl iau. Tre’ să am grijă să nu fac vreo dependență. Cum ar suna:”E dependentă, sărăcuța, de nurofen”?

Aspirina nu e pe rafturi. Trebuie să o ceri de la farmacistă. Care se uită suspicios pe deasupra ochelarilor și te întreabă dacă e pentru tine. Nici vorbă să te întrebe civilizat, ca în România, dacă vrei aspirină tamponată, Bayer sau naturală. Mai bine te lipsești și mai iei o cutie de nurofen.

Copilașii nu se îmbolnăvesc ca în România. Sunt la grădiniță toată ziua bună-ziua, tușesc sau le curge nasul timp de zile întregi, de săptămâni, ba chiar și luni, dar vin în fiecare dimineață, prezenți la joacă, umblă fără căciuliță sau abia cu o rochiță sub paltonaș, cei de școală sunt în uniforme cu pantaloni scurți și picioarele cam vineții acum, în ianuarie, dar nu au nevoie de stat acasă și de luat antibiotice. Pur și simplu le trece. Orice ar avea. De la sine.

La un moment dat mă apucaseră durerile de inimă. Niște junghiuri de nu mai știam de mine. Gata, m-am gândit, iaca, acesta e capătul sfârșitului. Încă suflând, am dat mesaj la clinică, aici așa e, întâi cu mesaje, în care explici ce dureri ai și apoi ești programat la o consultație. Dacă chiar ai nevoie. Bineînțeles că am fost programată imediat. Nu te joci cu inima! Consultație telefonică, că doar nu era să mă duc degeaba până la clinică. Mai ales dacă sufeream de inimă. Am răspuns frumos la întrebări, sperând că apoi urma să fiu programată la un specialist. Și ce să vezi, în urma convorbirii de vreo 10 minute, doamna doctor de la capătul firului a tras concluzia că nu e vorba de inimă, ci doar de un junghi oarecare. Apărut de-aiurea, din motive necunoscute. Și asta a fost tot. Am fost distrusă. Urma să mă duc pe apa sâmbetei și ăștia nu-mi făceau nici măcar analize. Am luat totuși un nurofen, să fiu sigură că mai rezist o perioadă. Și ce să vezi, m-a lăsat. Nu mă mai doare nici o inimă. M-am făcut bine. Cred că din cauză că așa a zis doamna doctor. Sau pentru că oricum n-avea rost să mă doară. Dacă tot nu mă investiga nimeni. Ce papură vodă, nu-mi puteam permite să mă stric de tot pe meleaguri străine.

Așa că acum nu mai am o pungă cu medicamente. Doar o cutiuță cu niște paracetamol, prafuri de febră și, bineînțeles, nurofen. Dacă și inima mi s-a reparat de la el!

Corpul uman e uimitor. Se rezolvă singur. Numai românii nu știu asta.