Zmeul și borcanul cu scoici

Oriunde te duci vei găsi acolo numai ce ai adus cu tine.

Mereu ne imaginăm că dacă ne ducem în altă parte o să ne fie mai bine, dacă ne mutăm la mare sau la munte, în palat sau în colibă sau de ce nu, în Alaska, viața noastră se va schimba considerabil. Aici nu ne e bine, dar în altă parte va fi altfel. Într-o lume lipsită de certitudini, avem și noi una și ne ținem de ea cu dinții. Locul nu e bun, ne trebuie altul.

În realitate, oriunde te duci îți iei zmeul cu tine. Și sfoara lui continuă să fluture alergând de-a valma după franjurii colorați, să se agațe de tot felul de stânci sau să te izbească peste față când ți-e lumea mai dragă. Uneori se ancorează de câte o buturugă răsucită, alteori o ia de-aiurea în sus smulgându-te fioros de pe unde îți scăldai și tu ochii în soare. Zmeul ăsta e lucru mare, e și bun, și ne-bun, e trecut și viitor, și nu poți scăpa nici de unul, nici de altul. Pleci, vine cu tine. Ți se agață de haine, se vâră în valiza aia minimalistă pe care ai luat-o la drum, bucuros că ai scăpat de toate, crezându-te liber. Dureri și tristeți, dispariții și despărțiri flutură continuu pe lângă hubloul acestui avion mititel în care încerci să zbori spre alte zări. Te-au format, te-au marcat, sunt substanță revărsată, impregnată în toate celulele tale, sunt zmeu spăimântos care iese de sub pat aidoma unei păpuși chucky rânjind inutil exact în momentul în care crezi că ai pus piciorul pe pământ ferm, că ai ajuns în sfârșit la mal după atâtea furtuni. Mereu mi-a fost frică de păpuși din astea bucălate de plastic. Să mai și car una în geamantan e prea de tot.

Pe de altă parte, ești ceea ce ești exact din acest motiv. Din cauza zmeului. Nu ai cum să renunți la el, nu vrei să nu-l iei după tine ca pe un cățel alergând cu limba scoasă și dând din coadă ca dintr-o morișcă, disperat să-ți câștige afecțiunea. Îl iei, că n-ai cum altfel. El ești tu. Doar n-o să pleci tu fără tine. Îl iei și te joci cu zmeul tău ori de câte ori găsești un câmp întins și verde, plin de speranțe, ori de câte ori dai peste o plajă albastru aurie, plină de perle și scoici.

Ăsta e al doilea lucru pe care îl porți în bagajele tale călătoare. Borcanul cu scoici. Mici seifuri de piatră în care cresc perlele visurilor tale. Oriunde te-ai duce, vine cu tine. Scoici-matcă. Te mână din urmă ca pe hoții de cai, te zoresc, te îmbrâncesc. Te alină cu promisiuni când ți-s pașii îngreunați și genunchii îți scârțâie de atâta cale cu hârtoape, te mângâie cu lumini sclipicioase și promisiuni de bun venit. Îți proiectează fără odihnă, pe apele cerurilor, aurora boreală a ceea ce va fi, a ceea ce vrei să fie.

Uneori îngenunchez pe această plajă nesfârșită din sufletul meu hoinar și îmi trec în revistă scoicile, aruncând câte o ochiadă înăuntrul fiecăreia, să văd cât au crescut perlele. Unele sunt încă fir de nisip, zgâriind și amețindu-mă de durere, altele sunt deja globulețe translucide de frumusețe aproape împlinită. Aproape rotunjită în desăvârșire.

Poți să fugi, schimbând locurile ca pe pantofi, poți să alergi cât de repede poți, astea două se țin scai de tine. Nu te slăbesc nici o clipă. Visele-perlă îți țopăie prin inimă nestingherite, ca la ele acasă, zmeul nebunul îți flutură prin creieri, neobosit, neliniștit. Ești peste tot doar tu cu tine însăți. În mijloc de paradis grecesc, de orășel ploios de munte, în mijloc de metropolă sau de univers. Doar tu.

