Din lac în puț

În mijlocul tumultului existențial provocat de căutarea slujbei potrivite pentru această etapă relevantă a existenței mele, simțindu-mă ca un shogun ce-și dirijează cu mai multă sau mai puțină măreție armatele (în cazul meu fricile și ieșirile repetate din zona de comfort, nici vorbă de vreo armată!), ei bine, exact în mijlocul acestei situații pline de contraste bubuitoare, colorată doar în alb și negru, plus niscaiva șaluri fumurii aruncate așa, în vânt, am deschis poșta electronică și m-am holbat neîncrezătoare la e-mailul primit.

Agenția britanică de echivalare a studiilor mai avea nevoie de un act înainte de a se hotărî dacă să îmi acorde sau nu QTS-ul, statutul oficial de profesor. O adeverință care să certifice că sunt recunoscută ca profesor în țara mea și că nu am sancțiuni în această ipostază măreață. Le trimisesem una eliberată de școală, care spunea exact aceste lucruri, dar nu, nici vorbă, lor le trebuia una eliberată nici mai mult, nici mai puțin decât de Ministerul Educației.

Sfinte Sisoe, apără-mă și păzește-mă! Când am citit că însuși marele Minister trebuia să-mi dea o adeverință pentru bună purtare, taman mie, un nemuric oarecare de sub călcâiul lui glorios, ei bine, pur și simplu m-am pus pe boceală. Populară, cu hohote și strigături. Muntele pe care îl urcam gâfâind deja s-a transformat brusc în Himalaya. Într-un ghețar uriaș plin de zăpezi milenare, veșnice și de nebiruit. Se știe că urăsc iarna și că ador doar verile grecești.

Asta era deja prea mult. Roata uriașă a destinului se pregătea să mă strivească în stil barbar. Dacă până acum mă simțisem oareșicum eroic, ca un Don Quijote în luptă cu frumoase și maiestuoase mori de vânt, acum mă simțeam ca Iona în burta balenei, înghițită total, fără nici măcar un băț de chibrit care să-mi lumineze calea. Întunericul devenise așa de gros, încât îl percepeam fizic, ca o cameră de tortură medievală, strângându-mă tot mai tare în brațele disperării. Urma să fiu făcută harcea-parcea în lupta cu acest colos nepăsător. Nu am nici un fel de încredere în statul român, ba dimpotrivă, am convingerea că, dacă poate, o să-mi facă rău cu indiferență de magnat, de fapt am totala convingere că nu o să mă bage în seamă deloc. Că nu exist pentru el. În nici un plan al existenței. Englezii ăștia sunt nebuni de legat?! Ei cred că statul român intră frumos pe net și mă găsește pe mine acolo, vajnic apărător al culturii și educator al generațiilor?! Și că apoi îmi scrie frumos scrisorică de drag?! Și mi-o trimite cu un click, click?! Da de unde! Până o să descopere Ministerul cine sunt, până o să pipăie cu tentaculele lui uriașe realitatea vieții mele, aflate la mii de kilometri distanță de ochii-i bulbucați, eu o să fiu de mult oale și ulcele.

Alex mă privea neînțelegând nimic. El, obișnuit să dea click-uri în stânga și-n dreapta, să își rezolve toate treburile de acasă, stând confortabil în fotoliu, credea că așa merg lucrurile peste tot. Nu înțelegea chiar deloc de ce nu aplic online și urmăresc cum merge totul șnur.

După ce m-am văitat o perioadă că toate mi se întâmplă numai mie, mi-am adus aminte să îmi aplic propriile învățăminte, moștenite din moși-strămoși sau fabricate artistic în urma citirii a nenumărate cărți de propășire personală. Nu știu de ce tot uit de ele ori de câte ori dau de greu, zău așa. Pași mărunți, hai că poți, silly ce ești! Cu degetele tremurând am deschis site-ul Ministerului român. Dă-i și caută. Prin toate cotloanele. Spre uimirea mea, am dat relativ repede peste “Cooperare internațională. Proceduri pentru străinătate.” Incredibil! Oare se schimbaseră lucrurile?! Și eu rămăsesem pe vremea Inchiziției?! Am citit cu atenție, mare atenție, până am ajuns iar în impas. Erau două documente care puteau fi eliberate: “adeverința de conformitate a studiilor cu prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale și adeverința privind certificarea competențelor pentru profesia de cadru didactic dobândite prin absolvirea unui program acreditat de formare psihopedagogică de nivel I și/sau II, în cadrul unităților de învățământ/instituțiilor de învățământ superior acreditate din România." Nu pricepeam nimic. Mi se învârteau creierii de jur împrejurul înțelesurilor. Aveam voie să aplic doar pentru una, dar mie mi se păreau la fel amândouă. Nu înțelegeam ce diferă. Amândouă mi se păreau bune pentru mine. În disperare de cauză mi-am întrebat repede colegele. Profesoare pe aceeași plantație. Nimeni nu știa să facă diferența. Unele spuneau să aplic pentru prima, altele pentru a doua. Păi, și dacă englezilor le trebuia taman viceversa? O frământare de-a dreptul smintitoare mi se învârtea ca titirezul prin cap. Dosarele trebuiau trimise prin poștă. Poșta română?! Oh, no! Sau depuse în persoană! Aleluia! Pot să îmi caut alt job, e clar. Apoi mi-au picat ochii pe chestia salvatoare. Măi, dar sunt silly rău. Uite ce scrie aici, persoană de contact. Doamna Cutărică, consilier superior. Cu numele scris clar, cu număr de telefon să-l vadă toți disperații, cu adresă de mail. Extraordinar de frumos mi s-a părut, vă mărturisesc. Eram salvată.

