Călătoria ca o plută

Citesc “Demonul amiezii”, în ritm de zece pagini zilnic. Atât pot îndura, deși e o carte foarte bună. Rând după rând simt cum toate sensurile mi se spulberă și giulgii negre fioroase mi se așază pe inimă. Mă umplu de milă sfâșietoare, care îmi rupe bucăți bucățele toate hainele calde în care m-am înfășurat și absolut orice zâmbet posibil, milă pentru toți oamenii acestei planete, deprimați sau nu. După cele zece pagini, cât rezist, știu, în mod științific, că trebuie să mă opresc. Ca să îmi reîncarc rezervoarele. Mă întreb cine o fi născocit șocurile electrice. Tratamentul depresiei cu numai câțiva ani în urmă. Mă cutremur.

Călătoriile sunt o formă de tratament mult mai blândă, mai umană. Poate nu funcționează la toți, dar la mine a funcționat. Știu că eu nu am fost niciodată în acea zonă a tenebrelor absolute, dar dacă ar fi să scriu o carte care să fie de ajutor cuiva s-ar numi “Zenul amiezii”. Și ar vorbi despre drumuri de călător și de după-amieze somnolente, cu susur de cicade și de măsline coapte, cu draperii parfumate umflate de vânt și cu liniștea atotcuprinzătoare a lumii dezvăluindu-se petală cu petală.

Călătoria e o stare a ființei. Îmi imaginez că e ca și cum ai face pluta, uneori în apa verde clorată a unei piscine, tulburată doar de luminițele-i sclipicioase, alteori deasupra valurilor împletite, mustangi albaștri nărăvași, gata să te trântească la pământ. Sau să te bage la fund. E o adevărată artă să plutești netulburat pe toate apele, să le lași să ți se infiltreze subtil în epidermă, clorul să te sterilizeze de rele și urâturi, marea să îți deschidă toate ușile închise, să pătrundă subtil prin crăpăturile zidurilor tale de mic provincial, murmurând ca o sirenă de o frumusețe absolută, încet și adormitor, în timp ce te învață ce e schimbarea și mersul veșnic spre înainte. Dacă reușești să ajungi acolo unde plutești lunatic și imponderal cu totul, una cu apa și culorile ei capricios-răsfățate ai ajuns în cel mai feng shui punct al existenței, în miezul zen al sinelui. Ai ajuns la tine. Și e liniște.

De aceea au venit călătoriile la mine. Au știut unde e limanul lor. Au fost chemate subtil de rezonanța mea pășitoare înainte. Au venit să îmi fie cârjă, cal năzdravan și plută. Și m-au răscumpărat. De la mine către mine.

Cum începe aceasta stare de imponderabilitate, de plutire între voalurile transparente ale realități, între fâșiile de curcubeu translucid ale zenului?! Extrem de simplu. Banal de-a dreptul. Cu un simplu click. Primul pas. Te așezi în fata laptopului și cauți. Cea mai superbă locație. Pentru tine, desigur. Sunt în stare să stau șase luni în fața ecranului și să citesc zeci de reviewuri, în căutarea plină de emoții a hotelului, pensiunii sau ce o fi, trepidația așteptării îmbinându-se cu cea a anticipării, frumusețea viitoare a lumii ademenindu-mă ca o sirenă, umplându-mi minutele de sens.

Așa începe. Continuă. Și nu se termină niciodată. Nu are cum.

Ridică odată privirea!

Câte un om pe ici, pe colo. Ghemuit și acela în sinele lui și scurgându-se cu fereală de-a lungul trotuarelor și străzilor. Purtându-și micul lui spațiu de jur împrejur, ca un inel din acelea cu care se joacă fetele, un cerc pe care îl rotesc repede, repede, mici tornade ce își schimbă culoarea în funcție de anotimp, de iarbă, de timp sau de flori. Așa și oamenii, ei și rama lor cerc.