Așa că poți fi fericită oriunde. Dacă accepți că sunt perlele tale și zmeul tău. Trebuie să pui hotărât mâna pe sfoara gri care plesnește necontrolat tot ce întâlnește în cale și să o ții strâns în pumn. Să cauți vânturile potrivite și să-ți arunci zmeul spre înalt, întotdeauna numai spre înalt. Alte locuri nu au importanță. Degeaba le schimbi. Și, când obosești, trebuie să-ți amintești că ai borcanul tău cu scoici. Sunt acolo și nu te vor părăsi niciodată. Nu te vor lăsa la greu. Scoicile tale sidefate, sunând a mare și a depărtare, scoicile tale perlate. Minunatele, albastrele! Florile tale de nu-mă-uita.

În cele din urmă o să înțelegi și o să accepți că oriunde te poartă pașii o să găsești același lucru. O să te găsești pe tine însăți. Și atunci o să vezi și bucuria dinlăuntrul tău.

Am de gând să fac asta.

Călătorii spre fiul meu

Gata, am reușit. Am scăpat. Nu mai văd nici un păianjen. Nu se mai holbează la mine cu ochii lui bulbucați și fațetați din înaltul tavanului. Tratamentul a fost eficace. A eliminat halucinațiile și grozăveniile obscure gen păpușa Chucky care iese de sub pat și te prinde de picior când ți-e lumea mai dragă.

Cumva, într-un mod neprogramat și un pic straniu, în timp ce m-am mișcat între Parga și Londra, nițel pe la Amsterdam sau Lisabona, între Italia și Spania, cumva, fără să știu cum, fără să înțeleg la nivel conștient, straturi, straturi de aluviuni și sedimente s-au dislocat în străfundurile subconștientului meu, s-au rupt cu totul de unde stăteau în amorțire și nepăsare și au luat-o la vale. Și, odată cu ele s-au dus multe din zidurile mele de apărare construite cu atâta migală în zeci de ani. Zidurile mele chinezești. S-au dus pe apa sâmbetei.

Așa au dispărut frica de schimbare și nehotărârea. Comoditatea și dorința de siguranță. Duse au fost pentru totdeauna neștiința pașilor înainte și analiza obsesivă a trecutului și a greșelilor lui. Așa am scăpat de teama de a încerca o nouă mașinărie într-o gară de metrou. De imposibilitatea de a cere o informație într-o stație de autobuz, de jena de a nu greși, a dispărut rușinea de a nu fi perfect, de a nu fi în stare, de a te lăsa văzut și judecat. Orice fel de rușine rușinoasă. A dispărut groaznica spaimă a vulnerabilității. Nu vulnerabilitatea, căci mă simt și acum foarte vulnerabilă, multe rele mi se pot întâmpla în orice moment, dar nu e asta definiția noastră, a fiecăruia?! Spaima de a fi vulnerabil. Asta s-a dus. Da, sunt aici, expusă în fața tuturor, cu greșelile mele cu tot, și ce-i cu asta?! Cu ce m-au ajutat protecțiile?! Zidurile chinezești nu folosesc la nimic, decât la a-ți păzi însingurarea în vârful turnurilor de fildeș.

Căci de câte ori poți să te arzi? Pui mâna pe capacul fierbine, arsh! Te-ai ars, pielea îți este așa de gingașă și fricoasă. Încă o dată și încă o dată. Și în sfârșit, marele premiu. Poți să iei capacul, cu aceeași mână, cu aceeași fierbințeală ascunsă. Care nu îți mai face nimic, pentru că ești liber. Liber de orice frică, ești bătătorit și bătucit de atâtea experiențe. În sfârșit liber să ridici capacul de pe oala clocotindă și să guști dacă lintea a fiert destul, dacă maglavaisul la care ai meșterit atâta timp e suficient de gustos.

