Curajul din palmă

Am ajuns aici în iunie. Anul trecut. Prin august am avut o cădere. Cam așa, ca atunci când pășești brusc în gol, în casa liftului, te dezechilibrezi și o iei în jos, aleluia. Brusc nu mai știam cine sunt și ce vreau. M-am pus pe plâns, bineînțeles. Emoțiile trebuie exprimate, asta e o lecție pe care mi-am învățat-o. Cristinelu’ se uita la mine, înțelegând totul și simțind exact aceleași lucruri. Alex mă mângâia ca pe un copil zănatic și zâmbea înțelegător, așteptând să treacă buba.

Înainte de marea boceală aplicasem întruna pe net, vreo săptămână, încercând să obțin o slujbă. Întâi de teacher, acolo mă vedeam mare specialistă, apoi de babysitter. Ce papură vodă, mă vedeam în stare să îngrijesc un copil în loc de 30. Am aplicat și pentru recepționer. Ce putea să fie greu acolo?! Și între timp am așteptat. Nimic niciunde, nici un răspuns. Nimeni nu mă băga în seamă. Eram nimeni. Devenisem nimeni. O furnică oarecare între catralioane de furnici. Puteam să dispar cu totul, nu s-ar fi observat. Simțeam cum sufăr o depersonalizare violentă, sunt realmente agresată de robotizarea și impersonalizarea acestui mare oraș, minunat de frumos. Foiță cu foiță îmi pierdeam toate definițiile. Mă întorceam la stadiul de moleculă și aia pe cale de dispariție. Ce mai puteam să fac decât să plâng?!

Abia peste vreo lună mi-am dat seama că nu prea se fac angajări (spre deloc în ceea ce ne privește) din cauza pandemiei. Apoi m-a luat cu negru si cu abis. Eram profesoară până în străfunduri, identitatea mea timp de treizeci de ani fusese exact asta. Și ce făceam acum?! Dar nu mai voiam să fiu profesoară, îmi repetam întruna ca o jelanie fără sfârșit. Nu voiam să o iau de la capăt cu planificarea orelor și tot felul de hârtii, să fiu permanent stresată că voi spune ceva care ar putea deveni un bulgăre de zăpadă ce se rostogolește. O replică care mie mi s-ar părea inofensivă, altuia ar putea să i se pară un capăt de țară. Mai ales pe aici, unde amestecul de culturi e atât de pregnant. Nu mai voiam să lupt cu clase întregi de elevi care nu doreau să învețe, desfășurând strategii elaborate de cucerire demne de Sun Tsu. Mă ajunsese oboseala. Și atunci de ce plângeam și simțeam că mi s-au strepezit definitiv gustul și mirosul și toate celelalte simțuri?! Și de ce babysitter?! Habar n-aveam să fiu așa ceva. Dacă vreunul dintre copii pățea ceva și nu știam ce să fac?! Dacă era alergic la alune și eu îi dădeam alune?! Dacă pica în cap și eu rămâneam blocată și holbată în fața nenorocirii?! Nu știam cum aș fi reacționat, nu mi se întâmplase niciodată. Nu voiam nici asta. Plus că diplomele mele, destul de multicele la număr, nu păreau suficiente pentru a îngriji un prunc de pe aici. Ba chiar îmi lipseau niște calificări, dacă stăteam să cercetez cu de-amănuntul.

Întotdeauna m-am descurcat cu copiii, dar dacă aceștia erau unii de pe altă planetă și nu știam ce să fac cu ei?! Plus că nu aplicasem în viața mea pentru o slujbă, sfinte! Primisem slujba de la stat. Repartiție. Nu participasem niciodată la interviuri și mai ales interviuri la telefon. Urăsc telefonul. Nu mesajele scrise, doar cele audio. Am eu așa o fobie de lunatică. Cum pun telefonul la ureche nu mai înțeleg nimic. Alunecam de la groază la și mai multă groază, încercând să nu mă abandonez cu totul negurilor. Dă-i și plângi.

Cine eram?! Nu mai eram nimeni. Nu mai eram doamna profesoară, respectată de un întreg oraș. De ce făcusem asta?! De ce îmi schimbasem viața în acest ultim hal?! Mă scuturam de suspine și mi se părea că s-a terminat cu mine. Complet neajutorată. Sentimentul pe care îl trăiești când îți părăsești țara e absolut devastator. Îți pierzi identitatea, îți pierzi rostul, e ca și cum n-ai mai fi. Emigrarea poate fi o metodă foarte reușită de exterminare absolută. Ți-ai smuls toate firele care te conectau la diferitele straturi ale realității și plutești ca o pană luată de vânt. Mai funcționezi un pic pe baterie și apoi gata! Îți pierzi atributele maturității și ești doar un copil care s-a pierdut de părinții lui, definitiv, rătăcit printre uriașe mulțimi de oameni indiferenți, abandonat total printre străini.