Dacă te uiți cu atenție la felul în care umblăm prin lume, vezi cum noi toți ne creăm propriul spațiu magic, o sferă de câțiva metri diametru în care domnim ca stăpâni absoluți. Sau cel puțin încercăm. Știm tot ce se petrece, vedem orice denivelare a drumului, o furnică ce se strecoară printre pietrele pavajului, o vitrină ce se intersectează cu noi, un om care trece razant cu inelul lui atârnat de gât. Simțim că deținem controlul asupra acestei lumi mititele pe care noi înșine am născocit-o. E mică lumea noastră și ne micșorăm și noi ca să încăpem în ea. E, într-un fel, o măsură de siguranță, ne asigură supraviețuirea. Cu privirea orientată orizontal sau în jos, putem vedea în orice moment pericolele, o mașină care a greșit drumul și vine spre noi, o coajă de banană pe care am putea să alunecăm, un potențial agresor care pășește violent peste granițele zonei noastre de confort. Că doar n-o să fim atacați de pterodactyli în zbor planat.

Niciodată nu mi-a plăcut să umblu chircită în mine însămi, niciodată nu am văzut pericolele venind spre mine. Merg mereu cu privirea pe sus, capul ridicat spre cer, să văd păsările, albastrul. Deschiderea. Mă simt liberă, în zbor deasupra lumii, îmi crește sufletul și dă pe dinafară. Ating cu degetele, cu genele mările, norii și frunzele copacilor, gust “susul” cu toate simțurile larg deschise, simt cum cresc și cresc și nu mă mai opresc. Bine, până intru cu capul într-un stâlp, mi s-a întâmplat de nenumărate ori, sau cad pe drumul drept, împrăștiindu-mă în toate punctele cardinale. Mereu mi-a plăcut “totul”. Sunt ahtiată, lihnită după tot ce înseamnă TOT, după orice e mai presus de puterile mele, de limitele mele. De puterea mea de ingestie, de combustie. Sunt înnebunită după tot ce mă depășește.

Sunt mereu în pericol când mă preumblu pe afară, în loc să mă preocupe supraviețuirea, mă frământă zborul. Noroc că de cele mai multe ori am și salvatorul lângă mine. Numa’ ce simt cum mă înșfacă de o toartă și mă trage din calea stâlpilor netrebnici sau mă ține strâns să nu cad prin găurile asfaltului. Să mă pierd ca Alice în Țara Minunilor. E mereu cu ochii în patru omu’ meu, gata să mă scape de orice rele ar ieși în calea mea. O dată nu mi-a spus să mă uit pe unde calc, o dată nu mi-a zis să las cerul și să-mi văd naibilui de pământ. S-a mulțumit să mă salveze de fiecare dată. Ultima dată am căzut prin septembrie, nu am știut, nu am văzut că se terminase trotuarul și gata, jos am fost. Ochelarii într-o direcție, poșeta în alta. Eu la mijloc, destul de zdruncinată de gravitație. A fost de neconsolat zile întregi. Cum a putut să nu prevadă asta?! Eu am fost fericită că nu mi-am spart ochelarii, i-am pus repede înapoi pe nas și am ridicat privirea. Albastrul tot acolo. Cu voaluri de ape și curcubeie. Cu vibrații magice. Lumea era în regulă, din punctul meu de vedere.

Cum ar fi să umblăm cu toții cu capul întors spre în afară?! Spre înalt?! E adevărat, ne-am ciocni unii de alții, ne-am împiedica, poate chiar ne-ar durea rănile noi, vechile răni, ne-am întrece ca niște copii, cine a căzut de mai multe ori, cine a fost mai amețit, dar am vedea totul, absolut totul. Zidurile înalte ale caselor, avioanele, primăvara venind pe după colțuri de acoperișuri, am vedea vapoarele în largul oceanelor, i-am vedea pe ceilalți.

Nu pericolele sau dezastrele, nu chiștoacele mucegăite de pe jos. Nu țipetele agonizante ale mașinilor, nu singurătatea noastră de sine plutitoare, încolăcindu-se în cercuri în jurul mâinilor și picioarelor aflate în continuă mișcare. Nu am mai sta holbați la colțurile gardurilor, pironiți în telefoane, nu am mai încremeni cu ochii plecați în fața ușilor închise, nu am mai călca pe frunzele moarte ale toamnei ce a trecut. Nu, nimic din toate astea.

