Printre boabe de orez

Pașii mei prin grădiniță sunt plini de uimire și încântare. Sunt ca un dans printre boabe mici de orez. Ți se lipesc de tălpi, îți atârnă de degete, ți se agață de inimă. Dacă mergi cu pași de elefant, nu ajungi departe. Trebuie să îți găsești drumul cu pași mititei de furnică, făcând slalom printre bombonelele albe, translucide, ca în jocul “Cât e ceasul, împărate?”. Uneori mai faci și câte un pas de pitic, ciuciulete, dar tot cei de furnică te vor face împărat. Sau mă rog, împărăteasă peste toți prichindeii.

Au numai doi ani jumate, dar sunt atât de diferiți, atât de conturați deja în culori de apă, în portretele lor minuscule. Unul e independent, nu vrea să-l ajuți cu nimic, nici măcar să coboare scările cele periculoase, murmură întruna, “by myself, by myself” și trebuie să-l lași să se descurce, dar să fii totuși prin preajmă, în caz că se încurcă în propriile picioruțe și e gata să facă “Auchie!”. Altul e atât de dulce și de iubitor, fragil ca o păpădie, mereu căutând sprijin și îmbrățișări, mai și plânge cât poate după Mummy sau Daddy, nu poți să-l lași de unul singur, trebuie să te găsească acolo lângă el ori de câte ori are nevoie să-și revină din singurătatea lumii. O fetiță giugiulică dă pe dinafară de atâta empatie, dacă vreunul din ceilalți copilași se supără, imediat îl pupicește și îl mângâie, spunând cu voce îngrijorată „Tommy is sad”. Nu de alta, dar să sărim cu toții în ajutor. Altul e nepăsător, jucându-se de unul singur, indiferent la tot ce se întâmplă în jur, concentrat la maximum asupra vreunui trenuleț sau mașinuțe. Trebuie să descopere universul, nu are timp de pierdut.

În prima zi când am intrat în clasă, am rămas direct cu gura căscată. În mijlocul încăperii trona un bazin măricel, plin de cuburi de gheață, zornăitoare, sclipicioase. Tot cu ochii holbați am rămas când a urmat o joacă superbă, nemaivăzută, cu mânuțele înroșite de frig, cu dințișorii ronțăind, cu apă pusă peste gheață, să vadă cum se topește, au chițăit și s-au fericit de numa’ în timp ce bluzițele și pantalonașii li se făceau leoarcă si era gheață și apă prin toată încăperea. Și mai eram și eu pe acolo, tot holbată. A fost un efort demn de Hercule să-mi iau frumos mintea de mânuță și s-o extrag cu forța din bucla în care se rotea cu mâinile în cap, bocind și profețind ca un derviș răzbunător: “Vai, vai, toți copiii se vor îmbolnăvi, uite-i cum mănâncă gheață, nenorocire, roșu-n gât, antibiotice, hainele ude pe ei, aolică, nene, oamenii ăștia habar n-au cum să îngrijească copiii!” Se subînțelege că eu eram specialistă. Mi-am zgâlțâit bine mintea, cum vă ziceam, zguduind-o de ambele toarte și am pus-o pe tobogan, să chiuie și ea fericită și să o ia în altă direcție, să nu mai fie, sărmana, așa de spăimoasă.

Dacă nu era gheață, era apă, în clasă, afară, în grădină, peste tot joacă cu apă, spray-uri pentru marile bătălii cu apă, copiii uzi până-n gât, cu soarele și vântul peste ei, cu ploaia, altă apă. Să nu uităm că mai mult de 22 de grade nu se întâlnesc pe aici, în nici un caz nu dai de caniculă sau de vreo urmă de-a ei. Culmea, pruncii au continuat să vină la grădiniță în fiecare zi, nici unul nu s-a decis să se îmbolnăvească, n-au pățit absolut nimic. Uneori li se dă înghețată, tot nimic. Sănătoși tun.

Singurul lucru dramatic care s-a întâmplat a fost că, după vreo trei zile de experiențe din astea, complet șocante pentru mine, incluzând și joaca nebună cu spumă de ras, din care au mai băgat și în gură, bineînțeles, m-am dus acasă și i-am cerut iertare fiului meu pentru că, mamă denaturată ce sunt, l-am păzit de apă și mai ales de gheață, ca de foc. L-am păzit de toate cele, nici nu știu cum de a reușit să iasă la lumină dintre atâtea îngrădituri, zău așa. Am început să mă uit cu mare atenție la el, să văd ce alte sechele i-am lăsat, de exagerată și nebună ce-am fost.

După ora de gătit, în care pruncușorilor li s-a pus făină pe masă, pe care au lins-o cu toată fața, de s-au făcut ca porcușorii, apoi drojdie granule, pe care au licăit-o cu mare poftă, după ce au frământat cozonăcei mici de tot, adică au învârtit aluatul în toate direcțiile, l-au lipit de scaune, de podea, de păr, l-au mâncat așa, crud, că era bun și dulce, l-au călcat în picioare, după ora de gătit, serios, m-am dus acasă din nou și mi-am mai cerut o dată iertare, habar nu am cum a reușit fiul meu să descopere lumea când eu nu i-am oferit nici una din aceste experiențe revelatoare. E mare mirare, mare. Stau în fund în această băltoacă a mirării și mă tot minunez. Încă nu am reușit să mă ridic din ea.