Să vezi că degeaba sun, m-am gândit, în aceeași buclă mentală în care înotam de când mă știam. Pesimism mioritic, de! „Și de-o fi să mor în câmp de mohor...”. Sun. Surpriză, mi se răspunde. Cu vocea gâtuită de bucurie și emoție pură și curată, mă prezint și o rog să mă ajute, doar atât, să-mi spună care adeverință îmi trebuie. Doamna răspunde scurt, probabil era foarte ocupată, ceea ce e de la sine înțeles. Cine știe câți sunau zilnic să-și echivaleze studiile prin străinătățuri. Era sport național. Îmi răspunde scurt, dar chiar foarte limpede:”Citiți ordinul ministrului nr. 5611/2019. Și oricum, nimeni nu vă scrie chestia cu sancțiunile, nu există așa ceva!”. Mulțumesc, mulțumesc, am zis eu în stil britanic, că de când sunt aici am învățat să zic “mulțumesc” de zeci de ori pe zi. Mă omoară cu politețea britanicii ăștia! Toată ziua, bună ziua, “please” și “thank you”. Dar cum adică nu îmi scrie nimeni despre faptul că nu am avut sancțiuni?! Păi atunci cum de cer englezii așa ceva?! M-am apucat să caut ordinul cu pricina.

L-am găsit și citit. Cu greu, niciodată nu am înțeles limbajul din ordinele acestea, sunt atât de îmbârligate, încât puterile minții mele clachează de obicei după primele pagini și intru într-o stare abulică din care ies cu intermitențe când mi se pare că mai pricep câte o sintagmă. Ia te uită, doamna nu era bine informată. Însuși domnul ministru, care o fi fost, precizează la articolul x că cei ce vor să li se adauge că nu au sancțiuni, trebuie să furnizeze o adeverință de la Inspectoratul Județean care să confime asta. Hopa, lucrurile căpătau o amploare din ce în ce mai mare. Acum mai trebuia o adeverință și de la inspectorat. Alții în care nu credeam. Am terminat de citit după ceva timp, mi-am chemat și familia să citească, ne-am minunat și întrebat împreună, c-așa e frumos să împărtășești totul cu familia, chiar și chestiile absconse și, după toate acestea, mi-am dat seama că sunt în același punct. În prostia mea, ce să fac, nu pricepeam care adeverință îmi trebuie. Am sunat din nou. “Bună ziua. Am vorbit de dimineață, dar tot nu sunt lămurită care din două.” Doamna, scurt și cuprinzător:”Ați citit ordinul ministrului?!” “Da”, am îngăimat cu spaimă, ca elevul țintuit cu privirea de profesorul furios. De sus în jos. "Mai citiți-l o dată!” a spus ea sec și mi-a închis telefonul în nas. Nu-mi venea să cred. Dar nu-mi venea să cred! Fiul meu se uita la mine cu gura căscată. Nu mai întâlnise niciodată un funcționar care să-i închidă telefonul în nas. De fapt nu-i închisese nimeni, în toată viața lui, telefonul în nas.

Fratele meu, ce mă fac??! Am început să studiez ce acte îmi trebuiau pentru prima adeverință, hotărâtă să aplic la nimereală, fie ce-o fi. Odată, demult o prietenă m-a învățat principiul Potrimenco. O dai la nimereală și apoi speri să-ți iasă. Funcționează foarte bine prin România. Altceva ce puteam să fac?! Hopa! Ca să aplic îmi trebuia foaia matricolă de la terminarea facultății. Aveam o grămadă de diplome, grade, master, cursuri peste cursuri, dar nu aveam nenorocita de foaie matricolă. Am dat repede mesaj colegelor de an, toate mi-au spus că nu au primit. Nu se dădeau pe atunci, să fim indulgenți, asta s-a întâmplat acum 30 de ani. Foile matricole erau ca portocalele și bananele. Au apărut pe piață mult mai tîrziu.

Apoi mi-a venit o idee strălucită. Hai să o întreb pe doamna de la minister dacă e bună și diploma de master, că la aia am foaie matricolă. Mai recentă, de. Master în "Management educațional", dom'le, nu de ici, de colo. Dă, Doamne, să fie bună! Doar atât să-mi zică. E bună sau nu. Așa că am sunat. I-am adus aminte că eu sunt cea care a deranjat-o cu o zi înainte. Nu obținusem nici un ajutor, dar mă rog, poate obțineam acum. Mi-a spus să respect ce scrie pe adeverință. "Doamnă", am zis eu blând... dar am rămas cu blândețea-n zadar, pentru că din nou mi-a trântit telefonul în nas. Măi să fie, păpădie! Am sunat din nou. Nu a mai răspuns. Și doar o sunasem dis-de-dimineață, doar, doar o fi mai calmă și mai bine dispusă. După încă câteva apeluri, a ridicat totuși receptorul. Am spus drăgălaș, gata să mușc:”Vă rog să nu-mi mai trântiți telefonul în nas!” Sunt mândră de mine că am folosit așa cuvinte civilizate, ce să-i faci, traiul pe aici și-a spus cuvântul. Mi-a răspuns o doamnă drăguță că e colega celei de mai-nainte și că ar fi bine să îi scriu un e-mail, pentru că doamna e foarte ocupată. Nu mai înțelegeam nimic. Ce înseamnă atunci persoană de contact?! Și care e rostul ei?! Am scris și e-mailul, întrebând doar atât, dacă pot depune diploma de Master, plus foaia matricolă. Aveam nevoie de un „Da”. Sau de un „Nu”. Atât. Două litere mititele. Mici de tot. A doua zi am primit răspunsul. M-am holbat la el minute în șir. Aterizasem în plină zonă crepusculară și soarta-mi era pecetluită.

