Cele 5 porunci

Gata, m-am hotărât. Am analizat și am sucit și răsucit toate firele pe ghem. Ghemu-i uriaș, dar cumva l-am ordonat pe legi, porunci, ce-or fi. Trebuie să-mi scot lista asta la imprimantă, să mi-o lipesc de toate ușile și să mă uit la ea de zeci de ori pe zi. Așa o să mă autoconving că trebuie, că pot, că vreau. Oare să fac și un poster să mi-l pun pe perete în fața patului?! Pentru mai multă inspirațiune?! Ca adolescenții, de. Poate nu scapi niciodată de adolescență. Ești la fel de silly toată viața și nu găsești nicidată drumul, pe care îl dibuiești, de fapt, repetat. Uite drumul, nu e drumul. Sau poate doar eu sunt așa. O nehotărâtă. Toate alegerile mi se par la fel de fantastic de frumoase, de interesante, cum aș putea să renunț la ceva?! În fine, cum spuneam, am elaborat cu mare pompă și fără risc prea mare niște porunci personale și trebuie să le respect, fie ce-o fi.

Porunca 1. Să fiu eu însămi. Nu zâna zorilor, crăiasa norilor, nu o femeie sclipitoare care întoarce provocările cu lopata, în timp ce flutură un evantai sofisticat pentru a-și mai răcori bufeurile, nu eu în vis, ci eu în realitate, doar eu pur și simplu, silly me. Eu, cea care uneori uimește cu gafele ei, mereu aeriană, eu, care mereu greșesc, care mereu mă răzgândesc, care multe nu le nimeresc. Eu, cam trăncălică (am vrut să scriu trăncălaică, dar m-am hotărât să fiu mai drăguță cu toată lumea, inclusiv cu mine), eu, cam imperfectă, dar atât de dornică de frumusețe și de iubire. Eu însămi, cea totuși minunată. Căci toți suntem la fel, minunați într-un moment, jalnici în altul. Acum pană de păun și scânteie de curcubeu, în clipa următoare o mână de noroi. Oscilând între sus și jos, ca un pendul care bate numai între cer și pământ. Ca o inimă care își pierde uneori răsuflarea și uită să respire, cufundându-se în abisul sufocării. Tușind din rărunchi, trăgând apoi adânc aer în piept și redevenind ceea ce orice inimă știe că e. Iubire în esența ei. Iubire și numai iubire. Prin toate alveolele.

Porunca 2. Să mă port așa cum vreau să mă simt. Dacă vreau să fiu veselă, să mă comport în consecință. Să las dramele și tragediile antice, să ies din buclele sadice ale nefericirii și ale enervării, să-mi iau de pe ochi orice fel de lentile deformatoare și strâmbăcioase și să le înlocuiesc cu lentilele bucuriei. Atunci frigul nu va mai fi un dezastru natural inevitabil, ci un prilej de a mă ghemui sub pătură, iar căutările nesfârșite doar uși deschise spre alte și alte zări. Albastre neapărat.

Porunca 3. Să mă eliberez. De frică. După atâta timp am încă atâtea spaime, tot potpuriul, de la înfricoșările atavice ale omului gheții până la fricile alambicate ale omului modern. Nu o să scap de ele niciodată, evident, dar pot lupta contra lor și pot să acționez ca și cum aș fi liberă. Chestie de mentenanță mentală. Dacă le înfrunți, nu le hrănești. Le slăbești o țâră, nu le dai nas. Poți să alergi ca vântul pe potecile polare, trăgând după tine hamurile fricilor, liber chiar dacă nu ești chiar liber, totul e să nu te lași doborât la pământ, să continui să rulezi alergarea acolo, în capul tău cel minunat care poate să facă atâtea miracole. Poți să nu mai trăiești în turnurile de fildeș din mintea ta, înșirate ca soldățeii de pază, mii și mii de turnulețe între care rătăcești ca o Cenușăreasă. Poți să le lași pe toate baltă și să ieși la lumină. Cu dovleacul în brațe, cu papucii de lemn, cu șorțul plin de praf. Cu soarele răsărind din miezul inimii, din floarea ochilor, din vârful degetelor.

Porunca 4. Să acționez acum. Obiceiul de a trăi în viitor nu prea își mai are locul la 53 de ani. Mai vreau să fac atâtea chestii, e timpul să încep chiar în acest moment. Dar așa pățesc, dau decrete și legi interne, gata, mă apuc, apoi mă lovește lenea sau lentoarea existențială care are și ea diverse niveluri de acces și proiectele mele încetinesc, uneori până la dispariția totală în neant. Câteodată unul, pe ici, pe colo supraviețuiește. Mă gândesc că e înțelept să tot încep să acționez “acum- acum”, măcar încerc, deschid uși, măcar nu mă las, tot îmi reușește câte ceva, ba o brândușă își ițește capul din zăpadă, ba un cireș scoate fructe dulci ca mierea exact în grădina mea. Nu-i bai dacă nu-mi ies toate planurile și dacă cele mai multe își dau duhul pe drum, bătute-n cap și leșinate de atâta slăbiciune. Bine că-mi mai iese câte unul. E cazul să fac ceea ce trebuie să fac. Să nu mai amân, crezând că lucrurile au să se schimbe de la sine, să nu îmi mai ascund capul în nisip ca un struț obosit de atâta țopăială. Să iau decizii și să mă țin de ele. Cât de greu poate să fie?!

Porunca 5. Să mă bucur de drum. Asta fac de ceva vreme, nu reușesc întotdeauna, dar fac maximum posibil. Florile sunt mereu presărate pe tot locul, covoare de flori multicolore acoperind toate peticele universului, mă hrănesc cu splendoarea lor implicită, mă îmbăt de parfumurile lor aruncate într-aiurea, apusurile și răsăriturile sunt glorioase și mărețe, porridge-ul de dimineață e o încântare pentru toate simțurile, chiar și ploaia e atât de plăcută cu vântul ei cu tot, mai ales când stai ghemuit sub o pătură și o admiri prin ferestrele largi, e departe și frumoasă. Drumul pe această porțiune e bun, fără gropi majore, fără pericole ucigătoare. Nu se știe ce o să fie după colț, dar cum, de ceva timp, încerc să mă împrietenesc cu toate colțurile, poate o să mă descurc și când o să ajung acolo. Și, bineînțeles, cum știe oricine, astăzi e astăzi, iar mâine e mâine.

Acestea fiind zise, să purcedem dară la drum. Să fie cu noroc!