I-am vedea pe ceilalți. Am ieși din învârteala înnebunitoare a cercului de fier care aleargă în jurul capului și inimii noastre. Am vedea absolut toate răsăriturile și apusurile, am alerga pe creste de munți și micul nostru eu nu ni se va mai părea alfa și omega, demn de a fi ocrotit în spații secrete, mărunte și contorsionate. Doar să ridicăm privirea.

Am vedea cu adevărat altceva.

I-am vedea pe ceilalți.

Buburuzisme 3

Lili se uită printr-o carte scrisă de marele Jamie Oliver, adoratul, căutând o idee pentru meniul săptămânal.

Cri (cu spaimă, după ce a identificat dintr-o privire potențialul pericol): - Lili, dupa rețetele ăluia îmi merge burta de nu mai pot și mi se strâng mațele grămadă, nu poți să schimbi cartea?!

Li (revoltată):- E bună cartea, măi!

Cri:- Nu pentru mine, Liliucă bezmetică ce ești. Nu vezi câtă lămâie bagă marele chef?! Plus tot felul de condimente dubioase. Schimbă cartea sau nu răspund pentru faptele mele!

Li (resemnată în fața greutăților vieții): - Bine, bine, o să-ți fac veșnicul grătar cu piure!

Cri (fericit): - Așa, vezi!

Cri (rupt de foame): - Liliuca, nu ne prezinți meniul?

Li (binevoitoare): - Ba da. Luni- avocado quinoa power salad.

Cri (oripilat): - Ce-i asta?! Așa-i spune la piure în coreeană?!

Li (netulburată): - Marți- sandvișuri cu avocado și prosciutto, plus smochine.

Ale (încremenit de oroare): - Nu folosi termenul “sandvișuri” când vorbești de pesmeții ăia nenorociți de secară. Nu pot să îndur asemenea înșelăciune în termeni.

Li (împăciuitoare): - Să zic biscuiți?

Ale: - Nici un biscuite! E un adevărat sacrilegiu. Biscuiții mei iubiți! Nu, nu. Zi-le pesmeți, ca la marinari!

Tocmai am primit un mesaj pe telefon de la NHS, să mă programez pentru vaccinare covid, am tresărit fericită, cu inima tresăltând de emoție. Eu! Prima din familie. Nota zece pentru NHS! A știut cum să aleagă cea mai importantă persoană din această familie! O, da!

Lili (făcând dansul pinguinului și intonând sacadat imnul victoriei, inventat ad-hoc): - Să vezi ce-o să vă bat la remi după ce mi se modifică structura ADN-ului! Superwoman! Aoleu, poate îmi crește păr peste tot și mă gorilez, hm, de fapt n-ar strica, că parcă am tot mai puțin păr, acuș dau în chelie!

Ale (privind cu mare mirare manifestările materne):- Poate devii mai silly decât ești!

E ora 8:55. Primăvara dă să încapă pe geam. Alex vine spre noi, ne îmbrățișează strâns și își ia rămas bun cu mult drag. Ca de la cei mai iubiți părinți. Unicii, de altfel. “Plec la muncă, dragilor. Să fiți cuminți, mă întorc cât de repede pot. Știu că o să vă fie dor de mine, dar ce să-i faci, asta-i viața. Dură rău.“

Noi îi răspundem cu iubire: ”Să ai o zi ușoară, dragule! Ai grijă de tine”. Ne mai strângem o dată în brațe ursește. Să ne țină. Apoi Alex se desprinde cu regret, se așază în scaunul lui rotativ, la biroul lui uriaș cu monitoare și începe lucrul. Noi ne vedem de ale noastre, în aceeași încăpere, care e și bucătărie și living și birou de lucru. Așa-i în pandemie.

Brusc, Alex începe să se vaite dramatic, are un meeting neașteptat. Chiar acum.