Peste noapte mi-am dat seama că, într-un fel învârtit și sucit, experimentez ieșirea la pensie, fără să fiu la pensie. Deodată nu mai știi cine ești. Deodată dispari cu totul din conștiinta oamenilor. Obișnuiai să fii profesor, dar nu mai ești. Urmele pe care le-ai săpat în piatră cu inima ta, cu mintea ta, cu degetele scrijelite până la sânge se dovedesc simple valuri adieri, luate și duse mai departe spre marea cea mare. Simple sculpturi în vânt și praf de scoici. O frică irațională te cuprinde și simți că deja ai devenit una cu umbrele și cu pământul. Așa trebuie să se fi simțit și mama mea, răsucită brusc din profesoară în pensionară, răsucită din viața cu rost în cea fără rost. Și oricare altcineva. Eram dintr-o altă epocă, eram de demult, eram o vechitură, zdreanță uitată în podul casei. Ce căutam eu aici, cu interviuri și schimbari de joburi și cu marele oraș gata să mă devoreze ca pe o bucată infimă de carne?! Ca pe nimic.

După marea prăbușire, plus marea boceală am fost însă înapoi pe baricade. De unde rezultă că plânsul face bine. Toate relele sunt luate la vale și aruncate spre oceanul nemărginit. Am descoperit că am adus ceva cu mine care nu putea să îmi fie luat. Curajul. Moștenire ștanțată în toate celulele mele. În liniile din palmă. De la mama și tatăl meu cetire. De la bunici și de mai departe, de din sus de deal și vale. M-am definit din nou în funcție de flacăra ce arde neostoit în mijlocul inimii mele. Identitatea mea și-a revenit ca un adevărat phoenix, încleștându-se strâns de noua limpezime, proaspăt descoperită. Râde ca nebună în explozii solare. Acuși, acuși ajunge diamant curat, nu glumă.

Sunt scriitoare. Cel puțin pentru mine și asta contează. Asta vreau să fiu și în asta am crescut an dupa an. Asta e ce mă rotunjeste și mă eliberează, ce mă face să urc spre curcubeu și să îmi scald fața în picuri de ploaie. E iarba moale și verde de sub tălpile mele desculțe. La asta nu vreau să renunț. Este rucsacul meu de luat prin orice țară m-aș muta. E cu mine și în mine. Scriu pentru că asta mă umple ca pe o cupă de cleștar cu apă proaspătă, neîncepută.

Sunt mamă. Sunt soție. Am reîntregit clanul prin forțele mele vrăjite și bucuria acestui lucru e continuă și netulburată de nimic și de nimeni. Acestea sunt identități de care sunt absolut sigură și care mă mulțumesc pe deplin. Restul, obișnuințe și snobisme. Și da, sunt și profesor. O parte a ființei mele va fi mereu asta. Indiferent ce și unde voi lucra. Nu trebuie să fiu în școală ca să fiu ceea ce sunt. Nu trebuie să fiu recunoscută pentru asta. Sunt și gata.

M-am atârnat de poarta fricilor și cumva, târâș-grăpiș, împingând cu toate puterile, am zăvorât-o iar. Mai tre’ să trec și de interviurile cu pricina, să rămân în viață și în nici un caz nu am să fiu babysitter. Categoric nu am calificarea necesară. It’s not my cup of tea. Eliminată de pe listă. Nici recepționeră. Știu ce vreau și știu cine sunt.

Pentru prima oară în viața mea îmi stabilesc definițiile în funcție de mine, nu conform așteptărior lumii. Mă definesc după literele curajului meu scrijelite cu atâta efort exact peste mormanul de frici zvârcolite, mișunând ca viperele în cuiburi fără număr.

Merg înainte, doar cu jarul curajului meu în palmă, doar cu palma lipită de inimă.

Nu mă mai rătăcesc. Îmi cresc propriile rădăcini.

