Omu’ meu

Fiecare norocos al planetei are un om al lui. Eu sunt norocoasă de felul meu.

Omul meu se uită mereu după mine, îngrijorat să nu mă rătăcesc. Asta pentru că știe cu cine are de-a face. Știe ce pot. Nimic geografic. Zero absolut. Așa că îmi arată unde-i stânga și unde-i dreapta, unde-i nordul și unde-i sudul, de unde răsare soarele. Îmi arată unde-i casa. Eu știu doar direcțiile interioare, îl las pe el să fie ghidul meu prin lumea de afară.

Când trec strada, niciodată nu știu de unde vin mașinile, e o nebuloasă pentru mine. În România mi-au trebuit vreo 50 de ani să învăț asta, aici mai am până să ating performanța. Cum spuneam, pericolul mă paște de după fiecare colț și atunci mâna lui mă ține strâns și mă păzește. De hoți, de motociclete turate nebunește, de orice vine amenințător spre noi, chiar și de tornade.

Ori de câte ori vreau să ajung undeva, el știe drumul. Eu mă rătăceam și în Petroșani. Aici, în Londra, e și mai și. Mă învârt ca o găină amețită de jur împrejurul meu și mi-e clar că nu am cum să găsesc ceva, nici măcar nu îmi dau seama dacă am mai fost vreodată pe străzile alea, deși el zice că de câteva ori. Așa că îmi prinde bine omu’ meu. Care știe metrourile, autobuzele, știe să găsească acul în carul cu fân. Orice cafenea, orice muzeu sau chiar și podurile uriașe peste Tamisa sunt ace pierdute prin câmpuri întregi de fân. Fără el, m-aș așeza în fund în mijlocul trotuarului și aș plânge rătăcită ca un copil părăsit pe o stradă în întuneric. Și cu balauri ascunși pe după copaci. Uneori și adresa mi-o uit. De numărul de telefon să nu mai vorbim. Sunt complet aeriană, plutind în lumile mele de abur și vis. Prin mijlocul furnicarului și al trepidației îl caut cu privirea necontenit, eu, rătăcită în mijlocul oceanului, el, farul meu alb. Îl găsesc și zâmbesc, știu, mă va călăuzi spre casă.

Omu’ meu are mereu grijă să nu-mi fie frig, să nu mă plouă și să nu-mi pierd lucrurile. Ține umbrela cu putere când bate un vânt năpraznic și o înclină mai mult spre partea mea, chiar dacă el se udă de sus până jos. Fără el mi-aș uita poșeta pe undeva, s-a întâmplat, noroc că s-a întors și a verificat în ce stadiu al alunecării prin curcubeie eram. Odată mi-am lăsat tableta la pensiune în Grecia, scăpând vigilenței lui și, fiindcă era importantă pentru mine, am făcut 800 de kilometri ca să o recuperăm. Fără să îmi zică o vorbă de supărare. Altădată mi-am pierdut pașaportul între două avioane, atunci a încremenit, săracul, nu putea înțelege cum de nu avusese mai multă grijă de mine. Dar cu de din ăștia ca mine, nu e ușor. Mereu aiurim totul în jur. Uneori l-am făcut și pe el să rătăcească calea cea dreaptă, ca atunci când ne-am pierdut bagajele în aeroportul din Lutton. Fiindcă am ieșit fără ele. Atât de mare e puterea haosului pe care îl târăsc după mine. Dar în general reușește să mă țină în siguranță, pe mine și obiectele mele prețioase.

Dacă rătăcesc vreo chestie prin casă, el e căutătorul șef, practic eu doar anunț senină că mi-am pierdut cheile sau țumburușul de cauciuc de la creionul tabletei. Imediat îmi aruncă o privire de om pățit și care se aștepta la astfel de necazuri și începe să caute. Întotdeauna găsește. Așa că eu rămân senină. De ce n-aș rămâne, cu asemenea Protector?!

Omul meu cară mereu totul, nu mă lasă să mă încarc decât eventual cu o biată plăsuță, așa că pot pluti ca o libelulă pe toate drumurile noastre, atingând frumosul lumii de jur împrejurul meu, în timp ce el salahorește bărbătește alături, ba mai prinzându-mă și de mână să mă treacă strada. Să mă ferească de vreun stâlp în care sunt gata să mă vâr cu tot dinadinsul.