Undeva, la răscruce de drumuri, printre atâtea poteci întrețesute, ceva uriaș s-a mișcat înlăuntrul meu. Și m-a eliberat din chingile țării mele. Pe care o iubeam atât, dar în care nu mai puteam să stau pentru că era țara păianjenilor uriași cu ochi multipli. Tăvălugul a luat-o la vale și a dus cu el tot ce aveam. Am vrut să scriu „tot ce clădisem într-o viață de om”. Dar apoi mi-am dat seama că nu ar fi fost chiar adevărat. Ceea ce am clădit într-o viață de om e mult mai subtil decât orice fel de construcție ridicată pe pământ. Mai degrabă e o chestie plutitoare care zboară netulburat „in the cloud”.

Mult timp nu am înțeles ce înseamnă chestia asta, „in the cloud”. Cum adică, în nori??! Apoi fiul meu m-a învățat cum să mă protejez de dispariția datelor de pe laptopul meu prețios. Chiar dacă calculatorul își dă duhul brusc, fără semne de avertizare, chiar dacă devine dintr-odată impenetrabil ca un cod secret de-al extratereștrilor, datele mele prețioase, scrierile, documentele, miile de poze, toate vor pluti drăguț și senin “in the cloud”. Le pot recupera de acolo sau mai degrabă accesa în orice clipă. Așa că îmi imaginez asta ca pe un nor pufos, albastru, cum altfel?!, care e undeva deasupra mea, surâzând în fengshuiul lui de nor, nemuritor și cu toate construcțiile mele la adăpost. Tot ce clădim aici sunt construcții-nori, făcute din picături de apă, din ceață și uneori un pic de albastru.

Așa că mi-am luat norul sub braț, cum s-ar zice și am plecat. M-am mutat la Londra. Tăvălugul cu pricina a dus cu el într-aiurea slujba mea sigură, bătută-n cuie, care urma să-mi asigure o pensie lunară de 450 de lire (acum măsor totul în lire), asta în caz că până ieșeam eu la pensie statul mai putea plăti așa o sumă „uriașă”, ce m-ar fi ținut oareșicum deasupra limitei sărăciei. Chiar deasupra. A dus cu el apartamentul nostru frumușel și exact cât și cum trebuie, aflat într-un cartier vechi al orașului, plăcut și confortabil. Am crezut că o să fie o mare nenorocire că nu-l mai avem, că o să sufăr cumplit după el, dar a trecut aproape un an de la marea despărțire și deja am început să-l uit. Ce chestie curioasă. Uitarea asta. Pur și simplu nu mai pare un capăt de țară. Nu mai pare nicicum. Stau în chirie acum, într-un apartament absolut superb, cu o priveliște de carte poștală, care nu e al meu, dar e mult mai confortabil, mai frumos, mai interesant. Nu simt că aș fi pierdut ceva. Pentru că totul este „in the cloud”. Amintirile vieții noastre împreună, râsetele copilului nostru pe când avea șapte ani, zece, doisprezece ani, optsprezece, Crăciunurile în familie, minunăția meselor servite împreună, totul, „in the cloud”.

Simt că nu am pierdut nimic. Pentru că acum am râsetele fiului meu de jur împrejurul meu. Chiar acum îl aud cum cântă fericit, în camera lui „Hallelujah”! Îmi crește inima.

E bine cu norul deasupra, să știu că nu am cum să pierd ceva, dar cât de bine e cu totul viu și fără de sfârșit chiar aici, lângă mine. În acest prezent atât de real. De pipăibil.

Cumva, tot ce am trăit, ce am simțit, ce am făurit, tot ce am pierdut și plâns și stricat, tot ce înseamnă o viață de om e aici cu mine, nu s-a pierdut nimic important.

Călătorii de-a lungul a zece ani. Atât mi-a trebuit ca să pot să fac marea călătorie. Spre fiul meu. El a plecat cu zece ani în urmă. Atât mi-a trebuit ca să mă desțelenesc. Și abia în acest moment realizez importanța covârșitoare a drumurilor mele în stânga și în dreapta. Călătoriile m-au învățat ce e schimbarea, cum încă un pas e de ajuns, măcar un pas, m-au învățat prin tatuare cu „foc și pară” mersul veșnic spre înainte.

