Un espresso martini în York

Ne-am hotărât că e cazul să ne începem periplul printre orașele englezești. Nu se întrevede nici o ocazie de a ne lăfăi la soare prin Grecia sau Italia, sunt tot felul de liste roșii sau verzi, care se schimbă peste noapte, cazi din verde în roșu în timpul unui vis. Hai la York, ne-am zis, că e cel mai vechi. Au existat oameni aici cu mii de ani în urmă. Dacă nici asta nu e vechi, atunci care e?! Orașul arborilor de tisă. Copaci măreți, răsuciți în ghirlande de înțelepciune, taman buni pentru druizi și nemurire. După Londra, așa ora măricel, tre’ să cauți altceva, trebuie să îți primenești privirea cu alte dimensiuni, nu mai poți căuta urieșescul, grandiosul, nici pe Harry Potter, nici măcar vechiul, acum îmi dau seama. Londra e de toate, așa că te paște plictiseala oriunde te-ai duce. Totul devine un downgrade.

Dar nu pentru mine. Eu sunt mereu hotărâtă să văd vibrația lumii, am memoria extrem de scurtă, cam cât o codiță de cireașă, și atunci noul mă înconjoară din toate părțile, chiar și când e vechi. Memoria mea e așa de grozavă și de ruptă din stele, încât după ce trec vreo șase luni, pot iar să vizitez spoturile în care am mai fost. Nou-nouțe, cum vă ziceam. Dar acum spre York.

Tren modern, gen rachetă, îmbrăcat festiv în roșu („roșu mucegai”, zice Cristi). Strălucește cu totul, ca și fața mea, fericită că pleacă într-o călătorie. Să fim blocați în Londra un an de pandemie nu a fost prea frumos, zău așa. Aproape era să epuizăm posibilitățile de distracție. În casă stând, desigur. Dar acum, cu porțile deschise, la drum! Nu mai contenim amândoi cu admirațiunile, în timp ce Alex ne privește încântat. Asta până când se hotărăște să pună niște sare și piper peste tot extazul nostru copilăresc. “Să vezi cum o să arate trenul din Scarborough la Whitby. Că Scarborough nu e London. Parcă văd că e din ăla din Evul Mediu și trebuie să ne ținem cu greu de bară, în timp ce ne flutură părul.”

Lili (molcolm și ardelenește): - Pe noi nu ne înspăimântă nimic. Am văzut tot ce poate fi mai rău în materie de trenuri.

Cristi, cu fața scăldată în lumină: - Vai de mine, aici bate soarele! Să vezi că mă ard până ajungem în York.

Ale (filosofând stoic): - Vai, îmi pare rău, tată, călătoria nu mai e perfectă. Am greșit latura trenului, când am rezervat locurile! Așa ceva! Deși nu mai înțeleg nimic, la apartament vrei soare, în tren nu.

Mai mergem noi așa, printre oițe englezești cu mieii aferenți, plutind pe aburi de soare și nirvana, când Alex se hotărăște din nou să apese pe butoane, sperând să ne arate care ne sunt limitele, sperând să ne șocheze o dată pentru totdeauna. “Hai să vă văd cum îmi cântați voi „La mulți ani!” Și mustăcește în barbă, crezând că ne-a venit de hac.

Lili (zâmbind subțire): - Eu o fac, mă ridic aici, în plin tren și cânt cu foc. Cristi, scoate cadoul și pregătește-te să filmezi un clip pentru youtube. Sunt convinsă că tot vagonul o să mi se alăture fericit. Și o să cântăm cu toții încântați de această întâmplare simplă.

Alex își dă brusc seama de uriașa greșeală pe care a făcut-o, mamă-sa e în stare de una ca asta, puterile ei de mamă vor surclasa reticențele ei obișnuite și, alb la față de groază bate în retragere:”Lasă, mamă, nu e nevoie, te cred că poți face așa ceva. Numai stai blând și admiră peisajele.”

Lili (perfect mulțumită să nu facă ce a spus că face, deși ar fi făcut-o, nu de alta, dar ca mamă tre’ să faci câteodată lucruri nemaifăcute și nemaivăzute): - Trenulețul ăsta merge repede, văd numai dungi de verde și de alb, amețesc. Oare cum o fi în Shinkansen?!

