Cele 5 porunci

Gata, m-am hotărât. Am analizat și am sucit și răsucit toate firele pe ghem. Ghemu-i uriaș, dar cumva l-am ordonat pe legi, porunci, ce-or fi. Trebuie să-mi scot lista asta la imprimantă, să mi-o lipesc de toate ușile și să mă uit la ea de zeci de ori pe zi. Așa o să mă autoconving că trebuie, că pot, că vreau. Oare să fac și un poster să mi-l pun pe perete în fața patului?! Pentru mai multă inspirațiune?! Ca adolescenții, de. Poate nu scapi niciodată de adolescență. Ești la fel de silly toată viața și nu găsești nicidată drumul, pe care îl dibuiești, de fapt, repetat. Uite drumul, nu e drumul. Sau poate doar eu sunt așa. O nehotărâtă. Toate alegerile mi se par la fel de fantastic de frumoase, de interesante, cum aș putea să renunț la ceva?! În fine, cum spuneam, am elaborat cu mare pompă și fără risc prea mare niște porunci personale și trebuie să le respect, fie ce-o fi.

Porunca 1. Să fiu eu însămi. Nu zâna zorilor, crăiasa norilor, nu o femeie sclipitoare care întoarce provocările cu lopata, în timp ce flutură un evantai sofisticat pentru a-și mai răcori bufeurile, nu eu în vis, ci eu în realitate, doar eu pur și simplu, silly me. Eu, cea care uneori uimește cu gafele ei, mereu aeriană, eu, care mereu greșesc, care mereu mă răzgândesc, care multe nu le nimeresc. Eu, cam trăncălică (am vrut să scriu trăncălaică, dar m-am hotărât să fiu mai drăguță cu toată lumea, inclusiv cu mine), eu, cam imperfectă, dar atât de dornică de frumusețe și de iubire. Eu însămi, cea totuși minunată. Căci toți suntem la fel, minunați într-un moment, jalnici în altul. Acum pană de păun și scânteie de curcubeu, în clipa următoare o mână de noroi. Oscilând între sus și jos, ca un pendul care bate numai între cer și pământ. Ca o inimă care își pierde uneori răsuflarea și uită să respire, cufundându-se în abisul sufocării. Tușind din rărunchi, trăgând apoi adânc aer în piept și redevenind ceea ce orice inimă știe că e. Iubire în esența ei. Iubire și numai iubire. Prin toate alveolele.

Porunca 2. Să mă port așa cum vreau să mă simt. Dacă vreau să fiu veselă, să mă comport în consecință. Să las dramele și tragediile antice, să ies din buclele sadice ale nefericirii și ale enervării, să-mi iau de pe ochi orice fel de lentile deformatoare și strâmbăcioase și să le înlocuiesc cu lentilele bucuriei. Atunci frigul nu va mai fi un dezastru natural inevitabil, ci un prilej de a mă ghemui sub pătură, iar căutările nesfârșite doar uși deschise spre alte și alte zări. Albastre neapărat.

Porunca 3. Să mă eliberez. De frică. După atâta timp am încă atâtea spaime, tot potpuriul, de la înfricoșările atavice ale omului gheții până la fricile alambicate ale omului modern. Nu o să scap de ele niciodată, evident, dar pot lupta contra lor și pot să acționez ca și cum aș fi liberă. Chestie de mentenanță mentală. Dacă le înfrunți, nu le hrănești. Le slăbești o țâră, nu le dai nas. Poți să alergi ca vântul pe potecile polare, trăgând după tine hamurile fricilor, liber chiar dacă nu ești chiar liber, totul e să nu te lași doborât la pământ, să continui să rulezi alergarea acolo, în capul tău cel minunat care poate să facă atâtea miracole. Poți să nu mai trăiești în turnurile de fildeș din mintea ta, înșirate ca soldățeii de pază, mii și mii de turnulețe între care rătăcești ca o Cenușăreasă. Poți să le lași pe toate baltă și să ieși la lumină. Cu dovleacul în brațe, cu papucii de lemn, cu șorțul plin de praf. Cu soarele răsărind din miezul inimii, din floarea ochilor, din vârful degetelor.