Un espresso martini în York

Ne-am hotărât că e cazul să ne începem periplul printre orașele englezești. Nu se întrevede nici o ocazie de a ne lăfăi la soare prin Grecia sau Italia, sunt tot felul de liste roșii sau verzi, care se schimbă peste noapte, cazi din verde în roșu în timpul unui vis. Hai la York, ne-am zis, că e cel mai vechi. Au existat oameni aici cu mii de ani în urmă. Dacă nici asta nu e vechi, atunci care e?! Orașul arborilor de tisă. Copaci măreți, răsuciți în ghirlande de înțelepciune, taman buni pentru druizi și nemurire. După Londra, așa ora măricel, tre’ să cauți altceva, trebuie să îți primenești privirea cu alte dimensiuni, nu mai poți căuta urieșescul, grandiosul, nici pe Harry Potter, nici măcar vechiul, acum îmi dau seama. Londra e de toate, așa că te paște plictiseala oriunde te-ai duce. Totul devine un downgrade.

Dar nu pentru mine. Eu sunt mereu hotărâtă să văd vibrația lumii, am memoria extrem de scurtă, cam cât o codiță de cireașă, și atunci noul mă înconjoară din toate părțile, chiar și când e vechi. Memoria mea e așa de grozavă și de ruptă din stele, încât după ce trec vreo șase luni, pot iar să vizitez spoturile în care am mai fost. Nou-nouțe, cum vă ziceam. Dar acum spre York.

Tren modern, gen rachetă, îmbrăcat festiv în roșu („roșu mucegai”, zice Cristi). Strălucește cu totul, ca și fața mea, fericită că pleacă într-o călătorie. Să fim blocați în Londra un an de pandemie nu a fost prea frumos, zău așa. Aproape era să epuizăm posibilitățile de distracție. În casă stând, desigur. Dar acum, cu porțile deschise, la drum! Nu mai contenim amândoi cu admirațiunile, în timp ce Alex ne privește încântat. Asta până când se hotărăște să pună niște sare și piper peste tot extazul nostru copilăresc. “Să vezi cum o să arate trenul din Scarborough la Whitby. Că Scarborough nu e London. Parcă văd că e din ăla din Evul Mediu și trebuie să ne ținem cu greu de bară, în timp ce ne flutură părul.”

Lili (molcolm și ardelenește): - Pe noi nu ne înspăimântă nimic. Am văzut tot ce poate fi mai rău în materie de trenuri.

Cristi, cu fața scăldată în lumină: - Vai de mine, aici bate soarele! Să vezi că mă ard până ajungem în York.

Ale (filosofând stoic): - Vai, îmi pare rău, tată, călătoria nu mai e perfectă. Am greșit latura trenului, când am rezervat locurile! Așa ceva! Deși nu mai înțeleg nimic, la apartament vrei soare, în tren nu.

Mai mergem noi așa, printre oițe englezești cu mieii aferenți, plutind pe aburi de soare și nirvana, când Alex se hotărăște din nou să apese pe butoane, sperând să ne arate care ne sunt limitele, sperând să ne șocheze o dată pentru totdeauna. “Hai să vă văd cum îmi cântați voi „La mulți ani!” Și mustăcește în barbă, crezând că ne-a venit de hac.

Lili (zâmbind subțire): - Eu o fac, mă ridic aici, în plin tren și cânt cu foc. Cristi, scoate cadoul și pregătește-te să filmezi un clip pentru youtube. Sunt convinsă că tot vagonul o să mi se alăture fericit. Și o să cântăm cu toții încântați de această întâmplare simplă.

Alex își dă brusc seama de uriașa greșeală pe care a făcut-o, mamă-sa e în stare de una ca asta, puterile ei de mamă vor surclasa reticențele ei obișnuite și, alb la față de groază bate în retragere:”Lasă, mamă, nu e nevoie, te cred că poți face așa ceva. Numai stai blând și admiră peisajele.”

Lili (perfect mulțumită să nu facă ce a spus că face, deși ar fi făcut-o, nu de alta, dar ca mamă tre’ să faci câteodată lucruri nemaifăcute și nemaivăzute): - Trenulețul ăsta merge repede, văd numai dungi de verde și de alb, amețesc. Oare cum o fi în Shinkansen?!

Cristinelu’: - Hm, cam cum a fost să pleci din România în Anglia, ca idee. Încă nu mi-am revenit din amețeala drumului.

În timp ce trenul încetinește, liniile verzi devin de un verde grăsuț și peisajul se reîntregește în imagini cu subiect și predicat.