Omu’ meu îmi cumpără struguri și flori, îndură tot felul de chestii care nu-i stau în fire, gen vizite la muzee de artă ca să mă mai conving o dată că nu e de mine sau chiar la musicaluri, unde sigur nu dorea să ajungă vreodată.

Culmea, tot el coace și cea mai bună pâine din lume și întotdeauna îmi oferă mâncarea mea preferată din toate timpurile, un colț cald și crocant cu unt gălbior, sărat, pus din belșug.

Mă trezește dimineața, cu cafeaua aburind, cu micul dejun aranjat artistic pe farfurie, taman în momentul acela dificil al zilei, când mie mi-e greu și să-mi găsesc scaunul pe care să șed pentru a savura bunătățurile pregătite.

Omul meu îmi citește cu religiozitate scrierile și-mi spune că-s frumoase. Mă lasă să trăiesc în visările mele perpetue, dar are grijă să port ochelarii potriviți la momentul potrivit. Să nu încerc să mă uit în depărtare cu ochelarii de apropiere și viceversa. M-aș zăpăci chiar cu totul.

Dacă mănâncă o prăjitură, ceva bun, mereu îmi lasă mie ultima înghițitură, știți, aia care e cea mai gustoasă. Eu îmi hăpălesc porția cu entuziasm juvenil și apoi mă gândesc cu jind ce aș mai lua o îmbucătură. Și exact atunci, de parcă mi-ar citi gândurile, omul meu îmi întinde farfuria lui cu drag. Cu ultima bucățică, cea mai gustoasă.

Îmi face masaj ori de câte ori mă doare spatele și îmi pregătește gargara cu sare dacă mă apucă durerea de gât. Îmi face ceai și mă obligă să-l beau spre binele meu și știu sigur: e mereu aici, mereu lângă mine, dacă am nevoie de ceva.

În serile noastre împreună e bine și e cald, ne uităm la filme în timp ce apusurile și dansurile cerului intră peste noi, pe geamurile uriașe. Mai intră și câte o sirenă de poliție, țiuind asurzitor, dar nu facem decât să râdem, ne-am obișnuit.

Omu’ meu mă trezește dimineața trăgând draperia cu blândețe și lăsând lumina să ajungă la mine ușurel, ca o mângâiere. Nici vorba de ceas deșteptător și sonerii stresante. Mă simt ca în sânu’ lui Avram, în timp ce mă culcușesc sub plăpumioară, zăbovind încă o secundă sau mai multe, în starea aia grozavă de dinaintea unui nou început . E atât de bine că parcă nu-i adevărat. Oare încă visez?!

Omul meu drag. L-am întâlnit atunci, demult, când aveam amândoi 15 ani, într-o zi cu soare din belșug, în timp ce bătea mingea în curtea casei lui. Un puștan blond, cu ochii albastru cobalt, la care am aruncat doar o privire și m-am și întrebat înfiorată de un tremur din alte lumi, lumile sferelor regăsite: „Oare el să fie?!”. Și el a aruncat o privire, normal, spre fata blondă, sfioasă, cu ochi albaștri de Voroneț și a spus îndrăzneț: ”Semeni cu Lucia din Cireșarii!”. Asta a fost hotărâtor, cred. Asemenea replică nu mi se mai întâmplase. Asta, plus felul în care mânca pepenele. Mușcând sănătos, cu sucul dulce prelingându-se pe bărbie, scuipând sâmburii ca la concurs, natural, în elementul lui. Eu nu mâncam. Nu știam ce să fac cu sâmburii și în nici un caz nu voiam să îmi stric imaginea cu niscaiva zeamă uitată pe bărbie.

De-aia am știut că era bun pentru mine. Ce papură vodă, fără el, să mă învețe, n-aș mai fi mâncat pepene în viața mea și aș fi fost complet rătăcită.

Așa l-am făcut omu’ meu. Așa mi-a venit, așa am simțit.