După fiecare întâmplare de acest gen, încăperea este curățată lună bec, copiii sunt spălați și lustruiți, schimbați dacă sunt prea uzi și uscarea naturală ar dura prea mult. Merge totul strună, pentru că suntem 5 la 15 copii, ceea ce găsesc că este o potriveală justă, ba simt că nu ar strica încă un ajutor. Micile bobițe de orez mișună de colo, colo, ca într-un perpetuum mobile aflat pe un tobogan montat pe un carusel.

E o adevărată încântare când avem orez de-adevăratelea la masa de prânz. Adorat la maximum de toți pruncuții. Un orez simplu, fiert, stând la început drăguț și cumințel în boluri, bob lângă bob. Oh, da, adorabilă experiență. Stau toți pe scăunelele lor mici, apucă orezul strâns în degețele și apoi încearcă să îl pună în furculițe, de unde se răspândește într-o ploaie grațioasă peste tot, alergând cu mare spor spre toate cotloanele, în gură ajungând una, două bobițe. Sunt lăsați să experimenteze, să se descurce. Orezul fiind atât de repede semănat prin marea încăpere luminoasă, cu condiții propice creșterii, îi auzi zicând dornici și flămânzi “More!”. Cu voce de desene animate. Și mai capătă. Spre groaza mea. E ziua mea norocoasă. E rândul meu, așa că, în timp ce copilașii bombolașii sunt spălați și culcați, eu fac slalom cu mătura printre bobițe de orez lipicioase, v-am spus că se lipesc peste tot, mai și calc pe ele, că nu-s așa grațioasă, îl rașchetez de pe papuceii mititeilor și îmi șterg sudoarea de pe frunte când ies biruitoare în eradicarea ultimei boabe de orez de pe suprafața camerei.

Ora de muzică e extraordinară, nu că celelalte nu ar fi, fiecare în felul ei. Profesoara cântă la acordeon și din gură, are și o marionetă, se descurcă cu toate deodată, copiii o ascultă stând în cerc pe scăunele, bat din palme și tropăie din piciorușe, flutură cu entuziasm din uriașa pânză care reprezinta marea. Îmi place și mie și mă trezesc râzând cu gura până la urechi, în timp ce rechinul de jucărie saltă fericit pe valurile de tifon. Ca mine deasupra altor și altor experiențe revelatoare, plutind pe această mare imaginară care îmi scaldă țărmurile.

Dar ce moment binecuvântat e secunda în care e timpul pentru un pui de somn. Piciorușele cele mititele se liniștesc, mânuțele mai flutură cât o adiere gingașă, desenând arabescuri grațioase prin aer, fluturași gata să poposească pe florile visului, pleoapele flutură zăpăcite și se face liniște. Picuri de muzică cad ca o ploaie liniștitoare și simți că poți să respiri adânc și să te recompui, înainte de a fi iar Speedy Gonzales, descriind zig-zag-uri nesfârșite pe suprafața camerei, largă cât toată planeta.

Nu am cuvinte, sunt fără cuvinte, complet dezarmată în fața frumuseții, gingășiei curate, albe a copilașilor adormiți, cu degețele fragile și molicele, răsfirate în vise cu zâne și pisicuțe. Cel puțin așa îmi imaginez în timp ce încerc să mă extrag de pe salteluța unde am legănat un copilaș auraș pe genunchi, cam multicel l-am legănat, mânca-l-ar mama, că nu se dădea adormit, vreo 35 de minute i-am desenat sprâncenuțele cu degete-baghete magice, revărsând de jur împrejur un abur de energie albă, blândă și bună, energie păturică pentru un somn bombonică. Nu de alta, dar tare e bine când e liniște și pace pe planetă! Uf, cumva m-am ridicat, promptindu-mă în mâini pentru mai mare siguranță. Când te lasă genunchii, dezvolți niscaiva strategii alternative, vine de la sine, numai ce te trezești în patru labe, cu fundul țugui în sus, gândind care e următoarea mișcare menită să te aducă la verticală. Oricum, atâta mișcare nu am făcut de mult, mă gândesc că acum îmi prelungesc viața cu cel puțin 5 ani, fiind atât de activă. În caz că nu mi-o scurtez, din același motiv.

Mă așez pe un scaun și mă uit cu drag de jur împrejur. Mă bucur senin de liniște, de dulceața nespusă a momentului. Timpul șade și el o țâră, să-și tragă răsuflarea. Ce bine e să pot iubi copilașii și iubirea pentru ei e atât de dulce și de ușor de dăruit. E atât de bună încât se întoarce singură la mine și îmi umple toate rezervoarele cu floarea soarelui și cu albastru de nu-mă-uita, susurând a mare.

Iar copilașii primesc totul cu brațele deschise, așa, pur și simplu, absolut necomplicat, mici boabe de orez alb, strălucind ca spiridușii, țopăind printre raze de soare și licurici de lună.

Azi, o fetiță cât o gâgâlice, mi-a spus cu vocea ei subțirică de gingășică:”Can I hold your hand?” Și apoi ne-am ținut de mână în timp ce desenam o căsuță verde și un copac cu mere roșii.

Îmi place. Chiar îmi place.