Puțin tei și caramel

La pas prin Oxford, nu i-am văzut spiralele răsucite spre cer, nici garguii străjuind fiecare zid, i-am văzut culoarea. Nu mai multe, una. Culorile orașelor englezești sunt îndeosebi negru (da, negru, să nu-ți vină să crezi!), cărămiziu, alb. Clădiri cenușii spre negru, negru de fum, negru de timp, case negre, negre, atât de negre încât știi sigur că sunt acolo de sute de ani, o culoare ce transcende secolele. Sau roșcățele, așa, mai de-ale pământului, poți răsufla ușurat, și albe, victoriene, aparținând victoriei înaripate a luminii, ca și cum englezii ar fi îndrăznit în sfârșit să iasă dintre nesfârșitele ploi, din nesfârșitul aer gotic.

Dar în Oxford totul e caramel. Ca în Malta, dar acolo caramelul s-a lichefiat de atâta fierbințeală și a devenit miere caldă. Aici, stă liniștit și ars, caramelizat în istorie, un caramel vechi de tot, întărit, dormind tăcut între secole. Peste tot inscripții: “Silence, please!”, așa că păstrăm cu toții liniștea. Zeci de colegii cufundate în somnul lor caramel, într-o pace desăvârșită, care ar putea fi totuna cu dispariția în neant, dacă nu ar fi de fapt sinonimă cu nemurirea. Silabisesc denumiri cu sonorități tăcute, “Schola Moralis Philosophiae, Schola Cantorum” în timp ce ploaia cade mărunt și ochelarii mei își pierd încet, încet claritatea, imaginea se blurează pierzându-și marginile, trecutul are întotdeauna acest efect asupra mea.

Și exact în momentul în care mă zăpăcesc de atâta liniște, de atâtea clădiri adormite-n galben și în istorie, simt brusc miros de tei, taman aici, în Oxford, adie blând peste toate secolele trecute și atât de uitate, tei ca la mama acasă, tei a la Eminescu ce mă umple de desfătare, trag aer în piept și mă scutur fericită de mumia chihlimbarie ce mă strângea deja rău de tot în brațele-i scheletice. Abia atunci observ căsuțele bombonele ce țopăie fără veste în culori pastelate, strecurate ghiduș și total imprevizibil printre firele lungi, galbene ale celorlalte clădiri, cele de demult. Parcă ar fi niște elfi făcând niscaiva giumbușlucuri și zâmbetul mi se întoarce recunoscător pe figura pălită de atâta veșnicie. Mă și pipăi cu degete reci, să văd dacă mai exist. Nu mi-a priit niciodată cultura cu toptanul. Mă termină din prima. Dă-mi o plajă grecească sau un balcon într-aiurea și am să rezist cu orele. Ah, fericite ore!

Trag adânc teiul în piept și intru la Seasalt Cornwall, ce denumire fermecătoare! Magazinelul e plin ochi de drăgălășenii, ce noroc pe capul meu. Bucuroasă de revenirea la viață îmi aleg o bluză cu floarea soarelui, galben așezat cuminte peste albastru, și uite așa, iaca, reușesc să ies din transa timpului copt și răscopt, în care nici un sunet nu răzbate și aud din nou oamenii, un sunet îndepărtat de orgă și vântul răsfirat de fericire printre flori de tei.

E plin de taverne italienești, ne delectăm cu pizza și tiramisu în onoarea Oxford-ului și a cetăților lui de chihlimbar, care merită tot ce e mai bun.

“Silence, please”, ne șoptim unul altuia plini de respect, în timp ce bufnim în râs, respectul profund față de învățații lumii mergând mână-n mână cu bucuria de a fi doar simpli muritori, poate un pic săraci cu duhul, dar ce bine e să râzi cu palmele pline de culori și flori!

E frumos, e vechi de când lumea, șoaptele cărților murmură litanii de neînțeles, purtate de vânt, uf, hai odată, c-avem tren, „Good-bye, Oxford, ne pare bine de cunoștință”.

Cristinelu’ șoptește fericit: „Am terminat Cambridge-ul și Oxford-ul, hai că dă bine la CV!”

