Curajul din palmă

Am ajuns aici în iunie. Anul trecut. Prin august am avut o cădere. Cam așa, ca atunci când pășești brusc în gol, în casa liftului, te dezechilibrezi și o iei în jos, aleluia. Brusc nu mai știam cine sunt și ce vreau. M-am pus pe plâns, bineînțeles. Emoțiile trebuie exprimate, asta e o lecție pe care mi-am învățat-o. Cristinelu’ se uita la mine, înțelegând totul și simțind exact aceleași lucruri. Alex mă mângâia ca pe un copil zănatic și zâmbea înțelegător, așteptând să treacă buba.

Înainte de marea boceală aplicasem întruna pe net, vreo săptămână, încercând să obțin o slujbă. Întâi de teacher, acolo mă vedeam mare specialistă, apoi de babysitter. Ce papură vodă, mă vedeam în stare să îngrijesc un copil în loc de 30. Am aplicat și pentru recepționer. Ce putea să fie greu acolo?! Și între timp am așteptat. Nimic niciunde, nici un răspuns. Nimeni nu mă băga în seamă. Eram nimeni. Devenisem nimeni. O furnică oarecare între catralioane de furnici. Puteam să dispar cu totul, nu s-ar fi observat. Simțeam cum sufăr o depersonalizare violentă, sunt realmente agresată de robotizarea și impersonalizarea acestui mare oraș, minunat de frumos. Foiță cu foiță îmi pierdeam toate definițiile. Mă întorceam la stadiul de moleculă și aia pe cale de dispariție. Ce mai puteam să fac decât să plâng?!

Abia peste vreo lună mi-am dat seama că nu prea se fac angajări (spre deloc în ceea ce ne privește) din cauza pandemiei. Apoi m-a luat cu negru si cu abis. Eram profesoară până în străfunduri, identitatea mea timp de treizeci de ani fusese exact asta. Și ce făceam acum?! Dar nu mai voiam să fiu profesoară, îmi repetam întruna ca o jelanie fără sfârșit. Nu voiam să o iau de la capăt cu planificarea orelor și tot felul de hârtii, să fiu permanent stresată că voi spune ceva care ar putea deveni un bulgăre de zăpadă ce se rostogolește. O replică care mie mi s-ar părea inofensivă, altuia ar putea să i se pară un capăt de țară. Mai ales pe aici, unde amestecul de culturi e atât de pregnant. Nu mai voiam să lupt cu clase întregi de elevi care nu doreau să învețe, desfășurând strategii elaborate de cucerire demne de Sun Tsu. Mă ajunsese oboseala. Și atunci de ce plângeam și simțeam că mi s-au strepezit definitiv gustul și mirosul și toate celelalte simțuri?! Și de ce babysitter?! Habar n-aveam să fiu așa ceva. Dacă vreunul dintre copii pățea ceva și nu știam ce să fac?! Dacă era alergic la alune și eu îi dădeam alune?! Dacă pica în cap și eu rămâneam blocată și holbată în fața nenorocirii?! Nu știam cum aș fi reacționat, nu mi se întâmplase niciodată. Nu voiam nici asta. Plus că diplomele mele, destul de multicele la număr, nu păreau suficiente pentru a îngriji un prunc de pe aici. Ba chiar îmi lipseau niște calificări, dacă stăteam să cercetez cu de-amănuntul.

Întotdeauna m-am descurcat cu copiii, dar dacă aceștia erau unii de pe altă planetă și nu știam ce să fac cu ei?! Plus că nu aplicasem în viața mea pentru o slujbă, sfinte! Primisem slujba de la stat. Repartiție. Nu participasem niciodată la interviuri și mai ales interviuri la telefon. Urăsc telefonul. Nu mesajele scrise, doar cele audio. Am eu așa o fobie de lunatică. Cum pun telefonul la ureche nu mai înțeleg nimic. Alunecam de la groază la și mai multă groază, încercând să nu mă abandonez cu totul negurilor. Dă-i și plângi.