“Depunerea/transmiterea documentelor este un gest unilateral al dumneavoastră.

În funcție de documentele transmise/depuse, Ministerul Educației va furniza un răspuns, în acord cu prevederile metodologice în vigoare.

Consilier DGIP”

Lăsând la o parte că i se păruse mai ușor să înșire multe, dar multe cuvinte roboțești, în locul unei singure silabe, o duruse sufletul să strecoare vreo formulă de încheiere, o formulă de respect către mine, cetățeanul sau, mă rog, fostul cetățean al statului pe care amândouă îl slujeam sau îl slujisem. M-am uitat repede cum semnaseră cei de la Agenția guvernamentală din Anglia (Teaching Regulation Agency) când îmi scriseseră mie, veneticului fără o slujbă și deocamdată fără statut. „Dear Mihaela Ardelean”, formulă de început ca la carte și finalul, „Kind regards”. Plus invitația de a suna dacă am vreo întrebare. Lămurindu-mă că sunt pe cont propriu și că nu mă puteam aștepta la nici un fel de ajutor din partea doamnei de la minister, căreia probabil îi păream prea proastă ca să merit să vorbească cu mine omenește, cel puțin eu asta am simțit, un dispreț uriaș revărsat spre mine peste mări și țări, gata să mă turtească ca pe o gânganie nemernică ce eram, plus că m-am simțit categoric de o prostie rară că nu înțelegeam ordinul ministrului prin puterile proprii. Fiindu-mi în sfârșit clar că habar nu am ce să fac, m-am hotărât să bâzâi pe la ușile online ale instituțiilor până mă ia cu leșin. C-așa sunt eu, conștiincioasă. Prostuță, dar măcar silitoare.

Era clar, din București trebuia să mă duc în Hunedoara, la Inspectorat și apoi în vestul țării, la Timișoara. Rețeaua se extindea cu viteza vântului turbat. Am scris repede un e-mail Universității de Vest, vă rog, ajutați-mă, îmi trebuie o foaie matricolă de pe vremea dinozaurilor! Și îmi trebuie online, pentru că eu acum locuiesc în Londra, sărman de mine! Cine m-o fi pus! Fiind apucată de febra creației, am dat repede și Inspectoratului Hunedoara un mesaj, cerându-le cu multă politețe adeverința cu pricina. Nu am sancțiuni, oameni buni, îmi venea să urlu în cele patru zări. Mereu am fost așa, cuminte! N-am făcut nimic rău, veci pururea!

Convinsă fiind că ambele instituții au să-mi răspundă la Paștele cailor și că voi trăi mai departe fără foaie matricolă și fără ștampilă de bună purtare, am decis să studiez cu se mănâncă a doua adeverință a ministerului. Doar trebuia să-mi fac norma de pași înaine. Hopa, aici se cereau diplome psihopedagogice. Nici din alea nu aveam. Păi nu eram eu profesor?! Nu mă lăsase statul să profesez atâta amar de ani?! Nu aveam destule competențe de profesor? Dar e adevărat, nu aveam diplomele cu psihologia și pedagogia. Nema pișta, deși studiasem o grămadă din ambele la viața mea. Am aplicat totuși, cu încăpățânare feroce, pe Punctul de Contact Unic electronic. În viața mea nu aș fi putut alege un nume așa de nefericit, dar dacă acolo trebuia să aplic, conform ordinului ministrului, acolo am aplicat. Sperând că diplomele mele de grad au să fie ele însele un garant pentru psihopedagogia stăpânită de subsemnata. Fericită că măcar încercasem, am apăsat pe TRIMITERE și am citit cu atenție ce trebuie să fac în continuare. Să îmi urmăresc aplicația și mersul ei înainte pe “Solicitările mele”. De atunci, m-am logat în fiecare zi din ultimele două săptămâni, dar singurul răspuns pe care îl capăt e „Nu există solicitări în sistem”. Ce s-a întâmplat cu aplicația mea numai Dumnezeu știe. Și Punctul Unic de Contact electronic. Deși cred că m-am prins de-acum ce înseamnă numele lui. Că după un unic contact cu el te vei lămuri atât de tare, încât vei fugi mâncând pământul. Vei lua bilet de avion, vei sta în carantină, vei face zeci de teste Covid și apoi vei sta nefericit zeci de zile pe treptele Ministerului românesc, cu dosarul plin de hârtii în brațe, sperând că în cele din urmă vei rezolva. Orice, numai să nu te mai întâlnești cu Punctul cel Unic. The One!

