Stai o clipă, doar o clipă!

Știți momentul acela dis-de-dimineață când nici nu te-ai trezit bine și alergi spre muncă, nu cumva să întârzii? Cafeaua pe care ai băut-o în fugă nu a ajuns încă unde trebuia să ajungă, parcă nici n-ai băut-o, simți așa o sfârșeală aducătoare de leșin și totuși gândurile îți huruie prin cap, întrecându-se care mai de care, participând de nebune la un miting destul de gălăgios, cerând imperativ încadrarea lor pe liste de lucru și listuțe. Fiecare dând din coate să fie cap de afiș, desigur. “Ce să gătesc diseară?”, ”De ce nu mi-a zâmbit?”, ”Oare cum să rezolv situația aia?”, “Chiar îmi trebuie cizme de ploaie?”, "Ce să fac în weekend?"etc, etc, înghesuială mare, încât nici nu mai știi de la ce gâfâi, de la alergătură sau de la toate frământările ce ți se bulucesc printre sinapse.

Te uiți în jur, alți și alți alergători. Figuri absente, preocupate, uneori încruntate. Fiecare cu gândurile lui zbârnâitoare, trăgând de el în toate părțile. Smucindu-l ca pe o marionetă, lăsându-l fără voință proprie, la mila uraganelor ce-i vuiesc în cap. Mulți alergători și tu printre ei. Participând la acest maraton de o viață.

Stai! Ce rost are să lași toate trenurile să-ți alerge prin gară de colo până colo, făcând un zgomot de nedescris?! Un zgomot infernal, smintitor de-a dreptul. Stai. Respiră adânc. Scutură-te ca un cățel proaspăt ieșit din băltoacă. Uită-te în jur. Vezi ce e de văzut. Cerul. Întotdeauna acolo. Uitându-se la tine cu dulceață de nedescris. Schimbător, dar atât de prezent. Vezi copacii. Frumoși la nesfârșit. Și trandafirul. Pur, fraged, de o claritate minunată, ridicându-se învolt pe lângă zidul mănăstirii, vechi și nou, veșnic și efemer laolaltă. Vezi și nu te opri din văzut.

Simți cum se face liniște în capul tău?

Vântul colorat cu frunze de toamnă, picurii de ploaie alunecând mici și rotunzi pe supergeaca ta waterproof, proaspăt cumpărată, se pricep englezii ăștia la geci de ploaie, tre’ să recunosc, un copilaș de școală cu pantaloni scurți și șosete gri cu verde ce urcă până sus pe piciorușele înfrigurate, noblețea albului ce împodobește casele victoriene înșirate ață printre anotimpuri. Zâmbetele pruncilor de grădiniță și vocile lor de cristal, răsunând subțire în rozul dimineții. Nu trebuie decât să stai un pic. O clipă.

Bucuria răsare pe deplin din acest superb trandafir al toamnei, ce se veselește de unul singur, la adăpost de vânturi, lângă ziduri bătrâne. E efemer, și ce dacă?!

E ca un fluture, e doar o clipă. Dar e de-ajuns.

Omu’ meu

Fiecare norocos al planetei are un om al lui. Eu sunt norocoasă de felul meu.

Omul meu se uită mereu după mine, îngrijorat să nu mă rătăcesc. Asta pentru că știe cu cine are de-a face. Știe ce pot. Nimic geografic. Zero absolut. Așa că îmi arată unde-i stânga și unde-i dreapta, unde-i nordul și unde-i sudul, de unde răsare soarele. Îmi arată unde-i casa. Eu știu doar direcțiile interioare, îl las pe el să fie ghidul meu prin lumea de afară.

Când trec strada, niciodată nu știu de unde vin mașinile, e o nebuloasă pentru mine. În România mi-au trebuit vreo 50 de ani să învăț asta, aici mai am până să ating performanța. Cum spuneam, pericolul mă paște de după fiecare colț și atunci mâna lui mă ține strâns și mă păzește. De hoți, de motociclete turate nebunește, de orice vine amenințător spre noi, chiar și de tornade.