Cristinelu’: - Hm, cam cum a fost să pleci din România în Anglia, ca idee. Încă nu mi-am revenit din amețeala drumului.

În timp ce trenul încetinește, liniile verzi devin de un verde grăsuț și peisajul se reîntregește în imagini cu subiect și predicat.

York-ul e o Londră mai mitutică, are și catedrală gotică, îl are și pe Harry Potter alergând și râzând cu prietenii lui pe străduțele înguste tapetate cu pietre mari, cobluite. Ăsta nu-i cuvânt normal, dar e o traducere foarte bună a englezescului „cobbled” combinat cu românescul „colbuit”. Praful istoriei s-a așternut peste tot. E plăcut, intim, te simți ca acasă. Are vreo 365 de pub-uri, dar vineri seara nu mai găsești nici un locușor liber dacă nu ai făcut rezervare. Cum să mai găsești când e atât de frumos pe malul râului Ouse, cu rațe care plutesc pe lângă canoe viu colorate, cu mese presărate printre ziduri bătrâne, cu amintirea corăbiilor vikinge răsfrângându-se ecou din piatră în piatră. Cum să mai găsești când fiecare pub arată altfel, fiecare cu specificul lui, unul e în stil rock, cu chelneri acoperiți de tatuaje și muzică duduind printre piercinguri și, altul e în abur de magie, cu mese vechi de lemn și pocale de aramă, cranii de vrăjitoare și vorbe de demult gravate în piatră. Ai vrea să fii peste tot și să colinzi din pub în pub tot weekendul, ocolind la fir de ață vechile trasee ale vrăjitoarelor, căci nu se știe, mai bine să te ferești, decât să-ți pară rău. Cum să mai găsești vreun fir de loc când, odată ajuns înăuntru, descoperi universuri paralele cu mâncăruri delicioase și băuturi ucigător de bune. N-ai încotro, devii un gurmand al weekend-ului. Cu programare.

Așa am descoperit eu cel mai tare cocktail al tuturor timpurilor, într-o plimbărică gotică, de fapt big G l-a descoperit pentru mine și l-am primit odată cu râsul ei puternic, revărsat cu atâta generozitate deasupra lumii. Râs ce-i alunecă zglobiu de pe buzele roșii, îngemănând clipocitul stelelor și al apelor cu cea a sufletului ei vibrant, coardă pe care cântă întreaga bucurie a firii. Și atunci, la masă, în pub-ul acela fancy în care ne lăfăiam cu atâta încântare a trăitului, mi-am dat seama de ce am venit eu în York de fapt. Să beau un expresso martini. Atât de perfect în apele lui amestecate, spumă somptuoasă de lichior de cafea, vodcă și expresso, cremos și bogat ca o sărbătoare de Crăciun. Să mă răsfăț și să îl beau în timp ce ascult râsul lui big G și stau așa, cu dragii mei cei mai dragi, pur și simplu, în mijlocul bucuriei și al vrăjii. Vrajă cu vikingi, legiuni romane, saxoni, budincă de yorkshire, hoteluri cu nume de regine și pub-uri peste pub-uri presărate printre amintiri vechi de mii de ani. Nu am dat peste nici un druid în carne și-n oase, dar le-am găsit urmele pașilor întipărite în rădăcini de tisă și în fuioare de fum încolăcite răsărind din baghete fermecate.

Oricum, oricine poate cumpăra o baghetă din asta magică de la „Magazinul care nu trebuie numit”, de pe străduța cobluită numărul 1 și apoi poate să vadă tot ce dorește să vadă, fără prea mare efort, doar mișcând din bățul de tisă întrețesut cu o pană de bufniță bătrână.

Poate aș fi văzut și alte cele din lumile de altădată dacă treceam la al doilea cocktail, cafeaua are acest efect uimitor de a înmulți posibilitățile, dar drumul sau Cristi, nu mai știu exact, m-a luat de mână și m-a dus mai departe.

Oare în Londra găsesc expresso martini?! Dar ce nu găsești în Londra!