Când universul toarce ca o pisică

Cred că toată lumea a observat. Cum, din când în când, mașinăriile ce par a alerga haotic, cu viteze năucitoare, cu zgomot infernal de big-bang-uri ciocnite în cel mai mare crash al mileniilor, mașinăriile acestui angrenaj infinit care e Cosmosul par a se alinia nemișcate pentru o mică secundă. Cum se face liniște deplină. Liniște de lac. Liniște de noapte. Atunci simți cum tot universul toarce, ca o pisică uriașă, adormitoare. Atunci se întâmplă lucrurile. Cele care te fac să poți păși mai departe, cele care te conving că nu ești singur. Lucrurile unice, limpezi, frumoase. Pe care uneori le numim coincidențe.

Știți că pisicile pot uneori să te vindece, se lipesc de golul dureros și torc și cumva energia lor zen zumzăie cu liniște și te alină. Te umple și te cuprinde. La fel se întâmplă cu potrivirile, armoniile ascunse.

Poate gândul nostru țâșnește cu așa o forță printre rotițele universului, încât le aliniază, le cumințește pentru o fracțiune de secundă, ca o supernovă ce explodează printre galaxii cu puterea luminii. Totul se îmblânzește, devine o curgere lină sub atingerea netezitoare a câte unui gând. Focalizat, plin ochi de speranță. Dând pe dinafară de atâta concentrare.

Ca atunci când, din senin m-a apucat din nou faza Pollyanna. Așa mă apucă din când în când. Mă vreau Pollyanna, iar și iar, de câte ori îmi amintesc de existența ei. E unul din visele mele neascunse, trâmbițate pe toate coclaurile. Vreau să fiu bună, vreau să fac bine în jurul meu, vreau ca oamenii buni, oamenii mei iubiți să se uite înspre mine și să zâmbească, să se însenineze. Vreau să fiu mulțumiă și mulțumirea mea să se împrăștie ca o ploaie de vară peste pietrele cenușii ale lumii. Mă visez Pollyanna, tre’ să recunosc. Periodic. Așa că am valsat o zi întreagă pe tema asta, înnebunindu-i pe ai mei, care sunt sătuli de Pollyanna până peste cap. Cum sătui sunt, probabil, și de săriturile mele neprevăzute prin tot felul de personalități din cărțile pentru copii sau din desenele animate. Ei bine, și exact în această zi de dulce pomenire în care am fost pe cât de mulțumită s-a putut, ba chiar și în plus, că așa îmi îndeplinesc eu sarcinile de muncă, pe seară am primit un mesaj de la una din cele mai dragi eleve ale mele, acum studentă la Cluj.

"Hello, teacher! Am vrut doar să vă zic că am participat la o sesiune de comunicări organizată anual cu o lucrare despre Pollyanna și am luat locul 3 și urmează să fie publicată undeva, nu știu exact unde momentan. Am zis să vă spun pentru că mi-e greu să nu asociez Pollyanna cu ziua când ne-ați povestit de ea și cu excursia noastră la Cluj. That’s it Lots of hugs."

Dacă nici asta nu e o aliniere torcătoare și alinătoare, nu știu care mai e. Amintirea elevilor mei drăguți împrumutându-și romanul unii altora și a întregii clase intrând în jocul mulțumirii, și uite, purtând cu ei mai departe blândețea fetiței dintr-o carte englezească s-a așternut asupra mea ca o păturică moale, galbenă. Mi-era cald și bine sub ea. Familia a fost nevoită să-și pună ventilatoarele să mai răcorească aerul de fierbințeala mulțumirilor mele. De-abia mai respirau, săracii.

Sau cu apartamentul din Petroșani. Pe care ne-am hotărât să-l vindem, ca să putem pleca. Toată lumea ne dădea zero șanse, nimeni nu cumpăra, piața era căzută rău sub nivelul mării. Eu, cu încăpățânare înainte. Știind că o să vindem. Pur și simplu știind. Oare gândul tău aliniază universul sau universul îți trimite gândul?! Hm, nu e foarte clar, dar ce importanță are?! Rezultatul contează. Am dat anunțul. Am vândut într-o lună, exact cu prețul pe care îl voiam. Am găsit un apartament de închiriat și totul s-a întâmplat exact cu două săptămâni înainte să izbucnească pandemia și nimeni să nu mai cumpere sau să vândă chiar nimic. Am stat cinci luni altundeva, dar nu mi-am mai pus întrebarea de ce naibilui am vândut așa de repede și irosim banii pe chirie. Pur și simplu, a fost singura nișă în care se putea face vânzarea. Deschisă doar pentru o clipă. Eu una m-am simțit de parcă puzzle-ul vieții mele suspina satisfăcut, odihnindu-se în toată deplinătatea lui efemeră.