Cri(disperat, încercând să meargă aplecat prin spatele fiului prețios): - Acum?! Stai că nu am udat florile! Nu începe încă!

Am aruncat o față de masă peste puzzle-ul care se lăfăie pe tot blatul bucătăriei și ne-am instalat la micul dejun. E o dimineață cu porridge și asta spune totul. Varianta englezească e combinată în mod artistic cu niște românisme. Plimbăm extatic pe la toate papilele gustative, maglavaisul delicios amestecat cu ciocolată, afine și zmeură. Suntem fericiți, cufundați până-n gât în această fericire simplă.

Cri (recapitulând alene programul viitorului): - Mâine avem piscină de la ora 7.

Ale (ieșind brusc din Nirvana, șocat de proprii lui părinți): - Ora 7 dimineațaaa?! Bate-mă furtuna, nu sunteți normali?! Ce-i cu hei-rup-ul ăsta?! Nu așa m-ați învățat.

Li (încântată, savurând prospețimea unei boabe de zmeură ): - Cum nu?! Plăcerile vieții înainte de toate!

Ale (reamintindu-și de plăcerile lui): - A, da! Că bine zici, micuțule yoda cel înțelept. Tată, îți mulțumesc că ai făcut micul dejun în locul meu. Ca să mă revanșez, fac eu cina !

PS. Se știe că în familia noastră nu se servește cina.

În micul nostru trib e o strădanie permanentă pentru o viață sănătoasă și asumarea unei noi identități. Cea în care ronțăim toată ziua la legume crude și bem doar ceai de plante. Mai avem până acolo, e adevărat, chiar cale lungă, poate n-o să ajungem niciodată, că de, vechile noastre identități sunt destul de pofticioase, cu înclinații dramatice spre abaterile fascinante, pline de zahăr și pizze, dar important e că suntem pe drum. Nu așa se zice?!Ș))). În acest context cu totul special, ne supraveghem cu ochi de vultur identitățile (mai mult eu, of course, dar cineva tre’ să fie polițistul cel rău).

Lili (care tocmai a descoperit cruntul adevăr): - 5 scoop-uri de cafea i-ai dat lui Alex astăzi?!?! Incredibil! Ți-ai pierdut mințile?! Câtă cafea bagi în copil?!

Alex (observator imparțial, mulțumit de propriile-i motoare duduind la turație maximă):- Ai observat cum i s-a schimbat vocea lui mama?! Din pudel duios a devenit chihuahua nevrotic.

Ale (încercând sa impulsioneze conversația leșinată a familiei): - Unul de la muncă ne-a dat mail la toți că se mută din Londra la Sheffield și își schimbă slujba. În mijlocul pandemiei el renunță la munca cu studenții și se face antrenor de golf!

Li (fan declarat al nației britanice): - Mereu m-a uimit disponibilitatea englezilor de a-și schimba viața într-un mod spectaculos. Aș vrea să fiu și eu așa. Să sar din lac în mare și vițăversa.

Cristi (complet neinteresat de subiect): - Lili, când primesti odată comanda aia de la Amazon cu hainele de pat? Să vezi că nu mai vin niciodată și te-or tras în piept.

Lili (se uită la el, necrezându-și ochilor): - Tu chiar vorbești serios, nu te joci, nu?! Au venit acum o săptămână și tu ai spus cu gura ta că vrei să îmbrac patul direct și rapid, că te-ai săturat de alea vechi! Dormi în ele de o săptămână! Țipă de portocalii ce sunt!

Cristi (scormonind prin amintirile “bogate” ale săptămânii pandemice): - A, da. Parcă îmi amintesc ceva, ceva. Ce să-i faci, eu trăiesc în lumea mea viitoare. Alzheimer curat.

Ale: - Atunci o sa fii fericit. Nu tu griji, nu tu amintiri.

Cristi (zâmbind cu drag la gândul liniștii viitoare): - Cel mai fericit.

Alex (dur de-a dreptul): - Dar poate ai ghinion si până atunci se inventează leacul pentru Alzheimer.