York-ul e o Londră mai mitutică, are și catedrală gotică, îl are și pe Harry Potter alergând și râzând cu prietenii lui pe străduțele înguste tapetate cu pietre mari, cobluite. Ăsta nu-i cuvânt normal, dar e o traducere foarte bună a englezescului „cobbled” combinat cu românescul „colbuit”. Praful istoriei s-a așternut peste tot. E plăcut, intim, te simți ca acasă. Are vreo 365 de pub-uri, dar vineri seara nu mai găsești nici un locușor liber dacă nu ai făcut rezervare. Cum să mai găsești când e atât de frumos pe malul râului Ouse, cu rațe care plutesc pe lângă canoe viu colorate, cu mese presărate printre ziduri bătrâne, cu amintirea corăbiilor vikinge răsfrângându-se ecou din piatră în piatră. Cum să mai găsești când fiecare pub arată altfel, fiecare cu specificul lui, unul e în stil rock, cu chelneri acoperiți de tatuaje și muzică duduind printre piercinguri și, altul e în abur de magie, cu mese vechi de lemn și pocale de aramă, cranii de vrăjitoare și vorbe de demult gravate în piatră. Ai vrea să fii peste tot și să colinzi din pub în pub tot weekendul, ocolind la fir de ață vechile trasee ale vrăjitoarelor, căci nu se știe, mai bine să te ferești, decât să-ți pară rău. Cum să mai găsești vreun fir de loc când, odată ajuns înăuntru, descoperi universuri paralele cu mâncăruri delicioase și băuturi ucigător de bune. N-ai încotro, devii un gurmand al weekend-ului. Cu programare.

Așa am descoperit eu cel mai tare cocktail al tuturor timpurilor, într-o plimbărică gotică, de fapt big G l-a descoperit pentru mine și l-am primit odată cu râsul ei puternic, revărsat cu atâta generozitate deasupra lumii. Râs ce-i alunecă zglobiu de pe buzele roșii, îngemănând clipocitul stelelor și al apelor cu cea a sufletului ei vibrant, coardă pe care cântă întreaga bucurie a firii. Și atunci, la masă, în pub-ul acela fancy în care ne lăfăiam cu atâta încântare a trăitului, mi-am dat seama de ce am venit eu în York de fapt. Să beau un expresso martini. Atât de perfect în apele lui amestecate, spumă somptuoasă de lichior de cafea, vodcă și expresso, cremos și bogat ca o sărbătoare de Crăciun. Să mă răsfăț și să îl beau în timp ce ascult râsul lui big G și stau așa, cu dragii mei cei mai dragi, pur și simplu, în mijlocul bucuriei și al vrăjii. Vrajă cu vikingi, legiuni romane, saxoni, budincă de yorkshire, hoteluri cu nume de regine și pub-uri peste pub-uri presărate printre amintiri vechi de mii de ani. Nu am dat peste nici un druid în carne și-n oase, dar le-am găsit urmele pașilor întipărite în rădăcini de tisă și în fuioare de fum încolăcite răsărind din baghete fermecate.

Oricum, oricine poate cumpăra o baghetă din asta magică de la „Magazinul care nu trebuie numit”, de pe străduța cobluită numărul 1 și apoi poate să vadă tot ce dorește să vadă, fără prea mare efort, doar mișcând din bățul de tisă întrețesut cu o pană de bufniță bătrână.

Poate aș fi văzut și alte cele din lumile de altădată dacă treceam la al doilea cocktail, cafeaua are acest efect uimitor de a înmulți posibilitățile, dar drumul sau Cristi, nu mai știu exact, m-a luat de mână și m-a dus mai departe.

Oare în Londra găsesc expresso martini?! Dar ce nu găsești în Londra!

Pentru tine, Doamnă!

Pentru că tu, Femeie, esti cea care împlinește Rostul, cea care ridică Lumea din nimic, cea care ordonează Timpul și Florile, cea care are grijă de toata frumusețea și iubirea. Fragilă ca o emoție, atât de subțire, puternică ca adevărul, muntele și marea. Cea care găsește cosmosul în haos și, dacă nu-l găsește, tot îl construiește cu mâinile, cu zâmbetul, cu inima ei de lumină. Pentru că tu, Femeie, ești cea care mereu dăruiește totul. Din nou și din nou. La nesfârșit.

Pentru tine, Doamnă, am pictat un portret în filigran de bujori și „vert de terre”, acest verde incredibil de blând, cu nuanțe ascunse de prospețime vibrantă, acest verde rafinat care te definește.

