În pași de globetrotter

Pășesc săltat, cu rucsacul în spinare spre măreața vacanță de două zile din Eastbourne. Mă simt ca o fetișcană ce râde mușcând dintr-o zi plină de soare și de albastru. Cu poftă. Nici nu mă mir, soarele a devenit așa priveliște rară, încât ușoara lui prezență, fie și îndepărtată, mă umple de bucurie.

-       Ale, mă simt ca un globetrotter. În sfârșit am ajuns ce mi-am dorit o viață. Sunt gata să urc munții, să traversez râurile înot, n-are importanță că nu știu să înot, sunt gata să țopăi ca un cintezoi, trilulind a bucurie și extaz.

Cri (zâmbind ascuns): - Îți lipsește o țigară cu marihuana în colțul gurii, Liliuca mea, așa ar fi clar pentru toată lumea de unde prezinți simptomele astea ciudățele.

Li (săltăreață și veselă): - Da’ de unde, nu-mi trăbă’, mie îmi curge substanța interzisă direct prin vene. Așa m-am născut.

Vă rog, să fie clar, în afara de experiența din Amsterdam, cu biscuiții high și râsul până la leșin, nu am încercat niciodată nimic dubios!

Ale (filosofic, privindu-mă ca pe o insectă sub microscop): - Hm, mamă, eu cred că până acum nu ai fost așa pe deplin hipster cum ești în clipa asta. Dacă stau să mă gândesc bine, acum vreo 15-20 de ani erai altfel orientată, voiai ca toată lumea să respecte legea orice-ar fi! Încă port sechelele acelor vremuri de restriște. Acum ești total zăbăucă, îi dai întruna cu „trăiește clipa!”, “dacă nu vrei să faci ceva, nu face!”, “nu trebuie să respectăm”, „hai să ocolim restricțiile de orice fel”, hm, cum ai ajuns de la una la alta?! Ești o specie destul de interesantă.

Lili (fericită de-i zbârnâie celulele responsabile cu albăstrirea și rozalirea realității): - Eu și acum sunt foarte conștiincioasă. Mi-au spus la grădiniță să fac cursuri, le-am făcut, ba chiar și în plus, că-s niște chestii ciuri buri. Și ca să știi, mereu am fost zăbăucă, dar m-am controlat din răsputeri, că doar aveam copil de crescut. Acum sunt liberă să fiu. Doar să fiu!

Cri (îngrijorat să nu fi uitat ceva): - Oare trebuia să ne luăm costumele de baie?!

Lili (uitându-se la el oripilată): - Doamne feri, poate din alea de neopren! Nu vezi ce frig este?! 20 de grade. Vreme de pinguini! Sper să ne ajungă doar geaca de ploaie!

Cri (care nu mai înțelege care-i rostul): - Păi și ce facem toată ziulica acolo dacă nu plajă?!

Li (visătoare): - Plajă în stil englezesc. Stăm pe păturică, pe mulțimea de pietricele, îmbrăcați bine și admirăm marea. Eu pot să fac asta ore în șir.

Îl văd pe Cristinelu’ cum privește în gol, încercând să-și dea seama ce papură vodă o să facă el, încotoșmănat, pe o plajă de-aiurea.

Continui să merg în pas săltat, trilulilu, cu avânt pioneresc, dar bineînțeles că nu urmează să țopăi pe crestele munților și nici pe valurile oceanelor, sunt conștientă, o să iau doar nițel metroul și apoi niște tren, cam asta-i toata aventura ce mă așteaptă. Altceva e însă important aici. Că mă simt globetrotter. Și prin urmare, SUNT. Mă simt globetrotter  din vârful adidașilor până în vârful rucsacului. Dacă rămânem cumva fără bani prin sudul Angliei, îmi trece un gând fericit prin căpăcel, o să lucrez câteva zile la o fermă. Și apoi o să călătoresc mai departe străbătând lumea-n lung și-n lat.

Ale (răsuflând ușurat): - Măcar bine că nu mai vrei să mă faci pe mine globetrotter! Ani la rândul visul tău cel mai mare legat de fiul tău era să-l faci globetrotter, asta ți se pare normal?! Nu avocat de succes, nu doctor apreciat, ci globetrotter! Sunt oricum marcat pe viață. Nici nu știu cum am supraviețuit!

