Whitby, adoratul

Mă dau încet jos din autobuzul în care m-am hurducat peste dealuri și prin văi superbe, acoperite de ciulini nemaivăzuți și flori galbene subtile și fragile și casc ochii mari. Whitby se repede asupa mea ca unul din pescărușii vânători ce îi împânzesc cerurile. Nu e în stil grecesc, fierbinte și solar, e în stil “Charlotte Bronte”. Mă trezesc aruncată cu 200 de ani în urmă. Dacă nu mai mult.

Pescărușul îmi confundă inima cu o înghețată și îmi ciugulește un colț din ea. Se avântă spre înalt, cu mine cu tot și mă învârte ca un titirez deasupra frumuseților cu totul și cu totul vintage. Mă îndrăgostesc iremediabil de Whitby.

Nu e sinele meu jucăuș, dornic de caniculă și de vibrații umane, e sinele meu vechi rău de tot, vechi ca o ceșcuță de ceai elisabethană, purtând cu el amintiri de pe vremea când eram o guvernantă engleză și chiar mai vechi, de pe vremea când nici nu eram. E sinele meu ancestral. Nu e vibrația nesfârșit de fermecătoare a coastelor mediteraneene, pline de râs și zornăit de soare, e o cufundare în supa primordială. Adânc, printre bolboroseli de magmă și clipocit de gaze.

Aceștia nu sunt pescăruși, sunt bătrâne suflete vikinge. Plaja nu e ticsită de turiști, oare de ce ar fi, e aproape frig, deși e sfârșitul lui mai, nu are palmieri și flori multicolore, nu are nici măcar un cer albastru. Are în schimb un aer apocaliptic, cum se întinde așa, învăluită în cețuri și aburi lăptoși. E uriașă, nemărginită, plutind serafic între voaluri din dantelă îngălbenită de vreme, precum domnișoara Havisham din “Marile speranțe”, legănându-se alene și cu grație de mireasă străveche, simt că urmele pașilor mei sunt încă aici, întipărite în memoria mișcătoare a nisipului, pașii mei de demult și pașii mei din viitor. Normal că deja îmi imaginez cum am să mă cazez la unul din minunatele conace de pe înaltul falezei și cum am să fac plimbări lungi și pierdute, cu valurile de un gri-cenușiu alunecând misterios la îngemănarea cu scoicile risipite de timp. Aici trebuie să se fi născut Jane Eyre, dintr-o plimbare melancolică și romantică printre fâșiile moi de caramel sărat amestecate cu apă de mare translucidă, exact aroma înghețatei delicioase cu care mă desfăt în chiar acest moment, privind lung de pe pontonul cu far tabloul perfect încadrat între valuri și stânci.

Urc cele 199 de trepte pitorești, sprijinindu-mă la fiecare pas de frumusețile revărsate cu toptanul de jur împrejur. Căsuțele colorate, marea avântată până departe, oamenii mișunând ca furnicile printre arome de fish and chips, fiecare local se prezintă ca fiind unicul deținător al celor mai grozavi cartofi prăjiți ever, fapt certificat prin multe stele tripadvisor. Nu Michelin, acesta nu are ce căuta aici unde există doar nuanțe de bază, elementare.

Sunt în vârf de deal. Ruinele mănăstirii și cimitirul cu pietre urieșești, spăimântoase trebuie să fi fost inspirația pentru toate acele detalii gotice ce l-au înfășurat pe Dracula. Mă înfior a frig sau poate a extaz. Punctul de belvedere e minunat și se deschide blând asupra lumii. În dreapta, dovezile sumbre, dar liniștitoare ale trecerii, morminte cu inscripții ce nu mai pot fi descifrate, năruiri de pietre sfinte, splendori gotice printre care pășește țanțoș un fazan, grațios și nepăsător, fălindu-se scăldat în culorile-i de smalț, în dreapta apa fumurie, stâncile aburite, plaja revărsată până hăt departe. Și între ele, băncuțe cu inscripții pline de drag pentru cei ce s-au dus și au iubit Whitby. Taman potrivite să stai pe ele și să visezi sau să scrii o altă carte la fel de faimoasă ca a înaintașilor. Despre mine e vorba, desigur, deja mă văd în această ipostază și construiesc castele uriașe cu totul și absolut ne-gotice. Până această capodoperă va fi întrupată, peisajul absolut rotund în perfecțiunea lui se rotunjește și mai tare când dau de pictorul din colț.