Pentru Cami,

Care are totul foarte bine organizat în punguțe, cutii și cutiuțe de tot felul;

Care, în ciuda acestui fapt, caută mereu ceva pierdut, risipind minute prețioase presărate ca petalele uscate prin sertare;

Care într-adevăr este o fire pasională, tot ceea ce face, face cu pasiune vulcanică: aspiră ore întregi, nu vreau să spun câte (efort nemaiîntâlnit de mine vreodată în această viață), mătură curtea cât de zilnic poate și se cufundă absolut total în momentele ei zen (care durează doar câteva minute, din păcate, căci haosul lumii e mare și ea trebuie să-l ordoneze);

Care poartă 2 șosete diferite la jobul ei megaimportant, numai pentru a se drăgăli dulce cu copila ei de departe (“departe” e locul unde sunt celelalte două șosete);

Care stă 1 oră la coadă pentru înghețată, cu veselie și cu pasiune, of course, transformând pentru totdeauna conceptul în ceva absolut memorabil, mă gândesc sincer dacă nu cumva ea a însuflețit acea mulțime de oameni, metamorfozându-i pe toți în prieteni și artiști ai înghețatei;

Care e cea mai șefă bos pentru că deciziile ei sunt mereu cele mai bune;

Care mă face să râd cu poftă;

Care înoată 36 de bazine, joacă tenis sâmbăta, schiază, patinează și dumnezeu știe ce altceva mai face, dar mai ales mă târăște în plimbări nesfârșit de lungi și de fermecătoare pe dealurile Brașovului;

Care e o forță a naturii, un tsunami căruia nimic nu-i stă în cale, eu oricum n-aș îndrăzni;

Care nu vrea să mănânce zahăr, dar continuă să umple casa de ciocolată delicioasă și biscuiți mirobolanți, să nu uităm prăjiturile!- toate depozitate în cutiuțe și punguțe, for sure!

Care caută un sfert de oră după măcinătorul de scorțișoară (acesta e chiar numele lui!), apoi zdrobește cu mare efort bețele în mojar și în sfârșit, le macină herculean cu măcinătorul (eu nu am putut să răsucesc mânerul nici măcar 1 mm, de unde se vede că sportul cu ghiotura are un efect salutar în ceea ce privește măcinarea lucrurilor), anyway, un proces aproape preistoric de obținere a prafului de scorțișoară prin care Cami a trecut ca o adevărată “cave woman” în numele declarat al naturaleței;

Care, dimineața pe la 7, când nici nu puteam să adun 2 sunete, s-a hotărât să schimbe fețele de pernă, ceea ce am lăsat-o să facă, în timp ce m-am carambat să-mi beau cafeaua! Uneori nu pot să fac față esenței ei pasionale. Am și eu slăbiciunile mele.

Care s-a hotărât să mă culturalizeze și mi-a dat tot felul de albume cu picturi și gravuri, exclamând extaziată cât sunt de minunate. Mie nu-mi spuneau chiar nimic. Ba chiar îmi trecea prin cap că și eu aș putea să le fac pe unele, atât erau de urâte. Mai trebuie să ascult și muzică clasică, cred, până se va convinge că sunt o cauză pierdută. Cu tenisul e clar că a abandonat lupta. Deși uneori îmi spune tot felul de nume de jucători, ca și cum aș înțelege ce-i cu ei. O aprob, că e mai simplu. Dar și-a dat seama și singură ce soi de nesoi sunt când am pronunțat cu emfază numele celui mai mare jucător al tuturor timpurilor, Ferrero Rocher. Cică asta e o ciocolată, dar de, am făcut și eu ce am putut. De unde nu-i, nu se poate cere.

Pentru Cami,

Care, în ciuda programului superaglomerat și multitasking, vrea să îi dau mesaj în fiecare zi că sunt bine;

Care a scos capul pe geamul mansardei, dimineața la 7, să întrebe îngrijorată dacă mi-am luat cheile;

Care, după o zi absolut epuizantă, presărată și cu dureri de cap, a mai găsit puterea de a plânge împreună cu mine și de a-mi ridica moralul căzut sub pământ- sarcină deloc ușoară, vă rog să mă credeți!

Care m-a ajutat să înțeleg principiul hygge, în toată desăvârșirea sa măreață și delicioasă, atunci când mi-a pus cele mai frumoase farfurii în față, una pentru fiecare fel de mâncare (nici nu am știut că există farfurii speciale pentru pește!). Nu cred că e cazul să menționez că, până la a mă perfecționa în hyggelig, mâncam din cutii de plastic, încălzite la microunde. Și acum mă cutremur în ce hal eram!

Pentru Cami,

Care nu își cumpără bluza care i-a plăcut de la Colours of Benetton, dar ajută în stânga și în dreapta, ajută întruna, pe cei de departe, pe cei de aproape, dăruiește și tot dăruiește, pur și simplu, așa cum un arbore își dăruiește fructele;

Care mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat dulceața de trandafiri.

Pentru Cami,

Alături de care viața are o altă vibrație, un alt gust;

Pe care te poți baza întotdeauna, dar absolut întotdeauna, no matter what.

Îți mulțumesc că m-ai adăpostit la umbra ta.