Porunca 4. Să acționez acum. Obiceiul de a trăi în viitor nu prea își mai are locul la 53 de ani. Mai vreau să fac atâtea chestii, e timpul să încep chiar în acest moment. Dar așa pățesc, dau decrete și legi interne, gata, mă apuc, apoi mă lovește lenea sau lentoarea existențială care are și ea diverse niveluri de acces și proiectele mele încetinesc, uneori până la dispariția totală în neant. Câteodată unul, pe ici, pe colo supraviețuiește. Mă gândesc că e înțelept să tot încep să acționez “acum- acum”, măcar încerc, deschid uși, măcar nu mă las, tot îmi reușește câte ceva, ba o brândușă își ițește capul din zăpadă, ba un cireș scoate fructe dulci ca mierea exact în grădina mea. Nu-i bai dacă nu-mi ies toate planurile și dacă cele mai multe își dau duhul pe drum, bătute-n cap și leșinate de atâta slăbiciune. Bine că-mi mai iese câte unul. E cazul să fac ceea ce trebuie să fac. Să nu mai amân, crezând că lucrurile au să se schimbe de la sine, să nu îmi mai ascund capul în nisip ca un struț obosit de atâta țopăială. Să iau decizii și să mă țin de ele. Cât de greu poate să fie?!

Porunca 5. Să mă bucur de drum. Asta fac de ceva vreme, nu reușesc întotdeauna, dar fac maximum posibil. Florile sunt mereu presărate pe tot locul, covoare de flori multicolore acoperind toate peticele universului, mă hrănesc cu splendoarea lor implicită, mă îmbăt de parfumurile lor aruncate într-aiurea, apusurile și răsăriturile sunt glorioase și mărețe, porridge-ul de dimineață e o încântare pentru toate simțurile, chiar și ploaia e atât de plăcută cu vântul ei cu tot, mai ales când stai ghemuit sub o pătură și o admiri prin ferestrele largi, e departe și frumoasă. Drumul pe această porțiune e bun, fără gropi majore, fără pericole ucigătoare. Nu se știe ce o să fie după colț, dar cum, de ceva timp, încerc să mă împrietenesc cu toate colțurile, poate o să mă descurc și când o să ajung acolo. Și, bineînțeles, cum știe oricine, astăzi e astăzi, iar mâine e mâine.

Acestea fiind zise, să purcedem dară la drum. Să fie cu noroc!

Înapoi pe baricade

O mare limpezime se așterne asupra vâltorilor obișnuite ce mi se răsucesc prin cap, prin celule, printre răsuflările întretăiate ale sufletului. O stare de zen neașteptată, un dar al acestei zile sprințare de primăvară. Sistemul meu supraviețuitor, apa vie din tuburile subțiri ce mă străbat de sus până jos, a produs un nou plan. Așa face mereu. Mă pot baza pe el. E incredibil cum nu se lasă și născocește ceva după fiecare rundă. Când ai crede că a fost făcut knockout, că nu își va mai ridica niciodată capul din praful înfrângerilor, că se va târî ca o râmă la nivelul obscurului pentru tot restul vieții lui amărâte, brusc ridică vocea, întrebând neobosit și salvator: ”Dar dacă...?!”

Acum, astăzi, acesta este planul. Mai trebuie să îl perfecționez, să răspund la toate întrebările și să găsesc toate soluțiile. Pot face asta. Dupa atâta antrenament, ar fi și cazul.

Trec printre oameni, e plin mall-ul, gata cu restricțiile, mă uit atent la ei și-mi sunt tare dragi. Toți încearcă, se zbat, cine știe ce spaime-i încearcă, dar cresc, pășesc, încearcă mereu. După puteri.

Uneori, oamenii mă înspăimântă și mă înfurie, alteori mă amuză, dar în clipa asta îmi sunt dragi. Pentru că azi, chiar acum, e una din clipele acelea magice ale universului în care toate mărgelele se rotunjesc armonioase și lumina e atât de orbitoare, încât șterge colțurile, șlefuiește asperitățile și face rumegușul vieților noastre să plutească auriu printre fotoni. Azi toți sunt frații mei de pământ și simt că suntem la fel.

Un plan e bun cu adevărat dacă rezistă, dacă e chiar stabil pe picioarele lui de plan peste o lună, două, nouă. După ce se ciocnește bine de timp. De multe ori plănuim tot felul, dar oboseala sufocantă a zilelor șterge în cele din urmă totul. Planuri efemere. Bune doar pentru a te face să sclipești o clipă. Alteori rutina înnebunitoare a curgerii ‚pur-și-simplu” te golește de orice dorință absurdă de a mai realiza vreun plan. Dă-le-ncolo de nebunii. De ce să riști?! E clar, n-a fost un plan serios. O aiureală.