Printre boabe de orez

Pașii mei prin grădiniță sunt plini de uimire și încântare. Sunt ca un dans printre boabe mici de orez. Ți se lipesc de tălpi, îți atârnă de degete, ți se agață de inimă. Dacă mergi cu pași de elefant, nu ajungi departe. Trebuie să îți găsești drumul cu pași mititei de furnică, făcând slalom printre bombonelele albe, translucide, ca în jocul “Cât e ceasul, împărate?”. Uneori mai faci și câte un pas de pitic, ciuciulete, dar tot cei de furnică te vor face împărat. Sau mă rog, împărăteasă peste toți prichindeii.

Au numai doi ani jumate, dar sunt atât de diferiți, atât de conturați deja în culori de apă, în portretele lor minuscule. Unul e independent, nu vrea să-l ajuți cu nimic, nici măcar să coboare scările cele periculoase, murmură întruna, “by myself, by myself” și trebuie să-l lași să se descurce, dar să fii totuși prin preajmă, în caz că se încurcă în propriile picioruțe și e gata să facă “Auchie!”. Altul e atât de dulce și de iubitor, fragil ca o păpădie, mereu căutând sprijin și îmbrățișări, mai și plânge cât poate după Mummy sau Daddy, nu poți să-l lași de unul singur, trebuie să te găsească acolo lângă el ori de câte ori are nevoie să-și revină din singurătatea lumii. O fetiță giugiulică dă pe dinafară de atâta empatie, dacă vreunul din ceilalți copilași se supără, imediat îl pupicește și îl mângâie, spunând cu voce îngrijorată „Tommy is sad”. Nu de alta, dar să sărim cu toții în ajutor. Altul e nepăsător, jucându-se de unul singur, indiferent la tot ce se întâmplă în jur, concentrat la maximum asupra vreunui trenuleț sau mașinuțe. Trebuie să descopere universul, nu are timp de pierdut.

În prima zi când am intrat în clasă, am rămas direct cu gura căscată. În mijlocul încăperii trona un bazin măricel, plin de cuburi de gheață, zornăitoare, sclipicioase. Tot cu ochii holbați am rămas când a urmat o joacă superbă, nemaivăzută, cu mânuțele înroșite de frig, cu dințișorii ronțăind, cu apă pusă peste gheață, să vadă cum se topește, au chițăit și s-au fericit de numa’ în timp ce bluzițele și pantalonașii li se făceau leoarcă si era gheață și apă prin toată încăperea. Și mai eram și eu pe acolo, tot holbată. A fost un efort demn de Hercule să-mi iau frumos mintea de mânuță și s-o extrag cu forța din bucla în care se rotea cu mâinile în cap, bocind și profețind ca un derviș răzbunător: “Vai, vai, toți copiii se vor îmbolnăvi, uite-i cum mănâncă gheață, nenorocire, roșu-n gât, antibiotice, hainele ude pe ei, aolică, nene, oamenii ăștia habar n-au cum să îngrijească copiii!” Se subînțelege că eu eram specialistă. Mi-am zgâlțâit bine mintea, cum vă ziceam, zguduind-o de ambele toarte și am pus-o pe tobogan, să chiuie și ea fericită și să o ia în altă direcție, să nu mai fie, sărmana, așa de spăimoasă.

Dacă nu era gheață, era apă, în clasă, afară, în grădină, peste tot joacă cu apă, spray-uri pentru marile bătălii cu apă, copiii uzi până-n gât, cu soarele și vântul peste ei, cu ploaia, altă apă. Să nu uităm că mai mult de 22 de grade nu se întâlnesc pe aici, în nici un caz nu dai de caniculă sau de vreo urmă de-a ei. Culmea, pruncii au continuat să vină la grădiniță în fiecare zi, nici unul nu s-a decis să se îmbolnăvească, n-au pățit absolut nimic. Uneori li se dă înghețată, tot nimic. Sănătoși tun.