Între timp, nu știu cum, dar cumva, cumva, pe roțile cele mari ale lumii, firele mele se derulau de capul lor, ca prin magie. Întâi am primit un e-mail de la Timișoara, de la Facultatea de Litere, avea și „Bună dimineața” la început și „Cu toate cele bune” la sfârșit. Nici nu mai vedeam mijlocul de atâta încântare. Eram în lumea civilizată. Dragii mei din Timișoara. “Tăt Banatu-i fruncea”, mă gândeam plină de respect. Iar cuprinsul, ooo, cuprinsul mesajului era de pe altă planetă, era dintr-o realitate paralelă și conținea nici mai mult, nici mai puțin decât foaia mea matricolă de acum 30 de ani, transcrisă curat și frumos de o doamnă minunată, care avusese atâta răbdare, nesfârșită răbdare să mă recupereze din cine știe ce arhivă și să scrie o grămadă de note luate de-a lungul a patru ani. Mulțumesc, am murmurat ușor, de parcă aș fi întâlnit un suflet pereche. În mai puțin de o săptămână. Mulțumesc, mulțumesc.

Apoi altă surpriză. Inspectoratul din Hunedoara mă băgase în seamă și îmi trimisese adeverința mult dorită. Atât de repede! Incredibil! Și mesajul se termina în „Cu stimă”! Absolut mirobolant, vă spun. Doamne ajută, se pare că lucrurile se mișcă și în frumoasa noastră Românie. Merg cam prost pe-acolo, pe la centru, dar cum te îndepărtezi, cum o iei spre periferie, spre Cluj, Brașov, Timișoara sau chiar Hunedoara, lucrurile capătă alt aer, mai așa, mai european. Mai de oameni cu școală, care au învățat cum se așază în pagină formulele de început și formulele de final. Oameni civilizați care își fac treaba pentru care sunt plătiți și care nu consideră toată omenirea de prin preajmă sub nivelul minim de prostie admisă. Mulțumesc din toată inima celor două instituții care m-au băgat în seamă cu respect și m-au ajutat atât de mult. Oameni adevărați pe planeta Pământ!

Între timp am scris agenției britanice spunându-le că îmi cer ceva peste puterile unui om de rând și că Ministerul Educației din România e tare departe, dar tare departe pe axa internetului, de fapt e acolo sus, într-un Punct Unic, tare sus, oh, foarte sus, pentru o simplă profesoară care a predat 30 de ani într-un orășel de provincie. De neajuns. Și că le trimit adeverința cu afurisitele de sancțiuni, adică cu lipsa lor, obținută de la Inspectorat. Că are antetul ministerului și alta n-am și nici nu o să am. Au meditat o zi (astea sunt interpretările mele personale, desigur! Rămasă fără pași de făcut, am trecut la interpretări exhaustive ale tăcerilor internetului), apoi mi-au cerut să le dau forward la mailul primit de la inspectorat. Cel cu adeverința. Zis și făcut. Apoi au tăcut două zile. În care am zis că i-am pierdut. Că mama lor de englezi, că fi le-ar Brexitul de râs, că sunt așa de chițibușari, că uite ce au născocit de când cu ieșirea din UE, să-mi pună mie bețe în roată, etc, etc, aveam destule comentarii negative în cap, ca român adevărat ce sunt. Bine că nu mi-au cerut adeverință de la Papa de la Roma, că și de acolo o obțineam mai repede.

Deja mă gândeam ce să le spun eu recrutorilor mei de aici, pe care îi asigurasem cu tupeu că voi obține statutul de profesor britanic în foarte scurt timp. Nu mai voiam să fiu profesor, dar la toate grădinițele se cerea să ai pregătire în Early Years, zeci de diplome îmi trebuiau, cu tot felul de inițiale ciudate, totul este exprimat aici în majuscule și abrevieri. Le trebuia să am CACHE, EYT, NNEB și cine știe câte și mai câte. Nu aveam nimic. Pe lângă că nu știam ce înseamnă. Dar toate ziceau așa, în capătul listei de cerințe “sau QTS!” Adică, dacă tot vrei să lucrezi la grădiniță și nu ai nici o calificare, măcar profesor să fii. De-aia mă zbăteam atât.

Apoi a venit o nouă dimineață. Și am deschis mailul. Și era acolo, în toată splendoarea lui. Gata împachetat cu fundă roșie. QTS-ul meu, mânca-l-ar mama. Mi-l dăduseră. Pe baza unei adeverințe de la Inspectorat. Și niște diplome, desigur, dar simțeam că adeverința cu pricina fusese cuiul de la căruță. Gata să-mi răstoarne carul.

Și am răsuflat ușurată. Eram înapoi pe drum. Mulțumesc încă o dată oamenilor de omenie care m-au ajutat. Să li se întoarcă înzecit.

Cu QTS-ul într-o mână, cu DBS-ul în alta (le plac abrevierile, cum vă spuneam), în mâinile mele electronice, desigur, am pornit iar la drum.

Știam că o să fie cu noroc.

Interviuri și porunca să nu atingi

Hotărâtă sa fac primul pas, fie el cât de mic și fără urmări majore, m-am așezat la blatul din bucătărie și am deschis laptopul. De unde să încep?! Aveam CV-ul gata, absolut strălucit și științific. Cel care mi-l realizase, fiul meu, făcuse tot ce putuse cu ce i se oferise ca material de bază. Profesoară zeci de ani în aceeași școală?! Ce să faci cu asta?! Câte pagini să umpli?! Era CV-ul care nu produsese nici un efect pe piața muncii cu câteva luni în urmă. Oare avea ceva? Vreo hibă ascunsă?! Am deschis hotărâtă google-ul și am tastat „Cel mai bun CV”. Ia te uită, plin de articole! Ca să vezi și să nu crezi! După o trecere în revistă de vreo oră, am reținut elementul cheie. Personalizează! M-am întors la capodopera personală și am tăiat hotărât câteva rânduri, făcându-l și mai sărăcuț decât era, sărmanul. Apoi am meditat ceva timp la cum să spun ceva despre mine, imaginându-mi că sunt pe blogul personal, lăsând la o parte veleitățile savante și tocând concomitent niște morcovi pentru o ciorbă de perișoare. În cele din urmă am decis că e gata, nemaiștiind ce altceva să fac, era totuși un CV, nu o compunere școlărească și am trecut la pasul următor.