Dar dacă ideea ta îi face față rutinei în mod absolut eroic, supraviețuiește plictiselii demoralizante a repetițiilor zilnice, dacă planul tău se ridică constant din încâlceala vieții, ca un far din zbaterile apelor, înseamnă ca aceea e Ideea! Acela e Planul. Cu adevărat e bun, cu adevărat asta vrei să faci. Și atunci e timpul să o faci! Nu îți va aduce regrete, te va sfâșia doar prin absență.

Așa că astăzi am un plan. Numai timpul și bătăliile lui vor spune dacă e ceva de capul lui. Poate e doar iluzia unei cafele. Păpădia înflorită a unui minut. Dar acum mă face să zâmbesc, să trăiesc, să simt tinerețea cea veche zvâcnind în toate mișcările, să alunec lin pe apa lumii așternută ca o pătură de gheață strălucitoare peste toate vârtejurile mele.

Sper să crească și să supraviețuiască. Și dacă nu, nu e minunată bucuria acestei clipe?! Nu este ea îndeajuns pentru a mă cufunda în soare?! Pentru a-mi întinde o mână de ajutor peste zăpezile anilor?!

Afară e încă frig. Dar e lumină frumoasă astăzi pe tot locul.

Pensia și aventurile ei fascinante

Pensia e momentul acela pe care ți l-ai imaginat toată viața. Uneori cu speranță și voie bună, fata morgana după care ai alergat cu pași urieșești, la început tinerești și plini de vigoare, mai apoi mai încetișor, pe măsură ce anii se scrijeleau pe răboj. Alteori ai privit cu groază și spaimă de necunoscut spre acest punct care pare atât de final. Să fii pensionar nu e neapărat o fericire când singurele opțiuni care par că îți rămân sunt televizorul și gătitul.

Dar câte ai putea să faci! Aceasta e clipa aceea sublimă pe care o aștepți de când erai copil de școală. Clipa ruptă din soare în care nu mai ai șefi, programe de respectat, termene limită și trezit de dimineață. E adevărat că acum te trezești singur de pe la 5, duse sunt somnurile lungi de demult, dar ești totuși liber să te scoli cu noaptea în cap, e alegerea ta, nu o lege impusă de nemurici. Și ieșit din comun de bine e că poți să te culci înapoi ori de câte ori ți se face somn. Nu mai e nevoie să bagi cafele după cafele, poți alege să te cuibărești în patul tău dulce și confortabil și să tragi un pui de somn ori de câte ori ți se năzare.

Acesta e momentul acela glorios când poți să faci ce-ți place fără să te simți vinovat. Nu mai ai alte responsabilități decât să te faci tu pe tine însuți mulțumit. Și creierul tău cel încercat, cel târât cu forța prin tot felul de situații de groază și prin tot felul de scenarii apocaliptice poate să se simtă în sfârșit mulțumit făcând ce-l încântă mai mult. Poate în sfârșit să-și scrie topul plăcerilor absolute.

Îmi imaginez cu plăcere ce o să fac la pensie. Acum sunt doar într-un an sabatic, din păcate. Știu că va trebui să părăsesc această dulce stare intermediară curând și să ies la arat în câmpul muncii. Dar un exercițiu de imaginație nu are ce să strice.

Ce e clar e c-o să am timp berechet. Cu grămada, îmbuteliat în sticle de mare preț, ca vinul vechi, parfumat și dulce. O să desfac zilnic câte o sticlă, din ani diferiți, de peste 50 de ani colecționez, am pivnița plină, rafturi după rafturi de timp bun, clar și aromat.

O să scriu și o să tot scriu. Cam ce fac și acum, dar de-aia e bine ca omul să aibă o pasiune. Trebuie să ai un hobby, să fie al tău, proprietate personală. Bunica făcea mileuri croșetate, de câte ori mă duceam la ea o găseam cu ele întinse în ramă, bibilind la flori și la tot felul de petale, ziua îi era plină și mereu avea cadouri speciale pentru noi. A încercat să mă învețe și pe mine, dar nu a fost să fie. Eram prea neîndemânatică și prea nerăbdătoare. A face un macrameu era o adevărată artă a răbdării, a frumuseții și a inventivității. Fiecare mișcare a croșetei dădea naștere unui drum, era un urcuș spre ceva ce nu mai fusese și urma să fie. Cine știe la ce se gândea ea în timp ce stătea aplecată peste tulpinile gingașe, aburi de alb împletit, dar sigur era ceva liniștitor și plăcut căci un zâmbet mic era mereu pe fața ei frumoasă. De multe ori m-am uitat în oglindă de atunci, pipăindu-mi epiderma cu speranță, încercând să găsesc asemănarea cu pielea ei tânără chiar și la bătrânețe. Da, ăsta e cel mai important lucru, să ai un hobby. Fie că scrii, croșetezi, coși goblenuri sau pictezi. Sau orice altceva mai poate născoci mintea omenească.