Ori de câte ori vreau să ajung undeva, el știe drumul. Eu mă rătăceam și în Petroșani. Aici, în Londra, e și mai și. Mă învârt ca o găină amețită de jur împrejurul meu și mi-e clar că nu am cum să găsesc ceva, nici măcar nu îmi dau seama dacă am mai fost vreodată pe străzile alea, deși el zice că de câteva ori. Așa că îmi prinde bine omu’ meu. Care știe metrourile, autobuzele, știe să găsească acul în carul cu fân. Orice cafenea, orice muzeu sau chiar și podurile uriașe peste Tamisa sunt ace pierdute prin câmpuri întregi de fân. Fără el, m-aș așeza în fund în mijlocul trotuarului și aș plânge rătăcită ca un copil părăsit pe o stradă în întuneric. Și cu balauri ascunși pe după copaci. Uneori și adresa mi-o uit. De numărul de telefon să nu mai vorbim. Sunt complet aeriană, plutind în lumile mele de abur și vis. Prin mijlocul furnicarului și al trepidației îl caut cu privirea necontenit, eu, rătăcită în mijlocul oceanului, el, farul meu alb. Îl găsesc și zâmbesc, știu, mă va călăuzi spre casă.

Omu’ meu are mereu grijă să nu-mi fie frig, să nu mă plouă și să nu-mi pierd lucrurile. Ține umbrela cu putere când bate un vânt năpraznic și o înclină mai mult spre partea mea, chiar dacă el se udă de sus până jos. Fără el mi-aș uita poșeta pe undeva, s-a întâmplat, noroc că s-a întors și a verificat în ce stadiu al alunecării prin curcubeie eram. Odată mi-am lăsat tableta la pensiune în Grecia, scăpând vigilenței lui și, fiindcă era importantă pentru mine, am făcut 800 de kilometri ca să o recuperăm. Fără să îmi zică o vorbă de supărare. Altădată mi-am pierdut pașaportul între două avioane, atunci a încremenit, săracul, nu putea înțelege cum de nu avusese mai multă grijă de mine. Dar cu de din ăștia ca mine, nu e ușor. Mereu aiurim totul în jur. Uneori l-am făcut și pe el să rătăcească calea cea dreaptă, ca atunci când ne-am pierdut bagajele în aeroportul din Lutton. Fiindcă am ieșit fără ele. Atât de mare e puterea haosului pe care îl târăsc după mine. Dar în general reușește să mă țină în siguranță, pe mine și obiectele mele prețioase.

Dacă rătăcesc vreo chestie prin casă, el e căutătorul șef, practic eu doar anunț senină că mi-am pierdut cheile sau țumburușul de cauciuc de la creionul tabletei. Imediat îmi aruncă o privire de om pățit și care se aștepta la astfel de necazuri și începe să caute. Întotdeauna găsește. Așa că eu rămân senină. De ce n-aș rămâne, cu asemenea Protector?!

Omul meu cară mereu totul, nu mă lasă să mă încarc decât eventual cu o biată plăsuță, așa că pot pluti ca o libelulă pe toate drumurile noastre, atingând frumosul lumii de jur împrejurul meu, în timp ce el salahorește bărbătește alături, ba mai prinzându-mă și de mână să mă treacă strada. Să mă ferească de vreun stâlp în care sunt gata să mă vâr cu tot dinadinsul.

Omu’ meu îmi cumpără struguri și flori, îndură tot felul de chestii care nu-i stau în fire, gen vizite la muzee de artă ca să mă mai conving o dată că nu e de mine sau chiar la musicaluri, unde sigur nu dorea să ajungă vreodată.

Culmea, tot el coace și cea mai bună pâine din lume și întotdeauna îmi oferă mâncarea mea preferată din toate timpurile, un colț cald și crocant cu unt gălbior, sărat, pus din belșug.

Mă trezește dimineața, cu cafeaua aburind, cu micul dejun aranjat artistic pe farfurie, taman în momentul acela dificil al zilei, când mie mi-e greu și să-mi găsesc scaunul pe care să șed pentru a savura bunătățurile pregătite.

Omul meu îmi citește cu religiozitate scrierile și-mi spune că-s frumoase. Mă lasă să trăiesc în visările mele perpetue, dar are grijă să port ochelarii potriviți la momentul potrivit. Să nu încerc să mă uit în depărtare cu ochelarii de apropiere și viceversa. M-aș zăpăci chiar cu totul.

Dacă mănâncă o prăjitură, ceva bun, mereu îmi lasă mie ultima înghițitură, știți, aia care e cea mai gustoasă. Eu îmi hăpălesc porția cu entuziasm juvenil și apoi mă gândesc cu jind ce aș mai lua o îmbucătură. Și exact atunci, de parcă mi-ar citi gândurile, omul meu îmi întinde farfuria lui cu drag. Cu ultima bucățică, cea mai gustoasă.