Li (victorioasă): - Vezi că eram zăbăucă și pe atunci?! Dar să știi! Pân' la urmă, nu știu cum se face, dar toate visele mele se împlinesc! Take care, my son! Rise and Shine!

Cristi începe să tușească înfundat și declară că-l ustură gâtul, asta după ce m-a întrebat dacă am luat propolisul de acasă, propolisul nostru românesc, leacul minune ori de câte ori te doare  gâtlejul. Taman pe ăla nu l-am luat! Că doar nu citesc viitorul din scenariile lui Cristinelu'. No, lasă, suntem vaccinați, n-are ce să ni se-ntâmple. Cred că astea sunt obstacole de-a dreptul adevărate și absolut insurmontabile furnizate de subconștientul lui Cri, care născocește acum tot felul de grozăvenii de spaima mării englezești pe care va trebui să o suporte două zile nici mai mult, nici mai puțin. Oricum ai lua-o, oricum ai învârti-o, plaja englezească nu e o plajă grecească și vara nu-i ca iarna. Sau, ca să ne adaptăm, vara e ca iarna, că-i tot aia pe aici.

Li (mulțumită ca un păun): - Bine că am ajuns la timp la tren, că altfel nu mai prindeam loc, la ce aglomerație e.

Cri (filosof): - Poi da, la ce caniculă e, toată lumea vrea la mare! Ăstora li se pare că au atins Nirvana cu niște amărâte de grade. Uite la ei! În șlapi și pantaloni scurți, nu-și dau seama că e frig de numa'!

Am aruncat repede rucsacii minimaliști în cameră și ne-am repezit să vedem marea. Avem noroc și de ceva soare și de culori frumoase sus și jos. După nici doi pași, ne oprim la o terasă, fără cafea nu mai putem să mișcăm. O muscă verde aterizează pe mâna lui Cristinel. O pozează încântat. În sfârșit! Are și el un fior de plăcere! Poate, poate...

Li (scuturându-se de groază): - Poftim, eu fac poze cu buburuze drăguțe, fie ele și de lemn, el face cu muște. Fă-i vânt, că nici nu pot să mă uit la ea!

Musca pică leșinată.

Li (vivace și cu replică rapidă): - Sărăcuța, după ce a făcut contact cu Cristinelu’, a decedat.

Cri ( și mai iute): - Nu toată lumea rezistă ca tine, Liliuca.

Lili (învinsă iar la puncte, schimbă subiectul, care nu era un subiect): - Ale, încotro o luăm? Alege tu, că stai numai o zi. În susul falezei sau în josul ei?!

Ale (stupefiat): - Astea-s toate opțiunile?! Apăi eu nu stau, plec peste două ore când terminăm toată stațiunea. Gata cu globetrotterismul! Mi-a ajuns! Zău așa!

Liliuca (netemătoare și încântată): - Nu-i bai, rămânem noi ca doi pescăruși! Du-te, my lovely, unde vrei tu. Nici o grijă. Mai este timp!

Ale (total terifiat): - Pentru ce?! Ce tot indrugi acolo?!

Lili (senină și atotștiutoare): - Timp să ți se împlinească destinul. Globetrotter scrie pe fruntea ta!

Despre faruri și cozonaci, dar mai ales despre bunici

Sunt într-un tren, în drum spre undeva. Câmpii verzi și copaci domoli alunecă și se suprapun. Ceruri și nori.

Pentru prima dată deschid porțile trecutului cu atâta bunăvoință și curaj. Cu drag. Pentru prima oară văd ce mi-au dăruit cu toții. Nu ce nu mi-au dăruit. Nu durerea și tristețea plecărilor și părăsirilor, a nepotrivirilor și ascuțișurilor, ci bucuria, preaplinul care se revarsă acum ca un torent de dalii albe prin toată ființa mea.

Mă uit cu atenție la toți cei care au fulguit prin viața mea, au plouat și au înfrunzit. S-au aurit în soare și au plecat odată cu iernile. Bunici, părinți, frate, prieteni. Sunt singura păstrătoarea a amintirilor mele, singurul paznic în fața neantului. Sunt propriul meu far și propria-mi lumină.