Site-urile de căutare a slujbelor sunt nenumărate, am deschis Totaljobs, am tastat un unic criteriu, apropierea de casă, nu aveam de gând să fac mai mult de o oră navetă și slujbele pe care le căutam. Teaching assistant sau nursery teacher. Au venit nenumărate. Ca în vis, ca într-un joc de copii apăsam întruna pe „Aplică” și CV-ul îmi era descărcat automat. Habar nu aveam ce fac. Nici nu mai știam unde aplicasem. Când am trecut bine de douăzeci de aplicații, am obosit și m-am oprit, gândindu-mă ce să fac mai departe.

Am căutat pe net și mi-am trimis diplomele la tradus. Nu a fost ieftin deloc, nimic nu e ieftin prin zonă, dar au sosit în două zile, boboc. Apoi am avut iar nevoie de ajutor din partea fiului meu, săracul, procopsit cu părinți din altă epocă, nici nu știu cum de mai are atâta răbdare. Am intrat online pe o agenție a guvernului britanic și am aplicat pentru echivalarea studiilor și obținerea QTS-ului, statutul de profesor în Anglia. Nu știam dacă îmi trebuie la ceva, dar era ceva de făcut.

A doua zi a început să sune telefonul. M-am uitat la el cu spaimă atavică, suna și voia să răspund, dar eu nu voiam. Chiar nu voiam, dar ce puteam să fac?! Am întins o mână tremurătoare, Cristi s-a repezit să facă ce îl rugasem, “Fugi și închide geamul când sună telefonul, să fie liniște deplină și apoi nu mai mișca. Freeze!”. Poate, poate înțeleg ce vorbesc oamenii ăștia la telefon, că de răspuns, răspund, dacă înțeleg întrebarea. Dacă disting niscaiva engleză inteligibilă printre sunetele aspirate, hâhâite și silabele contopite, doamne ajută! Am pus telefonul la ureche, cu inima bătându-mi sarabanda și gata să-mi țâșnească afară din piept și s-o ia la sănătoasa. Un director de grădiniță, foarte politicos și amabil. Am vorbit noi una, alta, tot felul de întrebări, din care cea mai importantă, care a schimbat cursul discuției, a fost dacă am experiență cu pruncii de grădiniță. Nici o picătură, dacă nu se pune perioada în care am exersat cu fiul meu. Deși a fost cam de multișor. Atunci, tot ce putea să îmi ofere, a zis el la fel de amabil, era o perioadă de ucenicie de un an. Eu fericită, deja calculam cât de tare o să mă laud în cele patru zări că am găsit o slujbă în Londra în 24 de ore, când îmi trece prin minte să întreb cât se plătește pentru măreața ucenicie. 750 de lire pe lună, zice omu’ spășit. „Dar dacă eu învăț totul într-o lună?” întreb eu, fiind convinsă că sunt în stare să înțeleg resorturile interne ale funcționării unei grădinițe în doar patru săptămâni, hai, treacă de la mine. Eu, geniul din Carpați. Nu există așa ceva, spune el. Asta e perioada de ucenicie. Un an. Mulțumesc, mă mai gândesc. Închid, îmi șterg sudoarea de pe frunte, beau o cană de apă să îmi revin din coșmarul interviului telefonic și sunt tentată să accept. Dacă stai să te gândești, nu am pregătirea necesară, am altă pregătire. Măcar așa învăț meseria fir cu fir, de la bază la cer. Dar totuși, să muncești să-ți sară capacele doar pe bani de mâncare, nici chiar așa. La revedere! M-am scuturat ca de un vis urât. Nu voi face nici o ucenicie. Nu mai am timp de așa ceva. Sunt gata specializată. Trebuie să cred asta și să merg cu tupeu înainte.

Telefonul a sunat din nou, de data asta era un recrutor, așa am descoperit eu că există firme de recrutori, care intermediază între tine și slujbele căutate. Fiecare recrutor îți face profilul, îți cere actele, referințe, apoi te aruncă în interviuri, te sfătuiește și îți dă feedback. Pe la al patrulea recrutor, mi-am dat seama că îmi ajung atâția pentru că altfel nu voi mai ține minte care e care și cu cine vorbesc. La urma urmelor, câți recrutori poate să aibă un om?! Plus că fiecare avea particularitățile lui. Emily era foarte conștiincioasă și îmi scria o grămadă de mailuri, mi-a stabilit repede un interviu, care a decurs foarte bine, până când am descoperit că urma să fac în jur de o oră până la locul de muncă, cu două autobuze. Ashling mă tot suna plină de entuziasm stabilind disponibilitatea mea pentru o locație sau alta. Dar apoi dispărea și nu mai dădea nici un semn de viață. Jake voia tot felul de acte și nu mai termina, mă scotea din minți cum mereu mai găsea ceva de cerut pentru a-mi completa profilul. Dar Sophie, oh, Sophie era foarte descurcăreață, ea m-a aruncat direct în muncă.