Îmi face masaj ori de câte ori mă doare spatele și îmi pregătește gargara cu sare dacă mă apucă durerea de gât. Îmi face ceai și mă obligă să-l beau spre binele meu și știu sigur: e mereu aici, mereu lângă mine, dacă am nevoie de ceva.

În serile noastre împreună e bine și e cald, ne uităm la filme în timp ce apusurile și dansurile cerului intră peste noi, pe geamurile uriașe. Mai intră și câte o sirenă de poliție, țiuind asurzitor, dar nu facem decât să râdem, ne-am obișnuit.

Omu’ meu mă trezește dimineața trăgând draperia cu blândețe și lăsând lumina să ajungă la mine ușurel, ca o mângâiere. Nici vorba de ceas deșteptător și sonerii stresante. Mă simt ca în sânu’ lui Avram, în timp ce mă culcușesc sub plăpumioară, zăbovind încă o secundă sau mai multe, în starea aia grozavă de dinaintea unui nou început . E atât de bine că parcă nu-i adevărat. Oare încă visez?!

Omul meu drag. L-am întâlnit atunci, demult, când aveam amândoi 15 ani, într-o zi cu soare din belșug, în timp ce bătea mingea în curtea casei lui. Un puștan blond, cu ochii albastru cobalt, la care am aruncat doar o privire și m-am și întrebat înfiorată de un tremur din alte lumi, lumile sferelor regăsite: „Oare el să fie?!”. Și el a aruncat o privire, normal, spre fata blondă, sfioasă, cu ochi albaștri de Voroneț și a spus îndrăzneț: ”Semeni cu Lucia din Cireșarii!”. Asta a fost hotărâtor, cred. Asemenea replică nu mi se mai întâmplase. Asta, plus felul în care mânca pepenele. Mușcând sănătos, cu sucul dulce prelingându-se pe bărbie, scuipând sâmburii ca la concurs, natural, în elementul lui. Eu nu mâncam. Nu știam ce să fac cu sâmburii și în nici un caz nu voiam să îmi stric imaginea cu niscaiva zeamă uitată pe bărbie.

De-aia am știut că era bun pentru mine. Ce papură vodă, fără el, să mă învețe, n-aș mai fi mâncat pepene în viața mea și aș fi fost complet rătăcită.

Așa l-am făcut omu’ meu. Așa mi-a venit, așa am simțit.

Când universul toarce ca o pisică

Cred că toată lumea a observat. Cum, din când în când, mașinăriile ce par a alerga haotic, cu viteze năucitoare, cu zgomot infernal de big-bang-uri ciocnite în cel mai mare crash al mileniilor, mașinăriile acestui angrenaj infinit care e Cosmosul par a se alinia nemișcate pentru o mică secundă. Cum se face liniște deplină. Liniște de lac. Liniște de noapte. Atunci simți cum tot universul toarce, ca o pisică uriașă, adormitoare. Atunci se întâmplă lucrurile. Cele care te fac să poți păși mai departe, cele care te conving că nu ești singur. Lucrurile unice, limpezi, frumoase. Pe care uneori le numim coincidențe.

Știți că pisicile pot uneori să te vindece, se lipesc de golul dureros și torc și cumva energia lor zen zumzăie cu liniște și te alină. Te umple și te cuprinde. La fel se întâmplă cu potrivirile, armoniile ascunse.

Poate gândul nostru țâșnește cu așa o forță printre rotițele universului, încât le aliniază, le cumințește pentru o fracțiune de secundă, ca o supernovă ce explodează printre galaxii cu puterea luminii. Totul se îmblânzește, devine o curgere lină sub atingerea netezitoare a câte unui gând. Focalizat, plin ochi de speranță. Dând pe dinafară de atâta concentrare.