Nu mă mai tem de trecut. Mă simt liberă și frumoasă, cu brațele pline de daruri și căldură dulce de suflet. Mi-e bine, atât de bine.

Îmi întorc privirea spre înăuntru. Verdele aleargă mai departe colorând ferestrele, dar eu îi zâmbesc acum bunicii Lucreția. Mama tatălui meu. Cineva i-a lăudat tenul, limpede, aproape lipsit de riduri și cuvintele mi-au rămas agățate-dantelă de amintirea ei. Frumoasă, senină. Îmi place să cred că semăn cu ea. Îmi amintesc căldura serilor de iarnă, în care dormeam în bucătăria ei însiropată în arome dulci, ajutor de nădejde pentru cozonacii pe care îi făcea pentru toată familia. O ascultam fermecată. Și ea îmi spunea poveștile vieții ei, în timp ce mă învăța să fac tort de ciocolată și cozonaci, în timp ce mă învăța că iubirea e cel mai important lucru din întreaga lume. Nu cred că m-a îmbrățișat vreodată, dar felul în care vorbea de bunicu’, iubirea pe care i-o păstra după atâția zeci de ani de la moartea lui, felul în care i se luminau ochii spunându-mi cât de minunat era omu ei’ erau tot atâtea semne pe care mi le scria pe inimă.

Iubirea și numai iubirea. Numai ea.

Poveștile despre copilăria ei erau fascinante pentru mine, fetița de vreo zece ani care o asculta sorbind totul cu nesaț. Mama ei aspră și rece, care făcea duzini de cozonaci aromitori pentru mulții ei copii și apoi îi ascundea în ladă de lemn încuiată, să îi aibă de Crăciun. Îi scotea cu zgârcenie doar când erau deja reci și vechi. Mama ei care nu o lăsa să se joace și o punea doar la muncă. Felul în care fugea de acasă și se juca toată ziua, nemâncând nimica, nimicuța și întorcându-se acasă doar când venea tatăl de la muncă, tatăl care o salva de bătaie și de vorbele rele ale mamei, tatăl cel bun și drag. Cât era de bună la școală, ce mult îi plăcea, ce o lăuda învățătoarea. Cum a terminat-o cu învățătura când a făcut patru clase. Demult tare. Dar puțina școală, matematica învățată acolo a ajutat-o să găsească o slujbă de contabil la mină, după ce a murit brusc bunicul, la 39 de ani, lăsând-o singură cu doi copii, într-o lume în care femeile nu aveau slujbe plătite.

Când povestea ajungea la bunicu’, tonalitatea se schimba, devenea blândă și nostalgică, anii o eliberaseră de suferința pierderii, rămăsese doar dulceața trăirilor. Se gândise să se omoare după ce el dispăruse, pierdută cu totul pe drumul durerii și al groazei, dar apoi, în toiul nopții, o luase peste deal, spre mina unde lucrase el, încercând să-și schimbe drumul. Nu spre finalul dramatic, ci spre viață. Și bunul lui nume, bunicu’ era cunoscut în toată Valea Jiului, se vorbea la radio de el și de invențiile lui, abilitățile ei matematice o ajutaseră să fie angajată. Să poată să își crească copii, să îi trimită la facultăți, să îi facă oameni.

Cât a fost în putere, la ea în curte se aduna familia. Se făcea zacuscă și vin de strugurei. Toți culegeam la strugurei, ore întregi, coceam la vinete și plantam flori împreună. Surori, copii și nepoți. Era bine de tot. Era Familia. Cu bune, cu rele. Și Bunica era centrul. Era Inima. Fără să spună niciodată un „te iubesc”, fără să îmbrățișeze. Fiind doar acolo, prezentă prin tot și prin toate.

Ce femeie răzbătătoare, puternică și devotată. Iubirea ei nu se exprima în gesturi sau cuvinte. Dar dacă știa că vin, îmi făcea mâncarea mea preferată, tocăniță de pui cu smântână și piure și nu cred că am mâncat vreodată ceva mai bun. Deschidea ușa de la cămară și scotea de acolo, răcoroase, cele mai bune prăjituri. Mă uitam mereu la cartea pe care o avea pe noptieră, a citit până la sfârșitul vieții, nici o clipă nu a existat fără o carte așezată frumos lângă lampa de pe masă.