Lili, apucată de harul ordinii universale, de o dulceață suavă: - Ale, felicitarea asta a ta de la Kinderu’, o aruncăm sau vrei să o păstrezi?

Alex, după câteva secunde în care nu poate îngâna nimic de atâta stupoare existențială: - Cum adică să o aruncăm?! Pe ale tale le arunci?

Li, la fel de stupefiată: - Cum să le arunc pe ale mele? De la prietenele mele! Dar m-am gândit că poate pe tine nu te interesează și vrei să o arunci.

Alex (uitând de politețea britanică în fața acestor barbarisme materne): - NU!

Li (împăciuitoare): – Bine, bine, nu e nevoie să răcnești așa. Doar am întrebat.

Cristi, fatalist: - Așa face și cu mine, întreabă cu vocea aia dulce, care te zăpăcește de cap, dar răspunsu-i clar. Eventual se miră la nesfârșit cum de ai altă părere, dar face tot cum crede ea. Eu zic să-ți salvezi felicitarea până nu ți-o zvârle la gunoi.

Poate ați stat zi și noapte și v-ați întrebat unde sunt realizările mele culinare recente. Ele au existat, sigur că au existat, dar din nefericire nu au fost apreciate la justa valoare de familie, așa că au fost puse pe lista neagră. Ce oameni, dom’le, ce oameni! N-au cei șapte ani de la mama lor de-acasă! De exemplu, sâmbăta trecută am făcut o minunată budincă de orez, e adevărat că am mai schimbat rețeta pe ici, pe colo, conform geniului autentic care mă stăpânește, dar ce mi-au auzit urechile!

Cristi (învârtindu-se pe lângă fiertura care i se pare ciudată rău ): -Afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardu’! Eu nu mă ating de asta.

Lili (optimistă până în pânzele albe, punând porții generoase, în speranța ascunsă că va scăpa repede de dulcele incert):-Sunt convinsă că o să vă placă! Terminați cu prejudecățile, e orez, vă place orezul!

Cristi (băgând curajos lingurița în budincă) : - Parcă-i poză de la colonoscopie.

Shepherd Pie cu adaos de Mațo grosso, știți mâncarea aia care se face când se taie porcul?

Lili, nu o pui pe facebuk?? Va fi cel mai lung comentariu al meu!

Alex (privindu-și cu milă mama și încercând să spună ceva pozitiv):- E bun gemul!

Cristi (râzând sarcastic): - Ăla e de la Lonea! Normal că-i bun.

Atât de tare râd ăștia doi de budinca mea, că le-au dat și lacrimile. Se țin de burtă și aproape le sare orezul din gură.

Între timp au mâncat jumate, tot spunând: - NU-i rea! O mâncăm, nu o respingem. Da’ să nu mai faci.

Cristi (exasperat de dulciurile nedulci de care are parte în ultima vreme):- Poate dacă respectai rețeta și puneai niște zahăr.

Lili:- Am pus un borcan de gem! E dulce de leșini.

Cei doi se uită unul la altul, strâmbă din nas: - Nu e dulce deloc. Da’ i-adevărat că leșini.

Lili (filosoafă): - Na, iaca, cui nu-i place, să nu halească!

Credeți că a rămas vreo boabă de orez?! Dar numai eu știu câte a trebuit să îndur până au gătat-o. Budinca, despre ea vorbesc. Dar cum era sa postez un asemenea eșec?!

Cri (fericit de cornul abundenței ce urmează să se întrupeze în curând de pe lista mea urieșească):- Noi toate astea le mâncăm de Paște?! Și cremeș și cozonac?! Faci tu tort diplomat?! Aolicăăăăă, ce viață bună!

Li (fandosită): – Ce nevastă bună, vrei să spui.

Ale (holbându-se și el la listă):- Tu vrei prăjituri? Atâtea?! Pline de zahăr din ăla dulce??! Eu nu.

Cri:- Normal ca vreaaau prăjituri!

Ale (mulțumit până peste poate):- A se nota că eu nu am cerut prăjituri.