Pentru tine, Doamnă!

Pentru că tu, Femeie, esti cea care împlinește Rostul, cea care ridică Lumea din nimic, cea care ordonează Timpul și Florile, cea care are grijă de toata frumusețea și iubirea. Fragilă ca o emoție, atât de subțire, puternică ca adevărul, muntele și marea. Cea care găsește cosmosul în haos și, dacă nu-l găsește, tot îl construiește cu mâinile, cu zâmbetul, cu inima ei de lumină. Pentru că tu, Femeie, ești cea care mereu dăruiește totul. Din nou și din nou. La nesfârșit.

Pentru tine, Doamnă, am pictat un portret în filigran de bujori și „vert de terre”, acest verde incredibil de blând, cu nuanțe ascunse de prospețime vibrantă, acest verde rafinat care te definește.

Pentru Cami,

Care are totul foarte bine organizat în punguțe, cutii și cutiuțe de tot felul;

Care, în ciuda acestui fapt, caută mereu ceva pierdut, risipind minute prețioase presărate ca petalele uscate prin sertare;

Care într-adevăr este o fire pasională, tot ceea ce face, face cu pasiune vulcanică: aspiră ore întregi, nu vreau să spun câte (efort nemaiîntâlnit de mine vreodată în această viață), mătură curtea cât de zilnic poate și se cufundă absolut total în momentele ei zen (care durează doar câteva minute, din păcate, căci haosul lumii e mare și ea trebuie să-l ordoneze);

Care poartă 2 șosete diferite la jobul ei megaimportant, numai pentru a se drăgăli dulce cu copila ei de departe (“departe” e locul unde sunt celelalte două șosete);

Care stă 1 oră la coadă pentru înghețată, cu veselie și cu pasiune, of course, transformând pentru totdeauna conceptul în ceva absolut memorabil, mă gândesc sincer dacă nu cumva ea a însuflețit acea mulțime de oameni, metamorfozându-i pe toți în prieteni și artiști ai înghețatei;

Care e cea mai șefă bos pentru că deciziile ei sunt mereu cele mai bune;

Care mă face să râd cu poftă;

Care înoată 36 de bazine, joacă tenis sâmbăta, schiază, patinează și dumnezeu știe ce altceva mai face, dar mai ales mă târăște în plimbări nesfârșit de lungi și de fermecătoare pe dealurile Brașovului;

Care e o forță a naturii, un tsunami căruia nimic nu-i stă în cale, eu oricum n-aș îndrăzni;

Care nu vrea să mănânce zahăr, dar continuă să umple casa de ciocolată delicioasă și biscuiți mirobolanți, să nu uităm prăjiturile!- toate depozitate în cutiuțe și punguțe, for sure!

Care caută un sfert de oră după măcinătorul de scorțișoară (acesta e chiar numele lui!), apoi zdrobește cu mare efort bețele în mojar și în sfârșit, le macină herculean cu măcinătorul (eu nu am putut să răsucesc mânerul nici măcar 1 mm, de unde se vede că sportul cu ghiotura are un efect salutar în ceea ce privește măcinarea lucrurilor), anyway, un proces aproape preistoric de obținere a prafului de scorțișoară prin care Cami a trecut ca o adevărată “cave woman” în numele declarat al naturaleței;

Care, dimineața pe la 7, când nici nu puteam să adun 2 sunete, s-a hotărât să schimbe fețele de pernă, ceea ce am lăsat-o să facă, în timp ce m-am carambat să-mi beau cafeaua! Uneori nu pot să fac față esenței ei pasionale. Am și eu slăbiciunile mele.

Care s-a hotărât să mă culturalizeze și mi-a dat tot felul de albume cu picturi și gravuri, exclamând extaziată cât sunt de minunate. Mie nu-mi spuneau chiar nimic. Ba chiar îmi trecea prin cap că și eu aș putea să le fac pe unele, atât erau de urâte. Mai trebuie să ascult și muzică clasică, cred, până se va convinge că sunt o cauză pierdută. Cu tenisul e clar că a abandonat lupta. Deși uneori îmi spune tot felul de nume de jucători, ca și cum aș înțelege ce-i cu ei. O aprob, că e mai simplu. Dar și-a dat seama și singură ce soi de nesoi sunt când am pronunțat cu emfază numele celui mai mare jucător al tuturor timpurilor, Ferrero Rocher. Cică asta e o ciocolată, dar de, am făcut și eu ce am putut. De unde nu-i, nu se poate cere.