Uneori dormeam la ea, îmi plăcea camera uriașă, răcoroasă, cu mobilă frumoasă, licărind vechi în umbrele amiezii, cu macrameuri dantelate croșetate de ea, mărunt, mărunt, sidef și galben blând, diluat, galben de in, fildeș și nisip împrăștiate pe tot locul. Aroma demultului plutind cu blândețe și așezându-se tihnit pe fotolii și pe luciul fără pic de praf al comodelor. Simțeam că acolo pot să-l înțeleg pe bunicul necunoscut, dispărut misterios atât de tânăr. Nu-l văzusem niciodată, dar știam că-l port în miezul celulelor mele. Mă uitam momente în șir la portretul lui mare, uriaș, atârnat de perete, figura serioasă, puternică și delicată în același timp, o față frumoasă, un pic aburită, ca prin sticlă, așa cum numai cei dusi prea devreme pot să aibă. Mă gândeam dacă semăn cu el, cum ar fi fost viața mea dacă el ar fi existat un pic mai mult. Cum tatăl meu ar fi fost cu totul altul dacă nu ar fi rămas orfan la 13 ani, într-o lume a sărăciei și a supraviețuirii, dacă nu i-ar fi fost frig atâta timp. Mă simțeam și bine cu el, cu bunicu', veghindu-mă de sus, din tablou, în timp ce citeam roman după roman, luminând blând încăperea cu același surâs stins în colțul gurii. Mă simțeam ocrotită.

Garantat era un om descurcăreț la culme. Așa a fost și tatăl meu. Îmi place să cred că și eu. Îmi place să mă gândesc că am asta de la el. De la ei.

Zâmbesc într-aiurea în trenul care aleargă printre câmpii cu oi albe și capul negru.

Ce multe daruri am primit de la ei. Cozonacii, tortul cu ciocolată, embleme dulci ale întregii mele vieți de familie, zacusca pe care o fac și în ziua de azi după rețeta bunicii, cea mai bună din toate timpurile, cititul cărților, catedrală a sufletului meu și loc bun de respirat în toți anii și în toate clipele lumii, privirea liniștită aruncată asupra lumii, spiritul de călător care sunt sigură că îl locuia pe bunicu’, cum îl locuia și pe tatăl meu, ce daruri calde și bune de pus pe rană.

Și, mai presus de toate, iubirea. Credința că fără iubire nimic nu e. Cel puțin pentru mine.

Bunicii i se luminau ochii și sufletul când vorbea de bunicul, dispărut cu peste 20 de ani în urmă, eu nu îmi dădeam seama că, în timp ce împleteam cozonacii și-i ascultam poveștile, mă lăsam și eu făurită din praf de stele și arome dulci. Mă lăsam făurită din iubire. Din povești de dragoste și promisiuni eterne. Pentru totdeauna.

Iubirea e aici acum, e cu mine de o viață, nu m-a părăsit nici o secundă, nu m-a lăsat de izbeliște niciodată. A fost mereu acest far alb din mijlocul inimii mele, proaspăt văruit, împrăștiind lumină dulce azurie de jur împrejur, arzând mereu cu aceeași candoare și speranță, cu aceeași pretenție absurdă la nemurire.

Întotdeauna mi-au plăcut chestiile absurde, a la don quijote. Morile de vânt și farurile. M-am ținut cu dinții de ele, cu toată puterea degetelor și a viselor.

Draga mea bunică Lucreția, dragul meu bunic necunoscut... mulțumesc.

Farul meu e aici și datorită vouă.

Și ce bucurie, încă împrăștie lumină!

Gardul verde de acasă

Deschizi poarta, închizi poarta în urma ta. Părăsești spațiul sigur al casei ca să te duci în lume. Să îți faci numărul de pași zilnic. Să muncești și să ajuți. Să pui umărul. Să nu te lași. Să construiești. Să mănânci.