M-au ajutat în feluri subtile și profunde, izbitoare și uneori nevăzute. Nemaivăzute. M-au scăpat de depresie, de păianjeni urâți și machiavelici, m-au ajutat să râd și să sper, să îmi găsesc un scop, m-au ajutat să îmi regăsesc fiul. Rătăcit de unul singur prin lumea largă. Acum nimeni nu mai e rătăcit. Nimeni nu mai e singur.

Călătoriile au fost șocurile mele electrice. Arzând, eliminând chestiile inutile din calea lor, făcând totul să renască, să o ia pe altă cale. Eu sunt alta. Sunt altcineva. Fiind aceeași. Sunt eu însămi. Ca atunci când limpezești un text, care exprimă o idee, dar are prea multe cuvinte, prea multe zorzoane, ce nu ajută, dimpotrivă, năucesc limpezimea mesajului, o tulbură, o împiedică. Așa mă simt eu acum. Toate cuvintele de prisos au fost eliminate. Sunt clară ca apa de izvor. Sunt acasă. Sunt cu fiul meu. În nori și sub nori și plutind printre ei.

Ce urmează? O altă călătorie minunată, mirobolantă si fantabuloasă. De ce nu?!

Cele 5 porunci

Gata, m-am hotărât. Am analizat și am sucit și răsucit toate firele pe ghem. Ghemu-i uriaș, dar cumva l-am ordonat pe legi, porunci, ce-or fi. Trebuie să-mi scot lista asta la imprimantă, să mi-o lipesc de toate ușile și să mă uit la ea de zeci de ori pe zi. Așa o să mă autoconving că trebuie, că pot, că vreau. Oare să fac și un poster să mi-l pun pe perete în fața patului?! Pentru mai multă inspirațiune?! Ca adolescenții, de. Poate nu scapi niciodată de adolescență. Ești la fel de silly toată viața și nu găsești nicidată drumul, pe care îl dibuiești, de fapt, repetat. Uite drumul, nu e drumul. Sau poate doar eu sunt așa. O nehotărâtă. Toate alegerile mi se par la fel de fantastic de frumoase, de interesante, cum aș putea să renunț la ceva?! În fine, cum spuneam, am elaborat cu mare pompă și fără risc prea mare niște porunci personale și trebuie să le respect, fie ce-o fi.

Porunca 1. Să fiu eu însămi. Nu zâna zorilor, crăiasa norilor, nu o femeie sclipitoare care întoarce provocările cu lopata, în timp ce flutură un evantai sofisticat pentru a-și mai răcori bufeurile, nu eu în vis, ci eu în realitate, doar eu pur și simplu, silly me. Eu, cea care uneori uimește cu gafele ei, mereu aeriană, eu, care mereu greșesc, care mereu mă răzgândesc, care multe nu le nimeresc. Eu, cam trăncălică (am vrut să scriu trăncălaică, dar m-am hotărât să fiu mai drăguță cu toată lumea, inclusiv cu mine), eu, cam imperfectă, dar atât de dornică de frumusețe și de iubire. Eu însămi, cea totuși minunată. Căci toți suntem la fel, minunați într-un moment, jalnici în altul. Acum pană de păun și scânteie de curcubeu, în clipa următoare o mână de noroi. Oscilând între sus și jos, ca un pendul care bate numai între cer și pământ. Ca o inimă care își pierde uneori răsuflarea și uită să respire, cufundându-se în abisul sufocării. Tușind din rărunchi, trăgând apoi adânc aer în piept și redevenind ceea ce orice inimă știe că e. Iubire în esența ei. Iubire și numai iubire. Prin toate alveolele.