În fiecare zi mai aplicam în câteva locuri, mai răspundeam la câteva telefoane. Evident, dacă pui întruna mâna pe oala fierbinte, plângând de durere, în cele din urmă nu mai simți arsura. Așa și eu cu telefoanele. Spaima irațională de la început, pentru care era clar că îmi trebuia un terapeut serios, care să mă descoase vreun an sau doi pentru a descoperi de unde mi se trage și abia apoi să mă salveze dacă putea, spaima aceea sufocantă s-a diminuat de la sine, a intrat în regresie, ca o boală tratabilă, care dă înapoi în fața asaltului unei simple aspirine. Mă rog, mai multe aspirine. Grămezi de aspirine.

Apoi a venit ziua în care Sophie a sunat la 7 jumate dimineața și m-a întrebat dacă vreau să merg la școală, un liceu catolic din apropierea zonei mele. Profesor suplinitor. Înghițind în sec am zis da. De nebună ce eram. Ca în transă, mi-am luat DBS-ul, aici nimeni nu intră într-o școală dacă nu are Enhanced DBS, adică cel mai tare cazier alb ever și am luat-o spre munca cea de toate zilele. Un liceu uriaș, unde se intra numai pe bază de verificare strictă și unde am avut 5 ore, la copii între 12 și 17 ani. Am călcat în necunoscut, simțindu-mă ca un explorator al lumii și dârdâind alb de groază. Cu amabilitte, am fost instruită și mi s-au arătat sălile de clasă, pe tot felul de culoare, etaje și în aripi diferite ale clădirii principale. Cu dinții ciocănindu-se într-un huruit zornăitor, cel puțin așa îi simțeam, întrebându-mă cu o mică parte a minții mele intrate în modul de avarie dacă nu cumva banii câștigați vor intra apoi în buzunarul vreunui dentist londonez, dar mereu cu un zâmbet dulce întipărit pe figură (poate nu era dulce, dar eu încercam din răsputeri, zău așa) am întrebat ce am de făcut la fiecare clasă și mi s-a răspuns că voi găsi pe catedră indicațiile profesorului titular.

Apoi am fost lăsată singură în cancelarie. Unde mai era doar o tânără drăguță, din Spania, în aceeași situație ca și mine, dar nu la prima experiență, care mi-a spus că de fapt, tot ce se cere de la mine e să fiu cu copiii, să îi țin într-o relativă liniște și neapărat în siguranță. Apoi am pornit spre prima oră, singura sală pe care o reținusem. Pentru restul a trebuit să cer mereu ajutor și să fiu călăuzită ba de unul, ba de altul. Liceul era mare, frumos, ultramodern. Dar parcă și robotizat, impersonal, fără culoare, un labirint în care puteai să rătăcești zile întregi fără să mai găsești drumul spre casă. În toate pauzele nu am văzut mai mult de trei profesori în cancelarie și aceia în grabă, căutând ceva pe calculatoare, fugind apoi la datorie, nu cumva să greșească ceva, nu cumva să se întâmple ceva. Nici vorbă de o pălăvrăgeală tihnită între colegi și prieteni în timpul celor zece minute de pauză, cum eram obișnuită, moment de reîncărcare a bateriilor și de împărtășire, aici uneori nici nu exista pauză. Un sistem ciudat, stratificat pe baza unor criterii necunoscute mie, unele orele erau lipite, intrai pe o ușă imediat ce ieșeai pe alta, alteori cu 12, 5 sau 30 minute pauză. Cursurile durau uneori 60 minute, alteori 70.

Am intrat în prima clasă. La intrare, cel care mă condusese mi-a zis să am grijă la Josh și Mark. Copii frumoși de vreo 13 ani. Uniforme și curățenie. Ușa clasei rămâne deschisă, peste tot sunt camere de luat vederi. La începutul fiecărei ore se face o prezență foarte riguroasă care este trimisă imediat la student office, unde este înregistrată. Am găsit pe catedră fișe de lucru, trebuia să citim un text despre OZN-uri și să răspundem la întrebări. Gata, eram în elementul meu, mi-am zis fericită. Aceștia erau copii și știam ce să fac. Cu zâmbetul pe față, atentă la cei doi potențial periculoși, pe care îi identificasem în timp ce făceam prezența, deși erau ușor de recunoscut după gălăgia pe care o făceau, am dat startul.

Sfinte Sisoe, în zece minute m-am lămurit definitiv. Nu voiam să fac asta. Nu, categoric! 30 de ani de experiență și nu am putut face liniște în clasă. Nu am putut să îi fac să citească textul. Nu mă ascultau deloc. Nu am putut să îi provoc la o dezbatere. Am fost ca Speedy Gonzales, sărind dintr-o încercare în alta cu viteza vântului turbat, repliindu-mă după fiecare eșec, aplicând altă și altă metodă. În zadar. Totul a fost în zadar. Nu puteam să scot de la ei argumente pro și contra, nu puteam să îi mobilizez în atingerea unui scop comun. La un moment dat scosesem un elev în față și, pentru că începuse să vorbească aiureli, cu mare calm i-am spus să meargă la loc și l-am atins ușor pe umăr, indicându-i direcția. Imediat s-a scuturat și a spus că nu am voie să fac asta, nu am voie să îl ating. Am zâmbit din nou și am avut grijă să nu mai repet gestul. Să nu ridic vocea, să nu mă apropii prea mult de ei, camerele de luat vederi erau cu ochii pe mine. Eram sub asediu. Categoric. Săracii profesori. Un copil m-a întrebat dacă sunt evreică, altul că de ce stau în picioare, să iau loc, e obositor pentru mine. Politicos, dar subversiv. Simțeam că se ascunde ceva acolo, dar nu îmi dădeam seama ce. Cu Josh, care a găurit o sticlă de apă minerală de doi litri și a făcut țâșnitoare din ea, m-am descurcat. M-am dus calm și i-am luat sticla din mână, lăsând șiroaie de apă după mine în timp ce o duceam spre coșul de gunoi. Apoi a trebuit să ștergem apa de peste tot în timp ce restul copiilor, cam uzi, ce-i drept, spuneau întruna să îl trimit în detenție.