Pentru Cami,

Care, în ciuda programului superaglomerat și multitasking, vrea să îi dau mesaj în fiecare zi că sunt bine;

Care a scos capul pe geamul mansardei, dimineața la 7, să întrebe îngrijorată dacă mi-am luat cheile;

Care, după o zi absolut epuizantă, presărată și cu dureri de cap, a mai găsit puterea de a plânge împreună cu mine și de a-mi ridica moralul căzut sub pământ- sarcină deloc ușoară, vă rog să mă credeți!

Care m-a ajutat să înțeleg principiul hygge, în toată desăvârșirea sa măreață și delicioasă, atunci când mi-a pus cele mai frumoase farfurii în față, una pentru fiecare fel de mâncare (nici nu am știut că există farfurii speciale pentru pește!). Nu cred că e cazul să menționez că, până la a mă perfecționa în hyggelig, mâncam din cutii de plastic, încălzite la microunde. Și acum mă cutremur în ce hal eram!

Pentru Cami,

Care nu își cumpără bluza care i-a plăcut de la Colours of Benetton, dar ajută în stânga și în dreapta, ajută întruna, pe cei de departe, pe cei de aproape, dăruiește și tot dăruiește, pur și simplu, așa cum un arbore își dăruiește fructele;

Care mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat dulceața de trandafiri.

Pentru Cami,

Alături de care viața are o altă vibrație, un alt gust;

Pe care te poți baza întotdeauna, dar absolut întotdeauna, no matter what.

Îți mulțumesc că m-ai adăpostit la umbra ta.

Whitby, adoratul

Mă dau încet jos din autobuzul în care m-am hurducat peste dealuri și prin văi superbe, acoperite de ciulini nemaivăzuți și flori galbene subtile și fragile și casc ochii mari. Whitby se repede asupa mea ca unul din pescărușii vânători ce îi împânzesc cerurile. Nu e în stil grecesc, fierbinte și solar, e în stil “Charlotte Bronte”. Mă trezesc aruncată cu 200 de ani în urmă. Dacă nu mai mult.

Pescărușul îmi confundă inima cu o înghețată și îmi ciugulește un colț din ea. Se avântă spre înalt, cu mine cu tot și mă învârte ca un titirez deasupra frumuseților cu totul și cu totul vintage. Mă îndrăgostesc iremediabil de Whitby.

Nu e sinele meu jucăuș, dornic de caniculă și de vibrații umane, e sinele meu vechi rău de tot, vechi ca o ceșcuță de ceai elisabethană, purtând cu el amintiri de pe vremea când eram o guvernantă engleză și chiar mai vechi, de pe vremea când nici nu eram. E sinele meu ancestral. Nu e vibrația nesfârșit de fermecătoare a coastelor mediteraneene, pline de râs și zornăit de soare, e o cufundare în supa primordială. Adânc, printre bolboroseli de magmă și clipocit de gaze.

Aceștia nu sunt pescăruși, sunt bătrâne suflete vikinge. Plaja nu e ticsită de turiști, oare de ce ar fi, e aproape frig, deși e sfârșitul lui mai, nu are palmieri și flori multicolore, nu are nici măcar un cer albastru. Are în schimb un aer apocaliptic, cum se întinde așa, învăluită în cețuri și aburi lăptoși. E uriașă, nemărginită, plutind serafic între voaluri din dantelă îngălbenită de vreme, precum domnișoara Havisham din “Marile speranțe”, legănându-se alene și cu grație de mireasă străveche, simt că urmele pașilor mei sunt încă aici, întipărite în memoria mișcătoare a nisipului, pașii mei de demult și pașii mei din viitor. Normal că deja îmi imaginez cum am să mă cazez la unul din minunatele conace de pe înaltul falezei și cum am să fac plimbări lungi și pierdute, cu valurile de un gri-cenușiu alunecând misterios la îngemănarea cu scoicile risipite de timp. Aici trebuie să se fi născut Jane Eyre, dintr-o plimbare melancolică și romantică printre fâșiile moi de caramel sărat amestecate cu apă de mare translucidă, exact aroma înghețatei delicioase cu care mă desfăt în chiar acest moment, privind lung de pe pontonul cu far tabloul perfect încadrat între valuri și stânci.