Porunca 2. Să mă port așa cum vreau să mă simt. Dacă vreau să fiu veselă, să mă comport în consecință. Să las dramele și tragediile antice, să ies din buclele sadice ale nefericirii și ale enervării, să-mi iau de pe ochi orice fel de lentile deformatoare și strâmbăcioase și să le înlocuiesc cu lentilele bucuriei. Atunci frigul nu va mai fi un dezastru natural inevitabil, ci un prilej de a mă ghemui sub pătură, iar căutările nesfârșite doar uși deschise spre alte și alte zări. Albastre neapărat.

Porunca 3. Să mă eliberez. De frică. După atâta timp am încă atâtea spaime, tot potpuriul, de la înfricoșările atavice ale omului gheții până la fricile alambicate ale omului modern. Nu o să scap de ele niciodată, evident, dar pot lupta contra lor și pot să acționez ca și cum aș fi liberă. Chestie de mentenanță mentală. Dacă le înfrunți, nu le hrănești. Le slăbești o țâră, nu le dai nas. Poți să alergi ca vântul pe potecile polare, trăgând după tine hamurile fricilor, liber chiar dacă nu ești chiar liber, totul e să nu te lași doborât la pământ, să continui să rulezi alergarea acolo, în capul tău cel minunat care poate să facă atâtea miracole. Poți să nu mai trăiești în turnurile de fildeș din mintea ta, înșirate ca soldățeii de pază, mii și mii de turnulețe între care rătăcești ca o Cenușăreasă. Poți să le lași pe toate baltă și să ieși la lumină. Cu dovleacul în brațe, cu papucii de lemn, cu șorțul plin de praf. Cu soarele răsărind din miezul inimii, din floarea ochilor, din vârful degetelor.

Porunca 4. Să acționez acum. Obiceiul de a trăi în viitor nu prea își mai are locul la 53 de ani. Mai vreau să fac atâtea chestii, e timpul să încep chiar în acest moment. Dar așa pățesc, dau decrete și legi interne, gata, mă apuc, apoi mă lovește lenea sau lentoarea existențială care are și ea diverse niveluri de acces și proiectele mele încetinesc, uneori până la dispariția totală în neant. Câteodată unul, pe ici, pe colo supraviețuiește. Mă gândesc că e înțelept să tot încep să acționez “acum- acum”, măcar încerc, deschid uși, măcar nu mă las, tot îmi reușește câte ceva, ba o brândușă își ițește capul din zăpadă, ba un cireș scoate fructe dulci ca mierea exact în grădina mea. Nu-i bai dacă nu-mi ies toate planurile și dacă cele mai multe își dau duhul pe drum, bătute-n cap și leșinate de atâta slăbiciune. Bine că-mi mai iese câte unul. E cazul să fac ceea ce trebuie să fac. Să nu mai amân, crezând că lucrurile au să se schimbe de la sine, să nu îmi mai ascund capul în nisip ca un struț obosit de atâta țopăială. Să iau decizii și să mă țin de ele. Cât de greu poate să fie?!

Porunca 5. Să mă bucur de drum. Asta fac de ceva vreme, nu reușesc întotdeauna, dar fac maximum posibil. Florile sunt mereu presărate pe tot locul, covoare de flori multicolore acoperind toate peticele universului, mă hrănesc cu splendoarea lor implicită, mă îmbăt de parfumurile lor aruncate într-aiurea, apusurile și răsăriturile sunt glorioase și mărețe, porridge-ul de dimineață e o încântare pentru toate simțurile, chiar și ploaia e atât de plăcută cu vântul ei cu tot, mai ales când stai ghemuit sub o pătură și o admiri prin ferestrele largi, e departe și frumoasă. Drumul pe această porțiune e bun, fără gropi majore, fără pericole ucigătoare. Nu se știe ce o să fie după colț, dar cum, de ceva timp, încerc să mă împrietenesc cu toate colțurile, poate o să mă descurc și când o să ajung acolo. Și, bineînțeles, cum știe oricine, astăzi e astăzi, iar mâine e mâine.

Acestea fiind zise, să purcedem dară la drum. Să fie cu noroc!