Nu știam de unde ar putea să apară pericolul. La cei mari a fost și mai și. Adolescenți turbulenți, contra mereu la orice, timiși la detenție imediat după ore și nu de mine. Pe unii de a zecea a trebuit să îi supraveghez în timp ce dădeau un examen. Nu aveau voie la toaletă. Mă întrebau din două în două minute dacă pot să meargă la baie. Că le e sete și trebuie să meargă, dar trebuie! Că nu e drept să fie ținuți însetați de moarte. Dacă mă duceam spre spatele clasei, ei erau pe ușă afară. După apă, vezi doamne! Apa, laitmotivul zilei.

Am supraviețuit zilei doar numărând orele. Mai am patru. Mai am trei. Mai am una. Nu m-am așezat nici o secundă. Am continuat să încerc, deși degeaba. Ajunsesem să nu pot stăpâni o clasă. Mi s-a părut o experiență revelatoare. Am ieșit, am respirat adânc aerul înprospătat de ploaie și am simțit ce înseamnă fericirea. Cât de limpede, ce dulce era gustul ei. Nu, nu voiam să fac parte din acest sistem ultrasecurizat, impersonal în care eu m-aș fi simțit amenințată clipă de clipă de orice posibilă greșeală aș fi putut să fac. În care atingerea unui copil pe umăr reprezintă o eroare majoră. Era evident. Copiii erau tot copii, dar vremurile erau altele.

Normal că nu puteam să mă fac ascultată. Cine eram eu?! Un profesor suplinitor care astăzi e, mâine nu mai e. O astfel de relație se clădește în ani de zile. Nu aveam timp de așa ceva, nu doream așa ceva, voiam să îmi placă ce făceam, să simt că am un rost.

M-am întors și am dat mesaj recrutorilor. Nu mai căutați școli.

Și așa am trecut la ultima variantă.

Zgâlțâieli, hârtoape și cangurul săltăreț

Am trăit 53 de ani pe planeta Pământ și nu a trebuit să particip la nici un interviu. Slujba de profesor mi-am primit-o cu mult timp în urmă, prin repartiție guvenamentală. Am intrat într-o aulă uriașă din Cluj, m-am uitat pe o listă cu zeci de posturi și am ales Lupeni, era singurul post în Valea Jiului și încercam să mă apropii de casă. Proaspăt căsătorită, nu doream decât să ajung la Petroșani și să-mi construiesc căsuța și viața. Nu aveam alte veleități. Eram simplă și clară. Acolo, în sala plină de absolvenți mi-a ticăit inima până mi-a venit rândul, în ordinea mediilor pentru toată jumătatea de nord a țării. Să nu-mi ia cineva postul și să ajung la Cucuieții din Deal. Norocoasă fiind de mic copil, nu mi l-a luat nimeni.

Nu am stat mult la Lupeni, un drum la Deva la Inspectorat, un transfer și am ajuns la Petroșani. Unde am rămas, era să scriu “până la adânci bătrâneți”, dar e vorba doar de 30 de ani. Doar atât. Simplu ca bună ziua. Apoi m-a apucat mutatul peste mări și țări. Și iacătă-mă acum, la această vârstă matusalemică, fără slujbă, în acest oraș absolut fără capăt, neștiind ce să fac și cum să mă pornesc. Cum să mă repornesc. Dar mai ales încotro să mă duc.

Din vara trecută, când am ajuns, am trecut prin mai multe faze. Întâi extazul ajungerii în acest punct alb al planetei, chiar o făcusem! Ce măreață, ce curajoasă eram, ce frumos era să trăim lângă fiul nostru, adoratul și multpreaiubitul. Extaz ce ar fi putut doborî trunchiuri groase de copac, dar nu pe mine. Mie îmi face bine extazul. Țopăi ca o libelulă bezmetică, fluturându-mi aripioarele transparente în asemenea vârtejuri colorate, încât amețesc chiar și eu de atâtea curcubeie. Mă miram eu însămi ce fericită sunt și iubirea îmi dansa prin vene ca un șuvoi fluorescent de endorfine.

După faza extatică, am trecut în cea de statuie de sare. Încremenită. Nu mai puteam să mișc. Nici înainte, nici înapoi, nici vorbă de stânga sau dreapta. Și am stat, și am tot stat. În ciuda așa zisei înțelepciuni de care eram atât de mândră. Brusc nu mai știam cine sunt, ce vreau, ce pot. Deposedată brutal de toate identitățile mele. Nu mai eram profesoară, nu om de bază al Petroșaniului, vezi, doamne, nu călătoare pe drumurile Greciei, mi se părea că nu mai sunt nimic. Nu mi-era dor de România, îmi era dor de mine însămi, de fratele meu, de prietenii mei. Îi lăsasem pe toți în urmă. Dar tot mi se părea prețios că nu îmi mai era dor de fiul meu. Parcă celelalte doruri le puteam duce. Zece ani mi-a fost dor de fiul meu. Numai cine știe, înțelege. Stană de piatră sau nu, știam că așa îmi era infinit mai bine decât altfel.