Urc cele 199 de trepte pitorești, sprijinindu-mă la fiecare pas de frumusețile revărsate cu toptanul de jur împrejur. Căsuțele colorate, marea avântată până departe, oamenii mișunând ca furnicile printre arome de fish and chips, fiecare local se prezintă ca fiind unicul deținător al celor mai grozavi cartofi prăjiți ever, fapt certificat prin multe stele tripadvisor. Nu Michelin, acesta nu are ce căuta aici unde există doar nuanțe de bază, elementare.

Sunt în vârf de deal. Ruinele mănăstirii și cimitirul cu pietre urieșești, spăimântoase trebuie să fi fost inspirația pentru toate acele detalii gotice ce l-au înfășurat pe Dracula. Mă înfior a frig sau poate a extaz. Punctul de belvedere e minunat și se deschide blând asupra lumii. În dreapta, dovezile sumbre, dar liniștitoare ale trecerii, morminte cu inscripții ce nu mai pot fi descifrate, năruiri de pietre sfinte, splendori gotice printre care pășește țanțoș un fazan, grațios și nepăsător, fălindu-se scăldat în culorile-i de smalț, în dreapta apa fumurie, stâncile aburite, plaja revărsată până hăt departe. Și între ele, băncuțe cu inscripții pline de drag pentru cei ce s-au dus și au iubit Whitby. Taman potrivite să stai pe ele și să visezi sau să scrii o altă carte la fel de faimoasă ca a înaintașilor. Despre mine e vorba, desigur, deja mă văd în această ipostază și construiesc castele uriașe cu totul și absolut ne-gotice. Până această capodoperă va fi întrupată, peisajul absolut rotund în perfecțiunea lui se rotunjește și mai tare când dau de pictorul din colț.

E un domn absolut pitoresc, în pantaloni scurți (mă uimește disponibilitatea englezilor de a purta așa ceva când eu dârdâi, suflată de toate vânturile, de, învățată cu fierbințeli grecești), poartă o mică barbă albă, cum îi stă bine unui pictor adevărat și s-a așezat exact în colțișorul creat între zidurile străvechi, prăpastia falezei și poteca urcătoare. Mă opresc și îl admir pentru câteva momente. Pune o tușă groasă maro pe tabloul albicios, străveziu al mării, plajei si cerului contopite oareșicum mistic, zău, nu pare să se potrivească, a stricat tabloul, dar apoi nu știu ce face cu pensula și culorile se desfac în fâșii de caramel și vanilie, exact potrivite și splendide. Sunt iar în extaz. Tot felul de oameni talentați pe aici. Inclusiv eu. Probabil e ceva ascuns, distilat în substanța acestor locuri de un straniu rafinat și misterios, care inspiră, te mână înainte, cum l-au mânat și pe Captain Cook, ah, ce explorator! Ce om curajos! Cu nava aia mică, din bucățele de lemn lipite, să alerge el de colo până colo pe oceanele lumii! Numai Whitby e de vină. Și vikingii lui reîncarnați.

Pescărușii se învârt mai departe pe cerul unde albul cețos e noul albastru, cu aere de mari răpitori, se răsucesc cârlionțat în cercuri concentrice, gata să prade orice înghețată scăpată de sub supraveghere.

Sunt perfect mulțumită de descoperirea mea, de aceste țărmuri englezești de o frumusețe stranie, care se potrivește atât de sferic peste sufletul meu gotic, Whitby e noua mea Grecie. Mă urc în autobuz cu mâna pe telefon, gata să caut camere și prețuri. Trebuie să mă întorc și să îmi scriu cartea. Eu și Charlotte Bronte.