Lucruri care s-au schimbat

Acum că sunt navetistă și zilnic mă adăpostesc în metrou, unde tare bine e după frigul de afară, uneori și după ploaie, mi-am găsit timp de scris exact acolo, mă ghemuiesc pe locul de la margine, separat prin sticlă de restul, îmi scot foile pe genunchi și scriu. Ochelarii mi se aburesc de la mască, dar tot reușesc să văd. Scriu și aștept liniștită, cuibărită la căldură ca el, metroul, să alerge pentru mine, să mă ducă acolo unde trebuie să ajung. Prin întuneric și prin lumină, prin subterane și printre copaci și răsărituri.

Număr pe degete tot ce s-a schimbat de când am ajuns aici. Se adună ceva.

Nu mai sunt nervoasă. Nici furioasă. Cum obișnuiam să fiu ca stare fundamentală de spirit pe meleagurile natale. Plutesc într-o mare liniștită. Nimic din lumea exterioară nu mă mai provoacă la luptă cruntă pentru apărarea drepturilor omului. Șoferii sunt calmi și civilizați, opresc la trecerea de pietoni cu mult timp înainte ca eu să ajung pe ea, uneori o iau la fuga pe trotuar, să nu îi fac să aștepte prea mult, asta în caz că mă dumiresc că pe mine mă așteaptă. Pe mine care merg agale, admirând frumusețea de netulburat a toamnei. La muncă toată lumea e superpoliticoasă și amabilă, îngăduind echilibrat greșelile fiecăruia, nimeni nu vrea să-ți dovedească că e mai bun ca tine și nimeni nu te provoacă la competiție pe viață și pe moarte. Glumele sunt englezești, așa că nu mă prind la ele, clasa politică a ieșit cu totul din vizorul meu, ce să mă mai enerveze?!

Le metrou dimineața, se deschid ușile liftului numărul 4 și intră exact câți oameni încap cu distanță de juma’ de metru între ei. Restul se opresc și așteaptă alt lift, deși e oră de vârf și nimeni nu vrea să întârzie. Nimeni nu te îmbrâncește, nu vrea să-ți ocupe spațiul, câte o ușoară fâlfâire a unei haine care te atinge e urmată imediat de “Sorry.” Toată lumea e calmă și îngăduitoare.

Nu îmi mai este frică. De schimbare, de necunoscut, de telefonul care sună. De metrouri, de tot felul de mașinării roboțești în care trebuie să-ți bagi cardul, de viitor. Viitorul meu e mai mult prezent acum și poate doar clipa care urmează. Singurele plonjări înainte sunt momentele când visez la vacanțe, niște plonjări absolut fericite. Aș sta doar în imaginarul acesta, m-aș muta în el. Mai ales că vacanțele au devenit un pic altceva. Cu trei aeroporturi în oraș visez la zboruri spre tot felul de locuri fantabuloase la care nu m-aș fi gândit niciodată înainte. Cu trenul intercontinental la doi pași, mă și văd privind pe geam în timp ce alerg pe drumuri nemaivăzute și nemaiauzite.

Sunt gata să îmi iau boceluța în spinare și să mă mut oriunde în lumea asta, chiar mi-am întrebat familia zilele trecute dacă nu vor să se mute în Africa de Sud. S-au uitat la mine cruciș și cred că s-au gândit pentru o secundă dacă să îmi ia temperatura sau nu. Văzându-i așa de șocați, am adăugat repede:”Sau măcar în Portugalia, Spania, Italia, Grecia”. Ca și cum bara fixă, țeapănă, pregnant de vizibilă care m-a ținut ancorată în aceeași slujbă 30 de ani, în aceeași casă și în același oraș, bara aia solidă de oțel de care mă sprijineam a devenit brusc doar un elastic invizibil, care îmi permite să sar spre orice soare-răsare, durigându-mă prin aerul albastru ca un Hopa-Mitică, cade-n fund și se ridică. Care chiar se ridică.

Plus că știu acum și mă minunez ca de o mare realizare de care nu-mi vine încă să cred că am fost capabilă: cu noua mea experiență în grădiniță îmi găsesc de lucru oriunde în lume. Culmea, ce noroc pe capul meu să găsesc o nișă și să mă strecor în ea. Să fiu tot eu, acolo, între copii, dar în altă parte. Lumea mi-e deschisă și eu nu mă mai pot împiedica de nici un ciot. Știu că pot.

Pașii mei printre treburile casnice s-au simplificat, au intrat și ele, muncile sisifice de dinainte în minimalismul comod în care mă leagăn acum. Ca într-un șezlong pus între soare și vânt, la umbră parfumată cu leandri. Nu tu casă, nu tu mobilă, nu tone de lucruri, nu tu plase de siguranță. Nu mai întind rufele la uscat, sunt gata de pus în dulapuri după ce le scot din mașinărie, dacă ar fi și călcate ar fi grozav, dar asta încă nu s-a inventat. Oricum, nici vorbă să mă apuc să le calc, asta nu-mi poate cere nimeni, dar mă uit la ele șifonate și zâmbesc cu drag când îmi aduc aminte cu câtă plăcere călca mama mea și cum mereu mă întreba dacă nu vreau să vină și să-mi calce și rufele mele.

