Omu’ meu

Fiecare norocos al planetei are un om al lui. Eu sunt norocoasă de felul meu.

Omul meu se uită mereu după mine, îngrijorat să nu mă rătăcesc. Asta pentru că știe cu cine are de-a face. Știe ce pot. Nimic geografic. Zero absolut. Așa că îmi arată unde-i stânga și unde-i dreapta, unde-i nordul și unde-i sudul, de unde răsare soarele. Îmi arată unde-i casa. Eu știu doar direcțiile interioare, îl las pe el să fie ghidul meu prin lumea de afară.

Când trec strada, niciodată nu știu de unde vin mașinile, e o nebuloasă pentru mine. În România mi-au trebuit vreo 50 de ani să învăț asta, aici mai am până să ating performanța. Cum spuneam, pericolul mă paște de după fiecare colț și atunci mâna lui mă ține strâns și mă păzește. De hoți, de motociclete turate nebunește, de orice vine amenințător spre noi, chiar și de tornade.

Ori de câte ori vreau să ajung undeva, el știe drumul. Eu mă rătăceam și în Petroșani. Aici, în Londra, e și mai și. Mă învârt ca o găină amețită de jur împrejurul meu și mi-e clar că nu am cum să găsesc ceva, nici măcar nu îmi dau seama dacă am mai fost vreodată pe străzile alea, deși el zice că de câteva ori. Așa că îmi prinde bine omu’ meu. Care știe metrourile, autobuzele, știe să găsească acul în carul cu fân. Orice cafenea, orice muzeu sau chiar și podurile uriașe peste Tamisa sunt ace pierdute prin câmpuri întregi de fân. Fără el, m-aș așeza în fund în mijlocul trotuarului și aș plânge rătăcită ca un copil părăsit pe o stradă în întuneric. Și cu balauri ascunși pe după copaci. Uneori și adresa mi-o uit. De numărul de telefon să nu mai vorbim. Sunt complet aeriană, plutind în lumile mele de abur și vis. Prin mijlocul furnicarului și al trepidației îl caut cu privirea necontenit, eu, rătăcită în mijlocul oceanului, el, farul meu alb. Îl găsesc și zâmbesc, știu, mă va călăuzi spre casă.

Omu’ meu are mereu grijă să nu-mi fie frig, să nu mă plouă și să nu-mi pierd lucrurile. Ține umbrela cu putere când bate un vânt năpraznic și o înclină mai mult spre partea mea, chiar dacă el se udă de sus până jos. Fără el mi-aș uita poșeta pe undeva, s-a întâmplat, noroc că s-a întors și a verificat în ce stadiu al alunecării prin curcubeie eram. Odată mi-am lăsat tableta la pensiune în Grecia, scăpând vigilenței lui și, fiindcă era importantă pentru mine, am făcut 800 de kilometri ca să o recuperăm. Fără să îmi zică o vorbă de supărare. Altădată mi-am pierdut pașaportul între două avioane, atunci a încremenit, săracul, nu putea înțelege cum de nu avusese mai multă grijă de mine. Dar cu de din ăștia ca mine, nu e ușor. Mereu aiurim totul în jur. Uneori l-am făcut și pe el să rătăcească calea cea dreaptă, ca atunci când ne-am pierdut bagajele în aeroportul din Lutton. Fiindcă am ieșit fără ele. Atât de mare e puterea haosului pe care îl târăsc după mine. Dar în general reușește să mă țină în siguranță, pe mine și obiectele mele prețioase.

Dacă rătăcesc vreo chestie prin casă, el e căutătorul șef, practic eu doar anunț senină că mi-am pierdut cheile sau țumburușul de cauciuc de la creionul tabletei. Imediat îmi aruncă o privire de om pățit și care se aștepta la astfel de necazuri și începe să caute. Întotdeauna găsește. Așa că eu rămân senină. De ce n-aș rămâne, cu asemenea Protector?!

Omul meu cară mereu totul, nu mă lasă să mă încarc decât eventual cu o biată plăsuță, așa că pot pluti ca o libelulă pe toate drumurile noastre, atingând frumosul lumii de jur împrejurul meu, în timp ce el salahorește bărbătește alături, ba mai prinzându-mă și de mână să mă treacă strada. Să mă ferească de vreun stâlp în care sunt gata să mă vâr cu tot dinadinsul.