E un domn absolut pitoresc, în pantaloni scurți (mă uimește disponibilitatea englezilor de a purta așa ceva când eu dârdâi, suflată de toate vânturile, de, învățată cu fierbințeli grecești), poartă o mică barbă albă, cum îi stă bine unui pictor adevărat și s-a așezat exact în colțișorul creat între zidurile străvechi, prăpastia falezei și poteca urcătoare. Mă opresc și îl admir pentru câteva momente. Pune o tușă groasă maro pe tabloul albicios, străveziu al mării, plajei si cerului contopite oareșicum mistic, zău, nu pare să se potrivească, a stricat tabloul, dar apoi nu știu ce face cu pensula și culorile se desfac în fâșii de caramel și vanilie, exact potrivite și splendide. Sunt iar în extaz. Tot felul de oameni talentați pe aici. Inclusiv eu. Probabil e ceva ascuns, distilat în substanța acestor locuri de un straniu rafinat și misterios, care inspiră, te mână înainte, cum l-au mânat și pe Captain Cook, ah, ce explorator! Ce om curajos! Cu nava aia mică, din bucățele de lemn lipite, să alerge el de colo până colo pe oceanele lumii! Numai Whitby e de vină. Și vikingii lui reîncarnați.

Pescărușii se învârt mai departe pe cerul unde albul cețos e noul albastru, cu aere de mari răpitori, se răsucesc cârlionțat în cercuri concentrice, gata să prade orice înghețată scăpată de sub supraveghere.

Sunt perfect mulțumită de descoperirea mea, de aceste țărmuri englezești de o frumusețe stranie, care se potrivește atât de sferic peste sufletul meu gotic, Whitby e noua mea Grecie. Mă urc în autobuz cu mâna pe telefon, gata să caut camere și prețuri. Trebuie să mă întorc și să îmi scriu cartea. Eu și Charlotte Bronte.

Zmeul și borcanul cu scoici

Oriunde te duci vei găsi acolo numai ce ai adus cu tine.

Mereu ne imaginăm că dacă ne ducem în altă parte o să ne fie mai bine, dacă ne mutăm la mare sau la munte, în palat sau în colibă sau de ce nu, în Alaska, viața noastră se va schimba considerabil. Aici nu ne e bine, dar în altă parte va fi altfel. Într-o lume lipsită de certitudini, avem și noi una și ne ținem de ea cu dinții. Locul nu e bun, ne trebuie altul.

În realitate, oriunde te duci îți iei zmeul cu tine. Și sfoara lui continuă să fluture alergând de-a valma după franjurii colorați, să se agațe de tot felul de stânci sau să te izbească peste față când ți-e lumea mai dragă. Uneori se ancorează de câte o buturugă răsucită, alteori o ia de-aiurea în sus smulgându-te fioros de pe unde îți scăldai și tu ochii în soare. Zmeul ăsta e lucru mare, e și bun, și ne-bun, e trecut și viitor, și nu poți scăpa nici de unul, nici de altul. Pleci, vine cu tine. Ți se agață de haine, se vâră în valiza aia minimalistă pe care ai luat-o la drum, bucuros că ai scăpat de toate, crezându-te liber. Dureri și tristeți, dispariții și despărțiri flutură continuu pe lângă hubloul acestui avion mititel în care încerci să zbori spre alte zări. Te-au format, te-au marcat, sunt substanță revărsată, impregnată în toate celulele tale, sunt zmeu spăimântos care iese de sub pat aidoma unei păpuși chucky rânjind inutil exact în momentul în care crezi că ai pus piciorul pe pământ ferm, că ai ajuns în sfârșit la mal după atâtea furtuni. Mereu mi-a fost frică de păpuși din astea bucălate de plastic. Să mai și car una în geamantan e prea de tot.