Cred că o să mă apuc și de pictat. A apărut acum pictura asta pe numere, mă tentează foarte tare. Sunt total antitalent, dar mă gândesc că nu poate fi atât de greu să aplici culoarea portocalie pe cifra 1 si galben cu picățele verzi pe cifra 3. Iar apoi să ai bucuria de a vedea răsărind frumusețea de sub degetele tale devenite brusc fermecate. Minunat de-a dreptul. Nu știu ce părere o să aibă rudele și prietenii pe care o să-i blagoslovesc cu nenumăratele mele picturi, dar eu o să fiu mulțumită și încântată. Mă și văd în viitor, în frumoasa mea grădinuță englezească (îngrijită de altcineva, în caz că nu mă hotărasc să mă apuc și de grădinărit) sau măcar pe balconello, plină de importanță și măreție personală, cu pete de vopsea pe degete, cu șevaletul în față, adunând frumusețea în vârful pensulei și picurând-o pe numerele exacte. Încântător tablou. Matematică și artă laolaltă, cosmos și act demiurgic. Iar eu în centru.

Mă gândesc să călăresc. Chiar și în orașul meu de demult poți practica acest sport deosebit și rafinat, cred că aș găsi și prin Londra, dacă aș vrea, aici găsești orice ți se năzare. Încă nu am descoperit ceva ce nu există, în afară de prune bistrițe din alea mari, pietroase. Încerc totuși să nu fac mare caz din asta. Întotdeauna mi-au plăcut caii, mă imaginez cum m-aș mișca încet la trap, pe o alee cu nisip, înșirată subțire pe sub arbori seculari. E adevărat că aș avea vreo 60 de ani, dar regina cum a putut la 90?! Ei, oi putea și eu, mai ales dacă mă voi convinge să fac măcar zece minute de gimnastică de întreținere. Poate asta e șmecheria. Dacă îmi fixez ca țel călăria, cine știe, te pomenești că asta o să mă mobilizeze să dau tot ce pot pe frontul mișcării zilnice. Ca să vezi de ce nu făceam mișcare! Nu aveam un țel! Mai știi?! Tortura machiavelică a gimnasticii impuse se poate transforma în plăcere a visului pe cale să se împlinească. Trebuie să mă gândesc serios la asta.

O să mă dau cu bicicleta prin Hyde Park, prin Regent’s Park și prin toate parcurile minunate de pe aici. Mă și văd, suplă și agilă, cu vântul fluturându-mi pletele cărunte (vopsite în blond caramel, desigur), zburdând ca o veveriță de origine necunoscută pe splendidele cărări kilometrice, desfășurate între limanuri cu frunze și flori. Această viziune sublimă trebuie să fie susținută prin mișcare fizică, sunt de acord, pun și asta în fața ochilor. Azi mă apuc neapărat. Nu există dubiu.

Dar câte lucruri mirobolante mă așteaptă. O să inspectez câte o cafenea și câte o prăjitură pe săptămână, doamne, sper să mă țină pensia pe care încă nu o am! N-o să mă lăcomesc, nu o să mă duc zilnic, deși aș vrea. O să le iau pe rând, să văd care are cafeaua mai cremoasă, mai italiană, care îmi oferă o prăjitură în stare să mă năucească de adorație și să mă facă fan înfocat pe viață. Între o cafenea și o alta o să-mi înșir săptămânile ca mărgelele colorate pe o ață neon.

O să organizez întâlniri cu prietenii, ai de capul meu, deja tremur de nerăbdare, asta e o activitate din cale afară de plăcută inimii mele. O să încep să exersez de pe acum, ca să-mi iasă din ce în ce mai bine, se știe că sunt o perfecționistă. Ce prieteni?! Vechi, noi, toate categoriile, toți vor fi bineveniți și întâmpinați cu drag și voie bună. Vor fi niște întâlniri memorabile, despre care se va vorbi ani în șir, se vor scrie cărți și se vor închina ode, niște întâlniri care vor umple toate rezervoarele de apă vie, apă bună de alinat clipele lumii.