Singurul lucru dramatic care s-a întâmplat a fost că, după vreo trei zile de experiențe din astea, complet șocante pentru mine, incluzând și joaca nebună cu spumă de ras, din care au mai băgat și în gură, bineînțeles, m-am dus acasă și i-am cerut iertare fiului meu pentru că, mamă denaturată ce sunt, l-am păzit de apă și mai ales de gheață, ca de foc. L-am păzit de toate cele, nici nu știu cum de a reușit să iasă la lumină dintre atâtea îngrădituri, zău așa. Am început să mă uit cu mare atenție la el, să văd ce alte sechele i-am lăsat, de exagerată și nebună ce-am fost.

După ora de gătit, în care pruncușorilor li s-a pus făină pe masă, pe care au lins-o cu toată fața, de s-au făcut ca porcușorii, apoi drojdie granule, pe care au licăit-o cu mare poftă, după ce au frământat cozonăcei mici de tot, adică au învârtit aluatul în toate direcțiile, l-au lipit de scaune, de podea, de păr, l-au mâncat așa, crud, că era bun și dulce, l-au călcat în picioare, după ora de gătit, serios, m-am dus acasă din nou și mi-am mai cerut o dată iertare, habar nu am cum a reușit fiul meu să descopere lumea când eu nu i-am oferit nici una din aceste experiențe revelatoare. E mare mirare, mare. Stau în fund în această băltoacă a mirării și mă tot minunez. Încă nu am reușit să mă ridic din ea.

După fiecare întâmplare de acest gen, încăperea este curățată lună bec, copiii sunt spălați și lustruiți, schimbați dacă sunt prea uzi și uscarea naturală ar dura prea mult. Merge totul strună, pentru că suntem 5 la 15 copii, ceea ce găsesc că este o potriveală justă, ba simt că nu ar strica încă un ajutor. Micile bobițe de orez mișună de colo, colo, ca într-un perpetuum mobile aflat pe un tobogan montat pe un carusel.

E o adevărată încântare când avem orez de-adevăratelea la masa de prânz. Adorat la maximum de toți pruncuții. Un orez simplu, fiert, stând la început drăguț și cumințel în boluri, bob lângă bob. Oh, da, adorabilă experiență. Stau toți pe scăunelele lor mici, apucă orezul strâns în degețele și apoi încearcă să îl pună în furculițe, de unde se răspândește într-o ploaie grațioasă peste tot, alergând cu mare spor spre toate cotloanele, în gură ajungând una, două bobițe. Sunt lăsați să experimenteze, să se descurce. Orezul fiind atât de repede semănat prin marea încăpere luminoasă, cu condiții propice creșterii, îi auzi zicând dornici și flămânzi “More!”. Cu voce de desene animate. Și mai capătă. Spre groaza mea. E ziua mea norocoasă. E rândul meu, așa că, în timp ce copilașii bombolașii sunt spălați și culcați, eu fac slalom cu mătura printre bobițe de orez lipicioase, v-am spus că se lipesc peste tot, mai și calc pe ele, că nu-s așa grațioasă, îl rașchetez de pe papuceii mititeilor și îmi șterg sudoarea de pe frunte când ies biruitoare în eradicarea ultimei boabe de orez de pe suprafața camerei.

Ora de muzică e extraordinară, nu că celelalte nu ar fi, fiecare în felul ei. Profesoara cântă la acordeon și din gură, are și o marionetă, se descurcă cu toate deodată, copiii o ascultă stând în cerc pe scăunele, bat din palme și tropăie din piciorușe, flutură cu entuziasm din uriașa pânză care reprezinta marea. Îmi place și mie și mă trezesc râzând cu gura până la urechi, în timp ce rechinul de jucărie saltă fericit pe valurile de tifon. Ca mine deasupra altor și altor experiențe revelatoare, plutind pe această mare imaginară care îmi scaldă țărmurile.

Dar ce moment binecuvântat e secunda în care e timpul pentru un pui de somn. Piciorușele cele mititele se liniștesc, mânuțele mai flutură cât o adiere gingașă, desenând arabescuri grațioase prin aer, fluturași gata să poposească pe florile visului, pleoapele flutură zăpăcite și se face liniște. Picuri de muzică cad ca o ploaie liniștitoare și simți că poți să respiri adânc și să te recompui, înainte de a fi iar Speedy Gonzales, descriind zig-zag-uri nesfârșite pe suprafața camerei, largă cât toată planeta.