Pe de altă parte, ești ceea ce ești exact din acest motiv. Din cauza zmeului. Nu ai cum să renunți la el, nu vrei să nu-l iei după tine ca pe un cățel alergând cu limba scoasă și dând din coadă ca dintr-o morișcă, disperat să-ți câștige afecțiunea. Îl iei, că n-ai cum altfel. El ești tu. Doar n-o să pleci tu fără tine. Îl iei și te joci cu zmeul tău ori de câte ori găsești un câmp întins și verde, plin de speranțe, ori de câte ori dai peste o plajă albastru aurie, plină de perle și scoici.

Ăsta e al doilea lucru pe care îl porți în bagajele tale călătoare. Borcanul cu scoici. Mici seifuri de piatră în care cresc perlele visurilor tale. Oriunde te-ai duce, vine cu tine. Scoici-matcă. Te mână din urmă ca pe hoții de cai, te zoresc, te îmbrâncesc. Te alină cu promisiuni când ți-s pașii îngreunați și genunchii îți scârțâie de atâta cale cu hârtoape, te mângâie cu lumini sclipicioase și promisiuni de bun venit. Îți proiectează fără odihnă, pe apele cerurilor, aurora boreală a ceea ce va fi, a ceea ce vrei să fie.

Uneori îngenunchez pe această plajă nesfârșită din sufletul meu hoinar și îmi trec în revistă scoicile, aruncând câte o ochiadă înăuntrul fiecăreia, să văd cât au crescut perlele. Unele sunt încă fir de nisip, zgâriind și amețindu-mă de durere, altele sunt deja globulețe translucide de frumusețe aproape împlinită. Aproape rotunjită în desăvârșire.

Poți să fugi, schimbând locurile ca pe pantofi, poți să alergi cât de repede poți, astea două se țin scai de tine. Nu te slăbesc nici o clipă. Visele-perlă îți țopăie prin inimă nestingherite, ca la ele acasă, zmeul nebunul îți flutură prin creieri, neobosit, neliniștit. Ești peste tot doar tu cu tine însăți. În mijloc de paradis grecesc, de orășel ploios de munte, în mijloc de metropolă sau de univers. Doar tu.

Așa că poți fi fericită oriunde. Dacă accepți că sunt perlele tale și zmeul tău. Trebuie să pui hotărât mâna pe sfoara gri care plesnește necontrolat tot ce întâlnește în cale și să o ții strâns în pumn. Să cauți vânturile potrivite și să-ți arunci zmeul spre înalt, întotdeauna numai spre înalt. Alte locuri nu au importanță. Degeaba le schimbi. Și, când obosești, trebuie să-ți amintești că ai borcanul tău cu scoici. Sunt acolo și nu te vor părăsi niciodată. Nu te vor lăsa la greu. Scoicile tale sidefate, sunând a mare și a depărtare, scoicile tale perlate. Minunatele, albastrele! Florile tale de nu-mă-uita.

În cele din urmă o să înțelegi și o să accepți că oriunde te poartă pașii o să găsești același lucru. O să te găsești pe tine însăți. Și atunci o să vezi și bucuria dinlăuntrul tău.

Am de gând să fac asta.

Călătorii spre fiul meu

Gata, am reușit. Am scăpat. Nu mai văd nici un păianjen. Nu se mai holbează la mine cu ochii lui bulbucați și fațetați din înaltul tavanului. Tratamentul a fost eficace. A eliminat halucinațiile și grozăveniile obscure gen păpușa Chucky care iese de sub pat și te prinde de picior când ți-e lumea mai dragă.