Când vine câte o clipă din asta, când totul se înșiră ca pe ață simți că exact asta trebuia să faci, că ai făcut bine, drumul e cel care trebuie să fie. Dintre miile de drumuri, tu ai ales poteca potrivită. Universul stă în poala ta și toarce.

Am atâtea alte întâmplări magice. Ca fiecare. Faza cu floricica, picătura de apă vie. În ziua în care am fotografiat-o în Malta, o prietenă dragă sufletului meu posta o poză cu aceeași floare pe fundalul aceluiași zid galben, făcută în Tunisia. La fel, dar în altă parte a lumii. Mititică, pură, atât de clară în mesajul ei de iubire. Potrivindu-ne pașii în același ritm.

Sau când gândurile îmi țopăie sărind pe trambulină, într-o învălmășeală de nedescris, prăbușindu-se în salturi spre marea cea albastră și doar câte unul mai acătării se înfiripă și se înfige printre celelalte. Iar atunci mă trezesc că ori Cristi, ori Alex spun exact gândul meu. Literă cu literă. Telepatie sau ce o fi, prefer să cred că e doar această pisică uriașă care zumzăie adormitor în brațele mele.

Alinând tot ce este de alinat, vindecând până în adâncuri. Dându-mi putere pentru miile de pași până la următoarea aliniere a universului.

Care sigur o să vină de undeva, surprinzându-mă.

Povestea albastră a ardeilor umpluți

Le simt aroma, închid ochii, amintirile mă plimbă de colo până colo.

Eu, într-o tabără la mare, pe la 15 ani, plimbându-mă prin Constanța, absorbind cu toți porii tinereții frumusețea din jurul meu, plimbarea pe faleză, marea, încă de pe atunci iubită, totul atât de proaspăt pentru ochii mei naivi și entuziaști, eu, cu codița mea blondă, visând la iubirile ce urmau să vină și plimbându-mă până la epuizare. Moartă de foame. Buzunarul îmi era aproape gol, poate de un covrig aș fi avut bani, nu mai mult. Mirosul agățându-mă din stradă, trăgându-mă în autoservirea cu mâncărici înșirate ispititor una după alta. Și capătul amintirii: eu, holbându-mă minute în șir la frumusețea cu totul albastră a tăviței cu ardei umpluți, aparținând visului imposibil de realizat. Arătau absolut incredibil, în tava bleu, grăsunei și durdulei, plutind serafic în sosul gros, roșu, îl simțeam dulce-acrișor pe limbă, nu cred că mi se păruse vreodată o mâncare mai demnă de regi și mai dezirabilă. Eram acasă. Era mirosul de acasă.

O văd pe mama în bucătărie, gătind mâncarea ei preferată, ardei umpluți. Veselă, cu zâmbet cald și frumos, casa aromată a bine, a copilărie, unul din momentele acelea pe care le poți lua cu tine peste ani, agățat de tortițele inimii, ca un lăcățel de iubire agățat de un pod peste neant.

Ani în șir am adus ardei umpluți de la mama și i-am mâncat aproape singură, lui Cristinelu’nu-i plăceau, lui Alex nici atât. Încă mă văd, încă mă simt în căsuța din Petroșani, la masă, soarele bătând auriu prin perdeaua de in, ardeii aruncând la înaintare batalioane impresionante de mirosuri, o carte deschisă în fața mea, pacea albastră cu totul, liniștea lumii. Răsfățul.

După ce mama s-a dus, nimeni nu a mai făcut ardei umpluți, de ce aș fi făcut?! Nu vroiam să-i mănânc de una singură.

În Londra, nici atâta. Oricum, aici nu aș fi putut să gătesc nimic cu ardeii din supermarket, mari, lucioși, fără aromă, fără gust. Sper că măcar nutrienții le mai sunt la locul lor. Ar putea fi numiți ardei cu nutrienți. Ia, neamule, nu te mai holba, minunându-te unde s-au dus celelalte detalii. Culoarea a rămas. Ce vrei mai mult?!