Cine eram?! Nu mai eram nimeni. Nu mai eram doamna profesoară, respectată de un întreg oraș. De ce făcusem asta?! De ce îmi schimbasem viața în acest ultim hal?! Mă scuturam de suspine și mi se părea că s-a terminat cu mine. Complet neajutorată. Sentimentul pe care îl trăiești când îți părăsești țara e absolut devastator. Îți pierzi identitatea, îți pierzi rostul, e ca și cum n-ai mai fi. Emigrarea poate fi o metodă foarte reușită de exterminare absolută. Ți-ai smuls toate firele care te conectau la diferitele straturi ale realității și plutești ca o pană luată de vânt. Mai funcționezi un pic pe baterie și apoi gata! Îți pierzi atributele maturității și ești doar un copil care s-a pierdut de părinții lui, definitiv, rătăcit printre uriașe mulțimi de oameni indiferenți, abandonat total printre străini.

Peste noapte mi-am dat seama că, într-un fel învârtit și sucit, experimentez ieșirea la pensie, fără să fiu la pensie. Deodată nu mai știi cine ești. Deodată dispari cu totul din conștiinta oamenilor. Obișnuiai să fii profesor, dar nu mai ești. Urmele pe care le-ai săpat în piatră cu inima ta, cu mintea ta, cu degetele scrijelite până la sânge se dovedesc simple valuri adieri, luate și duse mai departe spre marea cea mare. Simple sculpturi în vânt și praf de scoici. O frică irațională te cuprinde și simți că deja ai devenit una cu umbrele și cu pământul. Așa trebuie să se fi simțit și mama mea, răsucită brusc din profesoară în pensionară, răsucită din viața cu rost în cea fără rost. Și oricare altcineva. Eram dintr-o altă epocă, eram de demult, eram o vechitură, zdreanță uitată în podul casei. Ce căutam eu aici, cu interviuri și schimbari de joburi și cu marele oraș gata să mă devoreze ca pe o bucată infimă de carne?! Ca pe nimic.

După marea prăbușire, plus marea boceală am fost însă înapoi pe baricade. De unde rezultă că plânsul face bine. Toate relele sunt luate la vale și aruncate spre oceanul nemărginit. Am descoperit că am adus ceva cu mine care nu putea să îmi fie luat. Curajul. Moștenire ștanțată în toate celulele mele. În liniile din palmă. De la mama și tatăl meu cetire. De la bunici și de mai departe, de din sus de deal și vale. M-am definit din nou în funcție de flacăra ce arde neostoit în mijlocul inimii mele. Identitatea mea și-a revenit ca un adevărat phoenix, încleștându-se strâns de noua limpezime, proaspăt descoperită. Râde ca nebună în explozii solare. Acuși, acuși ajunge diamant curat, nu glumă.

Sunt scriitoare. Cel puțin pentru mine și asta contează. Asta vreau să fiu și în asta am crescut an dupa an. Asta e ce mă rotunjeste și mă eliberează, ce mă face să urc spre curcubeu și să îmi scald fața în picuri de ploaie. E iarba moale și verde de sub tălpile mele desculțe. La asta nu vreau să renunț. Este rucsacul meu de luat prin orice țară m-aș muta. E cu mine și în mine. Scriu pentru că asta mă umple ca pe o cupă de cleștar cu apă proaspătă, neîncepută.

Sunt mamă. Sunt soție. Am reîntregit clanul prin forțele mele vrăjite și bucuria acestui lucru e continuă și netulburată de nimic și de nimeni. Acestea sunt identități de care sunt absolut sigură și care mă mulțumesc pe deplin. Restul, obișnuințe și snobisme. Și da, sunt și profesor. O parte a ființei mele va fi mereu asta. Indiferent ce și unde voi lucra. Nu trebuie să fiu în școală ca să fiu ceea ce sunt. Nu trebuie să fiu recunoscută pentru asta. Sunt și gata.

M-am atârnat de poarta fricilor și cumva, târâș-grăpiș, împingând cu toate puterile, am zăvorât-o iar. Mai tre’ să trec și de interviurile cu pricina, să rămân în viață și în nici un caz nu am să fiu babysitter. Categoric nu am calificarea necesară. It’s not my cup of tea. Eliminată de pe listă. Nici recepționeră. Știu ce vreau și știu cine sunt.

Pentru prima oară în viața mea îmi stabilesc definițiile în funcție de mine, nu conform așteptărior lumii. Mă definesc după literele curajului meu scrijelite cu atâta efort exact peste mormanul de frici zvârcolite, mișunând ca viperele în cuiburi fără număr.

Merg înainte, doar cu jarul curajului meu în palmă, doar cu palma lipită de inimă.

Nu mă mai rătăcesc. Îmi cresc propriile rădăcini.