Ca atunci când, din senin m-a apucat din nou faza Pollyanna. Așa mă apucă din când în când. Mă vreau Pollyanna, iar și iar, de câte ori îmi amintesc de existența ei. E unul din visele mele neascunse, trâmbițate pe toate coclaurile. Vreau să fiu bună, vreau să fac bine în jurul meu, vreau ca oamenii buni, oamenii mei iubiți să se uite înspre mine și să zâmbească, să se însenineze. Vreau să fiu mulțumiă și mulțumirea mea să se împrăștie ca o ploaie de vară peste pietrele cenușii ale lumii. Mă visez Pollyanna, tre’ să recunosc. Periodic. Așa că am valsat o zi întreagă pe tema asta, înnebunindu-i pe ai mei, care sunt sătuli de Pollyanna până peste cap. Cum sătui sunt, probabil, și de săriturile mele neprevăzute prin tot felul de personalități din cărțile pentru copii sau din desenele animate. Ei bine, și exact în această zi de dulce pomenire în care am fost pe cât de mulțumită s-a putut, ba chiar și în plus, că așa îmi îndeplinesc eu sarcinile de muncă, pe seară am primit un mesaj de la una din cele mai dragi eleve ale mele, acum studentă la Cluj.

"Hello, teacher! Am vrut doar să vă zic că am participat la o sesiune de comunicări organizată anual cu o lucrare despre Pollyanna și am luat locul 3 și urmează să fie publicată undeva, nu știu exact unde momentan. Am zis să vă spun pentru că mi-e greu să nu asociez Pollyanna cu ziua când ne-ați povestit de ea și cu excursia noastră la Cluj. That’s it Lots of hugs."

Dacă nici asta nu e o aliniere torcătoare și alinătoare, nu știu care mai e. Amintirea elevilor mei drăguți împrumutându-și romanul unii altora și a întregii clase intrând în jocul mulțumirii, și uite, purtând cu ei mai departe blândețea fetiței dintr-o carte englezească s-a așternut asupra mea ca o păturică moale, galbenă. Mi-era cald și bine sub ea. Familia a fost nevoită să-și pună ventilatoarele să mai răcorească aerul de fierbințeala mulțumirilor mele. De-abia mai respirau, săracii.

Sau cu apartamentul din Petroșani. Pe care ne-am hotărât să-l vindem, ca să putem pleca. Toată lumea ne dădea zero șanse, nimeni nu cumpăra, piața era căzută rău sub nivelul mării. Eu, cu încăpățânare înainte. Știind că o să vindem. Pur și simplu știind. Oare gândul tău aliniază universul sau universul îți trimite gândul?! Hm, nu e foarte clar, dar ce importanță are?! Rezultatul contează. Am dat anunțul. Am vândut într-o lună, exact cu prețul pe care îl voiam. Am găsit un apartament de închiriat și totul s-a întâmplat exact cu două săptămâni înainte să izbucnească pandemia și nimeni să nu mai cumpere sau să vândă chiar nimic. Am stat cinci luni altundeva, dar nu mi-am mai pus întrebarea de ce naibilui am vândut așa de repede și irosim banii pe chirie. Pur și simplu, a fost singura nișă în care se putea face vânzarea. Deschisă doar pentru o clipă. Eu una m-am simțit de parcă puzzle-ul vieții mele suspina satisfăcut, odihnindu-se în toată deplinătatea lui efemeră.

Când vine câte o clipă din asta, când totul se înșiră ca pe ață simți că exact asta trebuia să faci, că ai făcut bine, drumul e cel care trebuie să fie. Dintre miile de drumuri, tu ai ales poteca potrivită. Universul stă în poala ta și toarce.

Am atâtea alte întâmplări magice. Ca fiecare. Faza cu floricica, picătura de apă vie. În ziua în care am fotografiat-o în Malta, o prietenă dragă sufletului meu posta o poză cu aceeași floare pe fundalul aceluiași zid galben, făcută în Tunisia. La fel, dar în altă parte a lumii. Mititică, pură, atât de clară în mesajul ei de iubire. Potrivindu-ne pașii în același ritm.

Sau când gândurile îmi țopăie sărind pe trambulină, într-o învălmășeală de nedescris, prăbușindu-se în salturi spre marea cea albastră și doar câte unul mai acătării se înfiripă și se înfige printre celelalte. Iar atunci mă trezesc că ori Cristi, ori Alex spun exact gândul meu. Literă cu literă. Telepatie sau ce o fi, prefer să cred că e doar această pisică uriașă care zumzăie adormitor în brațele mele.

Alinând tot ce este de alinat, vindecând până în adâncuri. Dându-mi putere pentru miile de pași până la următoarea aliniere a universului.

Care sigur o să vină de undeva, surprinzându-mă.