Omu’ meu îmi cumpără struguri și flori, îndură tot felul de chestii care nu-i stau în fire, gen vizite la muzee de artă ca să mă mai conving o dată că nu e de mine sau chiar la musicaluri, unde sigur nu dorea să ajungă vreodată.

Culmea, tot el coace și cea mai bună pâine din lume și întotdeauna îmi oferă mâncarea mea preferată din toate timpurile, un colț cald și crocant cu unt gălbior, sărat, pus din belșug.

Mă trezește dimineața, cu cafeaua aburind, cu micul dejun aranjat artistic pe farfurie, taman în momentul acela dificil al zilei, când mie mi-e greu și să-mi găsesc scaunul pe care să șed pentru a savura bunătățurile pregătite.

Omul meu îmi citește cu religiozitate scrierile și-mi spune că-s frumoase. Mă lasă să trăiesc în visările mele perpetue, dar are grijă să port ochelarii potriviți la momentul potrivit. Să nu încerc să mă uit în depărtare cu ochelarii de apropiere și viceversa. M-aș zăpăci chiar cu totul.

Dacă mănâncă o prăjitură, ceva bun, mereu îmi lasă mie ultima înghițitură, știți, aia care e cea mai gustoasă. Eu îmi hăpălesc porția cu entuziasm juvenil și apoi mă gândesc cu jind ce aș mai lua o îmbucătură. Și exact atunci, de parcă mi-ar citi gândurile, omul meu îmi întinde farfuria lui cu drag. Cu ultima bucățică, cea mai gustoasă.

Îmi face masaj ori de câte ori mă doare spatele și îmi pregătește gargara cu sare dacă mă apucă durerea de gât. Îmi face ceai și mă obligă să-l beau spre binele meu și știu sigur: e mereu aici, mereu lângă mine, dacă am nevoie de ceva.

În serile noastre împreună e bine și e cald, ne uităm la filme în timp ce apusurile și dansurile cerului intră peste noi, pe geamurile uriașe. Mai intră și câte o sirenă de poliție, țiuind asurzitor, dar nu facem decât să râdem, ne-am obișnuit.

Omu’ meu mă trezește dimineața trăgând draperia cu blândețe și lăsând lumina să ajungă la mine ușurel, ca o mângâiere. Nici vorba de ceas deșteptător și sonerii stresante. Mă simt ca în sânu’ lui Avram, în timp ce mă culcușesc sub plăpumioară, zăbovind încă o secundă sau mai multe, în starea aia grozavă de dinaintea unui nou început . E atât de bine că parcă nu-i adevărat. Oare încă visez?!

Omul meu drag. L-am întâlnit atunci, demult, când aveam amândoi 15 ani, într-o zi cu soare din belșug, în timp ce bătea mingea în curtea casei lui. Un puștan blond, cu ochii albastru cobalt, la care am aruncat doar o privire și m-am și întrebat înfiorată de un tremur din alte lumi, lumile sferelor regăsite: „Oare el să fie?!”. Și el a aruncat o privire, normal, spre fata blondă, sfioasă, cu ochi albaștri de Voroneț și a spus îndrăzneț: ”Semeni cu Lucia din Cireșarii!”. Asta a fost hotărâtor, cred. Asemenea replică nu mi se mai întâmplase. Asta, plus felul în care mânca pepenele. Mușcând sănătos, cu sucul dulce prelingându-se pe bărbie, scuipând sâmburii ca la concurs, natural, în elementul lui. Eu nu mâncam. Nu știam ce să fac cu sâmburii și în nici un caz nu voiam să îmi stric imaginea cu niscaiva zeamă uitată pe bărbie.

De-aia am știut că era bun pentru mine. Ce papură vodă, fără el, să mă învețe, n-aș mai fi mâncat pepene în viața mea și aș fi fost complet rătăcită.

Așa l-am făcut omu’ meu. Așa mi-a venit, așa am simțit.