Cumva, într-un mod neprogramat și un pic straniu, în timp ce m-am mișcat între Parga și Londra, nițel pe la Amsterdam sau Lisabona, între Italia și Spania, cumva, fără să știu cum, fără să înțeleg la nivel conștient, straturi, straturi de aluviuni și sedimente s-au dislocat în străfundurile subconștientului meu, s-au rupt cu totul de unde stăteau în amorțire și nepăsare și au luat-o la vale. Și, odată cu ele s-au dus multe din zidurile mele de apărare construite cu atâta migală în zeci de ani. Zidurile mele chinezești. S-au dus pe apa sâmbetei.

Așa au dispărut frica de schimbare și nehotărârea. Comoditatea și dorința de siguranță. Duse au fost pentru totdeauna neștiința pașilor înainte și analiza obsesivă a trecutului și a greșelilor lui. Așa am scăpat de teama de a încerca o nouă mașinărie într-o gară de metrou. De imposibilitatea de a cere o informație într-o stație de autobuz, de jena de a nu greși, a dispărut rușinea de a nu fi perfect, de a nu fi în stare, de a te lăsa văzut și judecat. Orice fel de rușine rușinoasă. A dispărut groaznica spaimă a vulnerabilității. Nu vulnerabilitatea, căci mă simt și acum foarte vulnerabilă, multe rele mi se pot întâmpla în orice moment, dar nu e asta definiția noastră, a fiecăruia?! Spaima de a fi vulnerabil. Asta s-a dus. Da, sunt aici, expusă în fața tuturor, cu greșelile mele cu tot, și ce-i cu asta?! Cu ce m-au ajutat protecțiile?! Zidurile chinezești nu folosesc la nimic, decât la a-ți păzi însingurarea în vârful turnurilor de fildeș.

Căci de câte ori poți să te arzi? Pui mâna pe capacul fierbine, arsh! Te-ai ars, pielea îți este așa de gingașă și fricoasă. Încă o dată și încă o dată. Și în sfârșit, marele premiu. Poți să iei capacul, cu aceeași mână, cu aceeași fierbințeală ascunsă. Care nu îți mai face nimic, pentru că ești liber. Liber de orice frică, ești bătătorit și bătucit de atâtea experiențe. În sfârșit liber să ridici capacul de pe oala clocotindă și să guști dacă lintea a fiert destul, dacă maglavaisul la care ai meșterit atâta timp e suficient de gustos.

Undeva, la răscruce de drumuri, printre atâtea poteci întrețesute, ceva uriaș s-a mișcat înlăuntrul meu. Și m-a eliberat din chingile țării mele. Pe care o iubeam atât, dar în care nu mai puteam să stau pentru că era țara păianjenilor uriași cu ochi multipli. Tăvălugul a luat-o la vale și a dus cu el tot ce aveam. Am vrut să scriu „tot ce clădisem într-o viață de om”. Dar apoi mi-am dat seama că nu ar fi fost chiar adevărat. Ceea ce am clădit într-o viață de om e mult mai subtil decât orice fel de construcție ridicată pe pământ. Mai degrabă e o chestie plutitoare care zboară netulburat „in the cloud”.

Mult timp nu am înțeles ce înseamnă chestia asta, „in the cloud”. Cum adică, în nori??! Apoi fiul meu m-a învățat cum să mă protejez de dispariția datelor de pe laptopul meu prețios. Chiar dacă calculatorul își dă duhul brusc, fără semne de avertizare, chiar dacă devine dintr-odată impenetrabil ca un cod secret de-al extratereștrilor, datele mele prețioase, scrierile, documentele, miile de poze, toate vor pluti drăguț și senin “in the cloud”. Le pot recupera de acolo sau mai degrabă accesa în orice clipă. Așa că îmi imaginez asta ca pe un nor pufos, albastru, cum altfel?!, care e undeva deasupra mea, surâzând în fengshuiul lui de nor, nemuritor și cu toate construcțiile mele la adăpost. Tot ce clădim aici sunt construcții-nori, făcute din picături de apă, din ceață și uneori un pic de albastru.

