Călătoria ca o plută

Citesc “Demonul amiezii”, în ritm de zece pagini zilnic. Atât pot îndura, deși e o carte foarte bună. Rând după rând simt cum toate sensurile mi se spulberă și giulgii negre fioroase mi se așază pe inimă. Mă umplu de milă sfâșietoare, care îmi rupe bucăți bucățele toate hainele calde în care m-am înfășurat și absolut orice zâmbet posibil, milă pentru toți oamenii acestei planete, deprimați sau nu. După cele zece pagini, cât rezist, știu, în mod științific, că trebuie să mă opresc. Ca să îmi reîncarc rezervoarele. Mă întreb cine o fi născocit șocurile electrice. Tratamentul depresiei cu numai câțiva ani în urmă. Mă cutremur.

Călătoriile sunt o formă de tratament mult mai blândă, mai umană. Poate nu funcționează la toți, dar la mine a funcționat. Știu că eu nu am fost niciodată în acea zonă a tenebrelor absolute, dar dacă ar fi să scriu o carte care să fie de ajutor cuiva s-ar numi “Zenul amiezii”. Și ar vorbi despre drumuri de călător și de după-amieze somnolente, cu susur de cicade și de măsline coapte, cu draperii parfumate umflate de vânt și cu liniștea atotcuprinzătoare a lumii dezvăluindu-se petală cu petală.

Călătoria e o stare a ființei. Îmi imaginez că e ca și cum ai face pluta, uneori în apa verde clorată a unei piscine, tulburată doar de luminițele-i sclipicioase, alteori deasupra valurilor împletite, mustangi albaștri nărăvași, gata să te trântească la pământ. Sau să te bage la fund. E o adevărată artă să plutești netulburat pe toate apele, să le lași să ți se infiltreze subtil în epidermă, clorul să te sterilizeze de rele și urâturi, marea să îți deschidă toate ușile închise, să pătrundă subtil prin crăpăturile zidurilor tale de mic provincial, murmurând ca o sirenă de o frumusețe absolută, încet și adormitor, în timp ce te învață ce e schimbarea și mersul veșnic spre înainte. Dacă reușești să ajungi acolo unde plutești lunatic și imponderal cu totul, una cu apa și culorile ei capricios-răsfățate ai ajuns în cel mai feng shui punct al existenței, în miezul zen al sinelui. Ai ajuns la tine. Și e liniște.

De aceea au venit călătoriile la mine. Au știut unde e limanul lor. Au fost chemate subtil de rezonanța mea pășitoare înainte. Au venit să îmi fie cârjă, cal năzdravan și plută. Și m-au răscumpărat. De la mine către mine.

Cum începe aceasta stare de imponderabilitate, de plutire între voalurile transparente ale realități, între fâșiile de curcubeu translucid ale zenului?! Extrem de simplu. Banal de-a dreptul. Cu un simplu click. Primul pas. Te așezi în fata laptopului și cauți. Cea mai superbă locație. Pentru tine, desigur. Sunt în stare să stau șase luni în fața ecranului și să citesc zeci de reviewuri, în căutarea plină de emoții a hotelului, pensiunii sau ce o fi, trepidația așteptării îmbinându-se cu cea a anticipării, frumusețea viitoare a lumii ademenindu-mă ca o sirenă, umplându-mi minutele de sens.

Așa începe. Continuă. Și nu se termină niciodată. Nu are cum.