Și apoi s-a întâmplat minunea. Eu și Cristinelu’ tândăleam printr-un magazin românesc, proaspăt descoperit, încântându-ne ochii cu tocană de legume și murături asortate, cu parizer neaoș și cârnați de mistreț, când hopa, simt mirosul pătrunzător al verdelui, chemarea sălbatică a ardeilor. Și uite-i, mânca-i-ar mama, mititei, gălbiori și parfumați, de ziceai că-s chiar pe câmp la Tomnatic, satul copilăriei mele. Mi s-au aprins toate beculețele și m-am întors spre omu’meu, întrebându-l cu juma de voce, dar cu speranță:”Vrei să facem ardei umpluți?”. Și, spre mirarea mea veșnică, a aprobat entuziast. Ce declic s-o fi produs printre poftele lui culinare, ce nefericiri flămânde o fi îndurat săracul, despărțit fiind de piața noastră românească, unde legumele erau legume, nu niște simple chestii de hrănit, nu știu. Dar știu că am primit undă verde la una din mâncărurile mele preferate. Și o tot fac de atunci.

Până nu dispar ardeii, aduși peste mări și țări. Până nu vine iarna și ni-i răpește.

Știu că rețeta e pe toate coclaurile, dar asta e rețeta de Anglia. Și aici treburile sunt un pic mai complicate, dar se procedează în felul următor.

Se planifică o zi în calendar când aproximezi că sosește marfa, să fie “proaspătă”, după trei zile de călătorie. Speri că a făcut doar atât între câmpul de departe și micul magazin românesc rătăcit pe o stradă oarecare din mijlocul furnicarului englezesc. Să mai existe încă vigoare de soare și vigoare de vânt de câmpie printre fibrele țesute în verde și galben. Speri să nu plouă cu găleata, dar te duci oricum. Vreo jumate de oră de mers pe jos, dacă ai o pelerină bună, treacă, meargă. Cristi face de obicei asta, mărșăluind hotărât spre atingerea țelului suprem. Uneori nu găsește și trebuie să repete. Și drumul, și ploaia.

Se cumpără apoi vreo 11 ardei bombolici, românești get-beget, parfumați de te leșină, 700 g carne tocată tot de la români, că a englezilor e seacă rău, poporul ăsta nu înțelege rostul grăsimii, n-au nici slănină, dacă puteți să vă imaginați oroarea asta! Slăninuța noastră cea de toate zilele! În fine, se pun două cepe la prăjit, un picuț, așa, să nu devină prilej de discuții pentru nutriționiști, se adaugă 100 g orez, boia, și mărar la grămadă. Se poate și din cel britanic, că de, nu poți avea pretenția de la niște biete fire verzi să supraviețuiască unui asemenea drum. Cimbru și o linguriță de pastă de roșii. Gata umplutura, care se îndeasă cu elan în ardeiuții mult iubiți, se acoperă totul cu apă, se presară sare, cimbru, dafin, piper și se dă la cuptor în oală de fontă neapărat, să fiarbă vreo oră, până când casa s-a umplut de arome îmbietoare, până când mirosul s-a furișat prin toate cotloanele, de nu mai știi dacă ai zece ani și părinții tăi sunt pe acolo și ei sau dacă nu chiar și bunicii zâmbesc, așteptând cu farfuriile în față.

Se scoate oloiul din cuptorul încins și se face sosul de roșii, neapărat gros, un pic dulce, mult acrișor. Catifelat pe limbă, cu roșii coapte în soare și-n vânt. Presărat din belșug cu mărar.

Mâncarea asta nu poate fi mâncată decât cu pâine, aici nu merg farfastlâcuri, pâine sănătoasă, de casă, cu coaja crocantă și miezul moale, preferabil făcută de Cristi, cu mult talent și dedicație. Atunci aromele pot să se combine în fuioare împletite, eșarfe fluturate prin toată casa și e clar, știi unde ești.

Ești pur și simplu acasă. Cu cerul albastru al lumii deasupra.

Alex:- Iar ați făcut ardei umpluți?!

E ziua mamei astăzi. Normal că am făcut ardei umpluți.