Faza care a urmat mi-a plăcut cel mai puțin. Faza titirezului bezmetic. Oare să fac aia?! Sau ailaltă?! Sau să apuc pe drumul acela?! Nebunie! Să stau?! Să merg?! Să rămân?! Să mă întorc?! Nimic nu se lega, realitatea sărea de-aiurea din balamale și mie îmi venea să vomit de atâta învârteală. Confuză, rătăcită, fără puteri. Se terminase cu endorfinele. O disperare cruntă îmi alerga ca un șuvoi de lavă pompeiană prin cap, gata să mă carbonizeze. Nici nu puteam să îmi imaginez cum ar fi să fiu pe tărâmuri străine și să mă mai tem și pentru pâinea de pe masă sau acoperișul de deasupra ochilor. Doar dacă încercam să pipăi cum se simt cei care au plecat din țară și sunt fără un ban în buzunar, mi se făcea părul măciucă și vedeam negru în fața ochilor. Fără verișori, mătuși, unchi, frați, fără prieteni. Singuri în mijlocul șuvoiului mișcător care curgea la vale, spre marele ocean al dispariției totale. Noi măcar eram trei. Și cel puțin unul dintre noi se înfipsese bine în noul sol și începuseră să îi crească frunze și culori.

În faza aceasta, a fugii bezmetice în jurul cozii, am sărit în stânga și în dreapta, ca sub un tratament cu șocuri electrice. Incontrolabil, nici eu nu știam de ce. Am ales tot felul de direcții și am fost gata să îmi pun piciorul pe noile drumuri. Îl ridicam în aer, gata să-l așez pe cărare, dar apoi un nou impuls mă arunca în altă parte. Nu era ca și cum îmi distrugeam viitorul dacă alegeam greșit. Nu mai aveam 18 ani cam de multișor. Puteam alege orice. Dar această relativă libertate nu era nimic altceva decât o ceață groasă înfășurându-mă strâns în îmbrățișarea-i de mumie. Atât de strâns că nu mai puteam să respir. Să mă mișc.

Aș fi vrut să mă fac guvernantă. Să îngrijesc de o fetiță mică și dulce, pe care să o învăț toate cele. Cred că gărgăunii mi-au venit de la Charlotte Bronte. Apoi mi-am dat seama ce deșteaptă era Jane Eyre, nu ca mine. La revedere, guvernantă a imaginației mele sărite de pe fix! Apoi mi-am imaginat cu lux de amănunte cât de tare mi-ar plăcea să vând prăjituri la o tejghea, ce bine mi-ar fi în aromă de vanilie și scorțișoară, fără planuri de lecție, zâmbind fericită clienților și convingându-i că un pic de dulce ar aduce niscaiva zen în viața lor agitată de londonezi. Până când mi-a picat fisa că ar trebui să stau în picioare toată ziua și să frec vitrinele lună bec, plus să calculez tot felul de cifre. Asta nu mi se mai părea atrăgător defel. Poate chiar m-aș fi plictisit prin a patra zi. Și de ce ar fi angajat cineva o tinerică de 53, în loc de una de 18 să le zâmbească clienților?! The next, please! Am decis. Recepționeră la o clinică de stomatologie. Gata, asta e! Stau acolo frumos, așezată, învăț niște chestii standard și apoi fac programări și invit pacienții să ia loc. Liniștitor de-a dreptul. Apoi am realizat stupefiată că ar trebui să vorbesc o grămadă la telefon. Spaima mea. Nici chiar așa. La gunoi și cu alegerea asta. Același drum l-au urmat încă vreo trei idei, de care nici nu merită să mai pomenesc. Pe măsură ce vânturam din calea mea tot felul de alegeri neizbutite, mă limpezeam apă cu apă. Ridicam degetele în aer, străpungând ceața și începeam să le văd conturul pe fundal albastru. Simțeam că răzbat la lumină. Nu alegând ce voiam, ci dimpotrivă, alegând inversul, negația, culmea! Alegând ce nu voiam.

Prin mai, m-am trezit că rămăsesem cu două alegeri. Alergasem ca o nebună prin toate cotloanele universului și mă întorsesem de unde plecasem. Descrisesem o buclă completă, demnă de analiza tranzacțională. Poate alesesem bine, atunci, cu 30 de ani în urmă. De-aia săream mereu, ca un cangur săltăreț, în aceeași ipostază. Oriunde mă ducea vântul, eu zdup înapoi. Peste gropi și denivelări, cu artă și precizie. M-am uitat în zare, spre cele două direcții. Ce să fie, ce să fie?! Din oceanul Pacific, a ieșit un pește mic și pe coada lui scria, ce scria?! Școală sau grădiniță?

Așa am intrat în noua fază, cea a pașilor mici spre înainte, mereu înainte. Chiar dacă nu știam unde aveam să ajung. Chiar dacă muream de frică, doborâtă de atâta nevolnicie proprie. Chiar dacă simțeam că nu pot. Că nu-s în stare, oh, nu, nu sunt!

Și uite că am fost.