De-a dreptul inegal- Desigual

Știați că Desigual înseamnă inegal? Acum câteva zile am aflat și eu. Și motto-ul lor tot atunci mi-a răsărit în fața ochilor: „La vida es chula”, adică viața e frumoasă. Sigur că e frumoasă, mai ales când mai cumpăr câte o poșetuță. Tocmai ce mi-am luat una roșie.

Mă vreau “egală”, dar sunt atât de inegală. Mi-a luat ceva timp să descopăr asta despre mine. Cam tot atâta timp cât mi-a luat să găsesc care e “stilul” meu. Așa sunt eu, cam înceată. Silly. Zeci de ani am intrat în tot felul de magazine și mereu m-am întrebat dacă o bluză sau orice altceva îmi place sau îmi vine bine. Neștiind răspunsul. Pare incredibil pentru o femeie să nu știe ce îi place sau ce i se potrivește. Eram atât de ascunsă eu de mine însămi, atât de protejată de armata mea de Protectori, încât pur și simplu nu puteam să aleg. Cumva m-am strecurat printre ședințele de shopping, mai cu ajutorul prietenelor, mai cu al soțului. “Oare vreau asta sau asta?!” a ajuns în cele din urmă “Oare ce ar alege el?! Oare ce ar alege ea, prietena mea?!”

Nu știu cum de nu mi-am dat seama ce reflecta asta. Lipsa mea de ordine interioară, totala degringoladă în care pluteam, smucită de curenți în toate părțile. Eram în bula mea de roz prefabricat și plutitul într-aiurea nu părea să mă deranjeze prea tare. Căutam ordinea, frumusețea construcțiilor echilibrate, armonia liniilor clare. Claritatea senină a griului. Așa mă voiam, așa mă căutam. Fără să mă găsesc, desigur. Cum să mă găsesc dacă mă căutam unde nu eram?! De-aia nu puteam să aleg nimic. Nu eram eu însămi, nu era stilul meu. Haina asta or haina cealaltă, habar n-aveam. Totuna.

Întâi am fost șoricelul mic și gri pe care îl vedea mama mea, autoprotejat în mica lui gaură fricoasă, neimpresionând chiar pe nimeni, nici măcar pe sine, e de mirare cum prietenele mele de la cămin au văzut exact în același loc “foc și pară și explozie solară”. Fete deștepte, dom’le! Capabile să vadă dincolo de Cenușăreasă și de dovlecii presărați pe tot locul. Apoi m-a luat viața și m-a răsucit când într-una, când într-alta. Ba animăluț de pluș, bleg și cenușiu, cu ochii pierduți în visările din interior, ba flacără izbucnită din prea multă revoltă sau trăire, ca un tren duduind de preaplin, care uneori își mai deschide supapele, altfel ar plezni de atâția aburi înghițiți. Un tren oarecare, gri și acela, gonind pe șinele-i uneori fericite, alteori disperate, în căutarea destinației necunoscute, alergând voit pe cele două linii paralele, construindu-se din mers, mereu păstrând coordonatele de bază, matematic obsedat să îi iasă calculele și distanțele.

Poți să mergi pe multe drumuri aiurea, să inventezi paralelisme acolo unde nu există, să greșești toate construcțiile voite și ne-voite, “stilul” tău te așteaptă. E acolo, într-un colțișor al tău. Într-un colțișor al lumii. Te așteaptă cuminte să te dezaburești, să îți speli geamurile pe care te uiți înăuntru, să găsești vitrinele potrivite, te așteaptă să te alegi și să te regăsești, să te ierți și să te îmbrățișezi. „Stilul” tău propriu stă acolo nemișcat, ca o mică statuie de piatră, o figurină fin stilizată, o capodoperă a tuturor construcțiilor și viselor tale, care s-a născut de la sine și a crescut de la sine, stă acolo fără linii directoare, cam inegal, destul de asimetric în broderiile-i spumoase și te așteaptă.