Nu am cuvinte, sunt fără cuvinte, complet dezarmată în fața frumuseții, gingășiei curate, albe a copilașilor adormiți, cu degețele fragile și molicele, răsfirate în vise cu zâne și pisicuțe. Cel puțin așa îmi imaginez în timp ce încerc să mă extrag de pe salteluța unde am legănat un copilaș auraș pe genunchi, cam multicel l-am legănat, mânca-l-ar mama, că nu se dădea adormit, vreo 35 de minute i-am desenat sprâncenuțele cu degete-baghete magice, revărsând de jur împrejur un abur de energie albă, blândă și bună, energie păturică pentru un somn bombonică. Nu de alta, dar tare e bine când e liniște și pace pe planetă! Uf, cumva m-am ridicat, promptindu-mă în mâini pentru mai mare siguranță. Când te lasă genunchii, dezvolți niscaiva strategii alternative, vine de la sine, numai ce te trezești în patru labe, cu fundul țugui în sus, gândind care e următoarea mișcare menită să te aducă la verticală. Oricum, atâta mișcare nu am făcut de mult, mă gândesc că acum îmi prelungesc viața cu cel puțin 5 ani, fiind atât de activă. În caz că nu mi-o scurtez, din același motiv.

Mă așez pe un scaun și mă uit cu drag de jur împrejur. Mă bucur senin de liniște, de dulceața nespusă a momentului. Timpul șade și el o țâră, să-și tragă răsuflarea. Ce bine e să pot iubi copilașii și iubirea pentru ei e atât de dulce și de ușor de dăruit. E atât de bună încât se întoarce singură la mine și îmi umple toate rezervoarele cu floarea soarelui și cu albastru de nu-mă-uita, susurând a mare.

Iar copilașii primesc totul cu brațele deschise, așa, pur și simplu, absolut necomplicat, mici boabe de orez alb, strălucind ca spiridușii, țopăind printre raze de soare și licurici de lună.

Azi, o fetiță cât o gâgâlice, mi-a spus cu vocea ei subțirică de gingășică:”Can I hold your hand?” Și apoi ne-am ținut de mână în timp ce desenam o căsuță verde și un copac cu mere roșii.

Îmi place. Chiar îmi place.

Înapoi la grădiniță

Brusc, lucrurile s-au precipitat. Ashling, recrutoarea mea numărul 2, cea care mă suna plină de entuziasm să mă întrebe ce se mai aude cu QTS-ul meu și dacă poate să-mi planifice un interviu cu cutare grădiniță grozavă și apoi dispărea în ceață cu tot cu interviu (eu mă minunam ce stil are, atac frontal plin de drăgălășenii, apoi servus și la revedere), cum spuneam, această interesantă Ashling m-a sunat că în sfârșit mi-a găsit grădinița vieții mele. Ba chiar avea și a doua grădiniță a vieții mele, la ambele dorea să-mi aranjeze interviuri. Fiind convinsă că iar o să se aleagă praful de programările ei, mereu lanțul se rupea pe undeva, ba uita să le confirme angajatorilor, ba uita să-mi trimită link-ul cu Zoom întâlnirea, i-am zis, încercând să-mi regăsesc entuziasmul, „Da, sunt liberă miercuri, pune-le pe amândouă una după alta”, am spus, cu gândul să îmi ratez o singură zi în așteptare aiuristică.