Așa că mi-am luat norul sub braț, cum s-ar zice și am plecat. M-am mutat la Londra. Tăvălugul cu pricina a dus cu el într-aiurea slujba mea sigură, bătută-n cuie, care urma să-mi asigure o pensie lunară de 450 de lire (acum măsor totul în lire), asta în caz că până ieșeam eu la pensie statul mai putea plăti așa o sumă „uriașă”, ce m-ar fi ținut oareșicum deasupra limitei sărăciei. Chiar deasupra. A dus cu el apartamentul nostru frumușel și exact cât și cum trebuie, aflat într-un cartier vechi al orașului, plăcut și confortabil. Am crezut că o să fie o mare nenorocire că nu-l mai avem, că o să sufăr cumplit după el, dar a trecut aproape un an de la marea despărțire și deja am început să-l uit. Ce chestie curioasă. Uitarea asta. Pur și simplu nu mai pare un capăt de țară. Nu mai pare nicicum. Stau în chirie acum, într-un apartament absolut superb, cu o priveliște de carte poștală, care nu e al meu, dar e mult mai confortabil, mai frumos, mai interesant. Nu simt că aș fi pierdut ceva. Pentru că totul este „in the cloud”. Amintirile vieții noastre împreună, râsetele copilului nostru pe când avea șapte ani, zece, doisprezece ani, optsprezece, Crăciunurile în familie, minunăția meselor servite împreună, totul, „in the cloud”.

Simt că nu am pierdut nimic. Pentru că acum am râsetele fiului meu de jur împrejurul meu. Chiar acum îl aud cum cântă fericit, în camera lui „Hallelujah”! Îmi crește inima.

E bine cu norul deasupra, să știu că nu am cum să pierd ceva, dar cât de bine e cu totul viu și fără de sfârșit chiar aici, lângă mine. În acest prezent atât de real. De pipăibil.

Cumva, tot ce am trăit, ce am simțit, ce am făurit, tot ce am pierdut și plâns și stricat, tot ce înseamnă o viață de om e aici cu mine, nu s-a pierdut nimic important.

Călătorii de-a lungul a zece ani. Atât mi-a trebuit ca să pot să fac marea călătorie. Spre fiul meu. El a plecat cu zece ani în urmă. Atât mi-a trebuit ca să mă desțelenesc. Și abia în acest moment realizez importanța covârșitoare a drumurilor mele în stânga și în dreapta. Călătoriile m-au învățat ce e schimbarea, cum încă un pas e de ajuns, măcar un pas, m-au învățat prin tatuare cu „foc și pară” mersul veșnic spre înainte.

M-au ajutat în feluri subtile și profunde, izbitoare și uneori nevăzute. Nemaivăzute. M-au scăpat de depresie, de păianjeni urâți și machiavelici, m-au ajutat să râd și să sper, să îmi găsesc un scop, m-au ajutat să îmi regăsesc fiul. Rătăcit de unul singur prin lumea largă. Acum nimeni nu mai e rătăcit. Nimeni nu mai e singur.

Călătoriile au fost șocurile mele electrice. Arzând, eliminând chestiile inutile din calea lor, făcând totul să renască, să o ia pe altă cale. Eu sunt alta. Sunt altcineva. Fiind aceeași. Sunt eu însămi. Ca atunci când limpezești un text, care exprimă o idee, dar are prea multe cuvinte, prea multe zorzoane, ce nu ajută, dimpotrivă, năucesc limpezimea mesajului, o tulbură, o împiedică. Așa mă simt eu acum. Toate cuvintele de prisos au fost eliminate. Sunt clară ca apa de izvor. Sunt acasă. Sunt cu fiul meu. În nori și sub nori și plutind printre ei.

Ce urmează? O altă călătorie minunată, mirobolantă si fantabuloasă. De ce nu?!