Voi organiza călătorii, asta e sigur, o fac de atâta timp, încât mă pot investi singură cu titlul de mare maestră. Așa cum japonezii au ceremonia ceaiului, eu o să am ceremonia călătoriei. Luni întregi voi cerceta internetul pe capitole, voi alege câte un loc încărcat de frumusețe și voi pune la cale marele drum. Încă unul și încă unul. Ce bucurie chiar pregătirea, ce extaz călătoria, ce fantabuloasă căderea în această gaură de iepure, mereu alta și alta, dar ducând invariabil spre țara minunilor lumii, un perpetuu Wonderland în care o să țopăi fericită și inocentă. Nu trebuie decât să mă țină buzunarele, o nimica toată.

În fiecare zi o să citesc și o să mă uit la filme. Cărțile mele dragi pe tot locul, clădite în turnulețe de apărare de jur împrejur, dându-mi în permanență aceeași senzație de întâlnire fermecată, de Harry Potter și cântece de sirenă. Voi sorbi din pocalul lor magic și clipele au să-mi pară dulci și de poveste. Deja surâd încântată văzându-mă eu pe mine, în colțișorul meu tainic, cu o carte în brațe, alunecând, glisând între oglinzile magice ale fantasmelor.

O să continui să încerc câte o rețetă nouă, așteptând cu nerăbdare să văd ce iese, dacă iese. O să simt mereu o delicioasă plăcere în a răsfoi rețete, în a combina ciocolata și caramelul, vanilia și sâmburii de rodie, atât de perfecți, translucizi și roz bonbon, în a gusta proaspătul, ineditul, neînceputul. Ca și acum. Nu m-am schimbat în această privință în ultimii 50 de ani, nu văd de ce aș face-o în următorii 50.

Poate o să pescuiesc, e un gând care mă bate de când am fost odată la Dunăre și am stat ore în șir privind-o pe proprietăreasa pensiunii pescuind. Am simțit că și eu aș putea face asta, că aș simți aceeași liniște care părea să o învăluie, aceeași bucurie a contopirii cu apa, cu foșnetul vântului, cu soarele și albastrul de peruzea al infinitului.

Sigur o să merg la piscină de trei ori pe săptămână, acum că am prins gustul. În nici un caz nu îmi propun să înot, sunt mulțumită cu starea mea de floare a soarelui plutitoare, cu pacea care mă cuprinde de câte ori mă cufund în lichidul cald, amniotic și încep să valsez și să zbor totodată. Atunci pun la cale timpul, găsesc un rost pentru orișice, întâlnesc chiar marele Rost cufundat în câte-o picătură. Alunec de colo până colo, ca o fregată impunătoare brăzdând apele lumii, explorator al necunoscutului și al insulelor albe. Cel puțin așa se explică de ce merg întruna dintr-o latură a piscinei în cealaltă, agitând apele și urmărind vălurelele. Zici că pornesc într-o cursă fără temporizare, în care important e doar să continui să te prefaci că înoți. Atâta tot.

Era să adaug, pe bogata mea listă de activități de după 60, că vreau să învăț o limbă străină, dar asta numai prietena mea Aura poate, cu atâta răbdare de artizan și voie bună, cu atâta energie încât e de-a dreptul contagioasă în elanul ei de nestăvilit. Îmi spunea zilele trecute, cu fața strălucind, că învățarea englezei îi dă o stare de bucurie, de împlinire. Păi cum să n-o facă?! E mulțumirea unui nou început, nimic nu s-a sfârșit câtă vreme poți avea noi începuturi. E bogăția împlinirii.

Mătușa mea învață italiana, are peste 80 de ani și doarme cu dicționarul lângă pat, de câte ori o întrebi dacă a progresat, strălucește de aceeași încântare proaspătă ca și a Aurei, mă gândesc că o fi ceva ingredient magic în chestia asta. Poate o să încerc și eu.

Am atâtea de făcut la pensie, încât nu știu dacă mai pot răbda până atunci. Ca să le fac pe toate, trebuie să mă apuc cât mai repede. Mă simt exact ca în fața unei felii de tort, smălțuită în ciocolată si caramel sărat, gata să mă înfrupt, după o abstinență de ani de zile. Mă simt ca în fața unei uși deschise prin care zăresc, ridicându-mă pe vârfuri, o plajă aurie scăldată de valuri azurii, e chiar libertatea scoicilor și a păpădiilor care mă așteaptă dincolo de pragul alb de lemn.

Încă un pic, zâmbesc extatic. Și poate un pic lunatic.