Zis și făcut. În prima fază, Ashling s-a autodepășit. Mi-a programat interviurile, cu ora exactă, mi-a trimis site-urile grădinițelor cu sfatul să le studiez de-a fir a păr, plus mi-a dat o grămadă de indicații, gen “Reține neapărat care sunt cele 7 arii de învățare pentru Early Years!”. Zis și făcut. Am tocit tot felul de chestii, am studiat site-urile chițibușând toate detaliile, m-am pregătit psihic, adică am încercat să îmi țin în frâu incredulitatea nebună care mă stăpânea. “Nu poate fi real, spunea o mică parte rebelă a creierului meu, nu poate fi adevărat ca tu să ai un interviu cu o directoare de grădiniță, interviu care pe lângă că e un INTERVIU, mai e și online! În viața ta nu ai avut un interviu față în față. Ce ai tu habar despre grădinițe?! Despre copilași așa mici?! Nu știi nimic, ești complet nebună, ești dusă cu sorcova, ai luat-o rău pe arătură! Ești într-o zonă a imaginarului din care nu ai cum să ieși întreagă. Fugi! Fugi cât încă mai poți!” Spaima se furișa lipicios de-a lungul tuturor gândurilor mele, iar adrenalina mi se zbuciuma isterică prin celule. Mintea mea cea rațională sau mai degrabă zona pozitivă a minții mele, marele meu dar, pe care nu știu cum de l-am meritat, lupta cu toate armele ei fermecate, cu spada înmuiată în azur, ciopârțind nemilos orice umbră neagră amenința să mă cufunde cu forța în apa realității și să mă înece. “Las’că o să te descurci! Ce poate fi așa de greu?! Copiii tot copii, indiferent de vârstă. Ești deșteaptă, te pricepi la prunci, o să faci față! Mare lucru un interviu pe Zoom, e ca o oră de curs, din care ai avut atâtea. Curaj! Nu o să te lași doborâtă de o nimica toată!”. Da, cam așa a decurs pregătirea mea psihologică. Alunecări între realitatea cruntă și imaginarul eroic.

Vine dimineața cu pricina. La 9:30 interviu cu prima grădiniță. Aștept încă invitația pentru ședința Zoom de la Ashling. Învățată deja cu metoda ei de lucru, la 9:30 pun mâna pe telefon și, ca un kamikaze adevărat, cu picioarele tremurând ca gelatina, sun direct la grădinița vieții mele. Îmi răspunde chiar directoarea. Nu credea că mai avem vreo întâlnire, pentru că Ashling nu a confirmat că eu sunt disponibilă. Dar dacă eu pot, ne întâlnim la 10. Nu pot, zic eu cu îndrăzneală. Am un alt interviu. La al doilea primisem deja invitația, era bătut în cuie. Dar pot la 11. Zis și făcut. Primesc imediat un mesaj de confirmare. “I will face time call you.” Ce papură vodă să înțeleg din asta?! Pricep cuvintele, dar nu și mesajul. Așa sunt eu bună la multe lucruri, inclusiv la tehnologia secolului. Dau pe dinafară! Tastez repede pe Google și aflu că „face time” înseamnă că întâlnirea va fi prin intermediul unei aplicații de pe telefon. Nu pe laptop. Stau și meditez îndelung ce înseamnă asta. Îmi fac cruce în cerul gurii și sper că e vorba despre Whatsapp, nu de alta, dar nu cred că am altă aplicație.

Între timp îmi începe al doilea interviu, care acum e primul. De atâta agitație, inima îmi bate tontoroiul și aerul intră și iese cam gâfâit printre buzele încleștate. Răsuflu adânc, de-mi simt respirația ajungând până în călcâie și mă loghez. Un eu mic de-al meu sare pe margine, într-un colț al încăperii și supraveghează ce se întâmplă. E perfect mulțumit. Ca la orice examen al tinereții, odată începută „alergarea”, uit de orice emoție și intru în modul de luptă. Spiritul de războinic care viețuiește și el pe undeva prin cotloanele minții mele, iese în față și preia conducerea. Parez toate întrebările cu tupeu (singura calitate care mă salvează de neștiință), merg înainte bazându-mă pe chestii de bun simț și pe intuiție, pe cunoașterea firii umane. E aplicabilă de la mic la mare, gândesc eu cu speranță nebună.

“Ce faci dacă un copil îl mușcă pe celălalt?!” Sfinte Sisoe! Ce e cu întrebarea asta?! O să am de-a face cu pruncuți mici, drăguți și care mușcă?! Inventez un răspuns amplu și dau din gură ca o morișcă stricată, sperând că printre atâtea vorbe voi nimeri și răspunsul corect. Cea care mă ascultă pare mulțumită, dar parcă poți să știi! Englezii ăștia sunt atât de prietenoși, de plăcuți, încât probabil te pică examenul cu două zâmbete, nu cu unul. Mă întreabă dacă știu cele 7 arii de învățare din Early Years, of course, răspund eu, în sfârșit în cunoștință de cauză, nu degeaba am avut-o pe Ashling, care m-a dăscălit, într-una din fazele ei marcate de prezență. Le recit cu prestanță, exact cum mi le-am șoptit singură în miez de noapte, pe punctul de a adormi cu o seară înainte.