Bine ar fi ca acasă să fie locul tău bun. Your happy place. Să nu fie zbuciumat și absurd, că atunci nu mai ai unde să te întorci. Neapărat acasă trebuie să fie Acasă. Altfel nu se poate. Nu ai cum. Nimeni nu e atât de puternic încât să facă față la două spații pline de tigri și crocodili, nu poți trăi în junglă și să nu ai căsuța ta în copac. Nu poți sorta haosul fără un punct de referință. Nu poți ființa fără o stea de care să te agăți.

Pentru că acolo afară sigur va fi ceva care să te tulbure. Uneori vei greși tu, ca doar om ești. Alteori ți se va greși, că doar toți sunt oameni. Uneori se întâmplă pur și simplu să existe doar o mică denivelare a realității. Nu e așa cum ți-ai imaginat-o tu. E altfel, nu ceea ce te-ai așteptat. O mică groapă în care calci fără să vrei. O crăpătură în asfalt. Nu ai prevăzut totul. Și neprevăzutul vine peste tine. Te ia pe sus, te dărâmă de pe picioare. Și o iei razna. Că ce să faci?!

Ați observat cum orice val de furtună din viața voastră își pierde puterea după trei zile?! Cum ceea ce părea grotesc, insurmontabil, nu te lăsa să dormi noaptea, cufundat până la nas în mlaștini groaznic mirositoare, gânduri negre grămadă peste alte gânduri negre, ceea ce curgea lipicios doar ca milă de sine și văicăreală transformată în bocet existențial devine încet, încet o aiureală, ceva care și-a pierdut puterea de monstru al nopții și s-a transformat într-o biată musculiță de orez?! La lumina zilei o zdrobești între două degete și chiar ți-e milă de ea. Îți dai seama că toată povestea era în capul tău, că nimic nu era real, era doar o fantasmă a propriilor bucle mintale în care te-nvârți ca un șoarece pe roată de când te știi.

Uneori pur și simplu trebuie să îți dai seama că gândurile tale nu sunt neapărat adevărate, sunt propriile tale invenții dureroase provocate de realitate. Poate greșești ceva, poate spui ceva, poate ți se spune ceva. Și caruselul infernal începe. Doar în capul tău. Ești invadat de beznă și nimic nu mai e cum trebuie. Interpretezi și reinterpretezi. Fabulezi la nesfârșit înecându-te în propriile-ți distopii nebunești, absolut sălbatice și dezolante. Îți imaginezi tot ce va veni peste tine călcându-te și zdrobindu-te sub roțile de fier impalcabile, te simți vinovat și neajutorat. Tot universul conspiră împotriva ta, nu mai ai putere nici să sorbi aer în pieptul chinuit de infarcturile viitorului.

Apoi răsare soarele. Monștrii dispar pe sub paturi, ascunși prin umbrele dulapurilor. Te miri singură, oare ce ți-a venit?! Viața alunecă mai departe fără ca nimeni să fi băgat de seamă frământarea ta inutilă. Aerul e din nou bun și proaspăt, răcoros și fluid. Inspiri. Expiri. Ești în viață. Ai supraviețuit.

Poți mereu să alegi. Să îți împletești frânghia și povestea în jurul norilor și al apusului iminent și tulburat, să-ți zici că e totul doar întuneric. Sau poți să îți brodezi acest gard frumos, dantelat, verde crud de frunză și lumină în filigran și poți să te odihnești lângă pădurea crescută din el, pe îndelete, în abur de frumusețe și de pășnicie.

Alegerea devine tot mai ușoară și mai rapidă pe măsură ce înțelepciunea vine și te ia de mână, mângâindu-te cu palmele ei calde de mic buddha trecut prin toate cele.

Stau zâmbind sub soare, odihnindu-mă lângă gardul meu frumos, verde de pădure. Mă apără de tot ce ar putea veni de acolo, din depărtările pline de necunoscut, din poveștile scăpate de sub control. Încă nu a apus soarele, încă e atâta lumină. Mintea mea făurește acest paradis în care trăiesc acum. Conectat pe ici, pe colo la realitate. Oricărui rai îi trebuie niște frunze care să-l lege de ce e. Liane între existență și trăire în vis.

Întâi faci rai din ce ai. Apoi te ții bine ancorat de gardul tău să nu te ia furtuna.