Așa l-am găsit, într-o zi oarecare, într-una din călătoriile mele, când am dat nas în nas cu Desigual. Nu în Barcelona, ci la Amsterdam, culmea! Parcă doar aici puteam să descopăr Desigual-ul, aici se potrivea foarte bine, în acest oraș nonconformist, bătut de vânturi, dar încărcat ochi de vibrație și plăcere a trăitului. Culorile spaniole, dansul catalan transplantate pe canalele olandeze. Ce poate fi mai inegal potrivit, mai șocant, mai bine adus din condeiul imaginației?! Orașul ăsta le avea pe toate. Chiar și stilul pe care îl căutam de-o viață. Ascuns în mine, ascuns pe o străduță plină de buticuri, scufundată sub valuri de oameni. Am intrat și încântarea m-a luat brusc în brațe chicotind și țopăind ca un copil cu o nouă jucărie. Uite! Ce culori trăznite, ce modele turbate, ce inscripții cu tâlc! Pulovere cu mesaje, poșete cu “I want more love”! Wow! Sfinte Sisoe! Aici e de mine, mi-am spus când am putut să articulez primul gând. Asta sunt. Tot magazinul e despre mine. Îmi place. În sfârșit știu că îmi place. Din prima! M-am repezit să îmi încarc brațele cu moliciunea vibrantă a bluzelor, să-mi atârn vreo cinci poșete de gât, nu puteam să le las acolo, când fuseseră desenate special pentru mine, dar m-am oprit brusc, curentată. Auch! Ce scump! Ei, stilul cu cheltuială se ține!

Pentru primul an mi-am ales un cardigan. Nu că mi l-aș fi permis, nici vorbă, dar îl voiam! Trei zile m-am învârtit pe lîngă el, spre exasperarea lui Cristi și a lui Alex. Deja știau, în fiecare zi turistică, aveam în program Desigual-ul. Vizită la jerseul cel frumos, pe care aproape mă rugau în genunchi să îl cumpăr odată, numai să scape de corvoadă, numai să nu mai trebuiască să se uite la mine cum îl pipăi cu jind de fiecare dată, cum îl mângâi și îl alint, încremenind speriată ori de câte ori ajung la etichetă. L-am luat, un mare act de curaj, dar nu mai puteam să îmi continui viața fără el. Bugetul era cât era, dar ce înseamnă banii?! Nimic, când dorința te arde până în ultimul colțișor neexplorat vreodată. Am zis la revedere celor peste 100 de euro și mi-am purtat fericită jerseul în orășelul meu ploios de munte, jerseul meu cu franjuri de indiancă, șaman al tribului, cu inscripții în engleză și culori bogate, calde, dulci, de sorginte catalană. Complet bezmetic, complet inegal, o capodoperă din punctul meu de vedere.

După atâția ani, stă încă neschimbat pe umeraș, de câte ori îl port simt același fior de îndrăgosteală. Chestiile astea care sunt ale tale, esență cu esență, țin realmente cât o viață de om.

Au urmat poșetele, una pe an, câte o bluză, dar mai ales, a urmat căutarea acelorași trăznăi, amestecuri vulnerabile și curajoase în alte ședințe de cumpărături, mai ieftine, mai pe bugetul meu. Acum știam ce voiam. Culori fierbinți, amestecuri șocante, vesele, conglomerate cosmopolite, haine vibrante al căror fior să îl simt direct pe piele, haine optimiste, aducându-mi libertatea mult visată, libertatea de a fi eu însămi. De a ști cine sunt. Mereu diferită, mereu alta.

Și uite-mă pe mine acum, fost șoricel gri, fostă explozie solară, brusc regăsindu-mă în formă hibridă, culoare și avânt, crescând din trunchiuri cenușii și arse de vânt. Inadecvată, neregulată, accidentală și accidentată. Flacără olimpică în zbor, prelungire a brațului unui călător-alergător. Arzând triumfător, cam inestetic, un pic haotic, oareșicum impar. Fascinată de vibrația vieții din toate culorile mele. Viața asta, pe care cu toții o vrem echilibrată, trasată frumos cu rigla între două puncte egal depărtate, dar care se răzvrătește, atât de nesupusă, sălbatică, alergând ca un mustang frumos printre liniile inegale ale lumii.

Desigual, te ador! N-ai putea să te ieftinești o țâră?!