Oricum, creierul meu se minunează de unul singur ce e cu atâta exercițiu pe capul lui și dacă am vreun scop ascuns, ca de pildă cel de a trăi peste 100 de ani, ca japonezii. Iar dacă da, îmi sugerează să mă apuc și de o nouă limbă străină, poate de italiană, că tot imi plac mie pastele. Nu care cumva să stau degeaba vreo secundă. E clar că își bate joc de mine.

Interviul merge bine, ba chiar strălucit aș putea să afirm la prima vedere. Ce mai calea, valea, zâmbim amândouă încântate una de alta, mie îmi place de ea pentru că îmi pune așa întrebări bune, la care știu să răspund, pentru că fața ei luminoasă mă impulsionează să-mi iau mare avânt, să vorbesc și să tot vorbesc, ei îi place evident de mine pentru că e britanică și atât, oh, atât de politicoasă.

Încep deja să mă uit pe furiș spre ceas, au trecut 40 de minute și acuș îmi începe al doilea interviu, cine m-o fi pus să-l pun așa de aproape. Dar se termină totul la timp, cu revărsări de încântare, sunt sigură că iau job-ul ăsta, dar totuși nu te poți baza pe frumusețea acestei relații proaspăt construite, e doar o convenție socială, tre’ să fii conștient de asta, dacă vrei să supraviețuiești aici.

Repede, al doilea interviu. Îmi montez telefonul pe un suport și aștept plină de speranță că am intuit aplicația, că asta spunea mesajul. Intră, femeie, pe WhatsApp!

Imediat apare doamna cea drăguță. Discuția începe lejer și rămâne așa, deși are câteva puncte de tensiune, când întrebările sunt atât de neașteptate, încât trebuie să mă străduiesc din răsputeri să înțeleg situația și să-i găsesc o rezolvare.

De-a dreptul înțeleaptă, doamna cea drăguță nu mă pune să recit chestii tocite, știe că habar nu am de știința de carte corespunzătoare situației, în viața mea nu m-am întâlnit cu prea mulți copilași mititei, cu excepția fiului meu, cu mult timp în urmă. Chiar cu foarte mult timp în urmă. Îmi este clar ce face, îmi testează abilitățile, intuiția, capacitatea de a rezolva o situație dramatică. Știe că am mai avut un interviu înainte și e pregătită să vadă rapid dacă mă vrea sau nu.

La început nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Aici, în Londra e o mare ofertă de lucru în școli și în grădinițe. Zeci de posturi libere, nu unul, nu patru, zeci! Cred că așa se explică de ce doamna cea drăguță a decis relativ repede și a conchis că eu sunt alegerea corectă. Eu, la 53, fără pregătire în domeniul educației preșcolare, cu genunchii scârțâitori (recunosc, asta nu i-am spus-o!), eu, având doar această mare iubire pentru copii, acest entuziasm naiv de a accepta o provocare atât de interesantă, de trăznită. O mică parte a minții mele își mângâie bărbia meditativ și întreabă cu blândețe stoică:”De ce faci o asemenea aiureală?! Ai cam luat-o complet razna și ai sărit de pe șine, dacă îmi dai voie să-ți zic niște adevăruri. Nu ești normală, femeie! Alergi de aiurea spre nu se știe unde, “interesant” nu e echivalent cu “posibil”, oprește-te până mai ai timp!” O mică parte, pe care, ca de obicei, nu o bag în seamă. Dacă mă luam după ea, nu mai făceam niciodată vreun pas în vreo direcție. Stăteam și acum în culcușul meu cald și confortabil. Unde nu era rău deloc. Dau la o parte gândurile sâcâitoare și revin cu un zâmbet în fața ecranului, unde tocmai sunt întrebată dacă doresc să vin la următorul interviu care va avea loc la grădiniță. Proba de foc. Printre copilași. Mă vor primi cu brațele deschise sau nu?! Aprob entuziastă, nevenindu-mi să cred.