Nu mai am aragaz pe gaz, plita asta electrică modernă îmi permite să termin totul mult mai repede, o ciorbă e gata în jumate de oră, cu tot cu tăiatul legumelor. Nu mai pun zacuști și murături, nici vorbă de dulcețuri sau butoi cu varză.

Nu mă mai îngrijorez că nu o să găsesc ingredientele pentru ceva rețetă fantezistă. Găsești orice pe aici, de la condimente dintr-o zonă obscură a globului, până la tot felul de amestecuri apetisante și stranii din tot felul de bucătării ale lumii.

Nu mai gătesc așa de mult, poate doar o dată sau de două ori pe săptămână. O oală de sarmale sau de ardei umpluți, o ciorbă de perișoare cu leuștean sau o supă cu găluște. Să nu uităm de unde ne tragem și de rădăcinile strămoșești. În rest, comandăm. Mâncare thailandeză sau japoneză, mâncare libaneză sau chiar românească. Ce ne taie capul, ce ne apucă.

Nu îmi mai vine să mă deprim existențial. Nu știu dacă e bine sau e rău, dar aleg să simt că e bine. Seara cad lată, după zbenguiala de la grădiniță, unde sunt ca Speedy Gonzales, sus, jos, fugi, aleargă, adună jucăriile, ia copiii în brațe să-i alini, îmbracă-i, dezbracă-i, adună iar jucăriile. În weekend singura problemă e ce să aleg, un musical sau o vizită la o grădină japoneză, Van Gogh, experiență imersivă sau un concert la lumina lumânărilor.

Plus, cireașa de pe tort, sunt cu dragii mei, așa că sufletul îmi valsează fericit printre zile și frunze, printre zile cu ploaie și zile cu soare.

Nu mai am o casă a mea și puțin îmi pasă. Înțeleg perfect conceptul de închiriere și nu mă mai gândesc îngrozită ce se va întâmpla dacă nu voi avea vreodată bani de chirie. No, iaca. Pagubă-n ciuperci. Oricum, asta nu se va întâmpla.

Singura persoană pentru care mă îmbrac acum sunt eu însămi pentru că nimănui nu-i pasă aici cum te prezinți în lume. Că ești cu pantalonii rupți, peticiți sau pătați de vopsele. Faci ce vrei, cum vrei. Așa că mă dau cu parfumul meu preferat, „La vie est belle”, doar pentru mine, îmi asortez rucsacul roșu cu șnurul de la jachetă și șosetele cu bufnițe îmi răsar în plină splendoare de sub blugii prea scurți. Pășesc țopăitor printre frunzele toamnei și mă simt excelent eu cu mine însămi.

Nu mi se mai pare că n-am făcut nimic bine în această viață a mea. Am avut o perioadă destul de lungă, ani de zile, în care am simțit că am eșuat în tot ce am construit, în care mi-am plâns de milă zi și noapte. Parcă eram Manole privindu-și zidurile dărâmate. Tot cu gândul la măreața perfecțiune, sfera sferelor. Așa ar fi trebuit să-mi iasă mie lucrurile. Perfecte. Mie, marele meșter al tuturor timpurilor. Doar îmi investisem viața în ele. Dar nu, nu mi-au ieșit chiar așa. Chiar depărtișor, dacă e să recunosc adevărul. Dar cumva tot au ieșit. Asta simt acum. Că toate lucrurile, mari sau mici, colorate strident sau invizibile mi-au ieșit într-un fel sau altul. Accept asta acum. Sunt de-a dreptul imperfectă și lucrurile mi-au ieșit imperfect și imperfecte. Știu asta acum. Măcar am încercat și ceva a ieșit. Ca o schiță de sub un penel neinspirat. Am pictat cu suflet de mare artist, dar am ținut pensula între degete neîndemânatice. Banale. Am făcut cât de bine am putut, cât m-a dus capul și cât m-a dus inima. Nu îmi mai plâng de milă. Am trecut peste.

Trăiesc în miezul unei limbi străine și asta începe să mi se pară normalul. Visez în engleză și asta e exact ce le spuneam copiior mei de la școală, că trebuie să ajungă să viseze în limba pe care o frământam împreună. Să trăiască în engleză ca într-o țară.

Nu mai știu cum arată banii, nici portofel nu mai folosesc. Doar un card aruncat în buzunar, pe care îl pipăi din când în când să mă asigur că nu l-am pierdut. Cu el plătesc peste tot, la metrou, la dentist, când cumpăr ouă sau șosete. E comod, e uimitor.

Singura problemă cu toate aceste schimbări e că a început să mi se pară că am o viață înaintea mea, că mai am atâtea de văzut și de colorat. Trăiesc cu dulce nepăsare clipă după clipă de parcă aș avea 20 de ani. Nu cred că e bine, zău așa. Am dat în mintea copiilor.