Am țopăit prin casă. Am râs de bucurie. În prima fază. În faza numărul doi m-am chircit de groază. Acum era acum! Cu adulții, treacă, meargă. Dar acum, copilași la orizont! Vai! De doi ani jumate! Vai de mine și de mine! O spaimă în zig-zag a început să-mi sape de la rădăcină mărețele castele din cărți de joc.

Apoi am răsuflat adânc de trei ori. Din nou. În ritmul ăsta, cred că pot să sar la cursuri avansate de yoga. Nu acolo e cu respirația si meditația?! Iar dacă o să lucrez cu cei mici, sigur voi face și mișcările necesare.

E clar că voi fi aruncată în mijlocul leilor, pardon, în mijlocul copilașilor, dar ce papură vodă o să fac eu acolo?! Doi ani jumate?! Ce o fi însemnând asta?! Cât or fi de înalți? Cât firul de iarbă?! Cât floarea soarelui?! Până la genunchi?

Ups! Sfaturi noi de la Ashling. Când vorbești cu pruncii, să fii la nivelul lor. Mă ridic repede de la laptop și fac niște genoflexiuni. Scârța, scârța îmi protestează genunchii cu putere. Da, nu e cazul să mă ghemuiesc, că nu mă mai ridic. Nu cred că aș face impresie prea bună doamnei dacă ar trebui să fiu ridicată de colege și repusă la verticală. Tre’ să fiu înțeleaptă. Dar care să fie soluția?! Îmi trebuie un scăunel. Scăunelul salvator! Sunt convinsă că sunt niscaiva pe acolo. Problema asta fiind rezolvată, deschid repede Youtube-ul și caut cântecele pentru copii mici, mici, ca niște pitici. Deși nu știu ce vreau să fac cu asta. Personal, cânt ca măgarul lui Buridan și dansez ca o sperietoare de ciori. Două din marile mele talente. Lipsă. Nu am avut niciodată abilități de acest gen. Dar acum defilez prin lumina crepusculară a living-ului răcnind cât mă țin bojocii și dând din aripi ca o cioară beteagă. Ai mei mă privesc cu gura căscată. E clar ce le trece prin cap, le văd gândurile ca și cum ar fi scrise:”Oare a dat în mintea copiilor?!”. Dar ce știu ei, aș vrea să-i văd pe ei cum fac față în mijlocul pițirleilor.

Mă cutremur și sper să pun geană peste geană la noapte, în timp ce fredonez “if you’re happy and you know it, clap your hands...”

Dimineața următoare curge cu viteză alarmantă spre punctul culminant, în care eu pășesc ca speriată de bombe pe poarta grădiniței și dau de cei mai dulci mititiei ever. În rochițe și codițe, în papucei gingășei și drăguței foc. Sunt la joacă afară, în grădină. Nu trebuie să fac nimic, mi s-a zis, doar să fiu cu ei, printre ei. Așa că asta fac. Uit de genunchi în timp ce ne jucăm împreună la bazinul cu apă și facem supă din frunze și pești grăsunei, în timp ce le fac “cucu, bau!” la ieșirea din tunelul colorat prin care aleargă cu pașii lor mici. Chiar am momente în care uit de doamna cea drăguță care stă într-un colț și scrie. Nu știu ce scrie, dar despre mine scrie, evident. Cumva, timpul trece în galop de mustang sălbatic, liber și frumos, printre leagăne și tobogane, jucărele și cârlionți de copii frumoși. Gata, s-a terminat. Sunt invitată pentru o mică discuție în biroul doamnei, care îmi spune cu fața strălucind că se bucură că am foarte mult bun simț în legătură cu pruncii și un simț interior a ceea ce trebuie să fac. Mă relaxez fericită sub ploaia călduță a cuvintelor bune, mai răspund la niște întrebări și ies pe poartă, pe strada frumoasă cu clădiri albe, victoriene și copaci maiestuoși, înalți până la cer. Merg ca în transă. Plutesc, mai exact.

Doamna cea drăguță m-a angajat.