Despre faruri și cozonaci, dar mai ales despre bunici

Sunt într-un tren, în drum spre undeva. Câmpii verzi și copaci domoli alunecă și se suprapun. Ceruri și nori.

Pentru prima dată deschid porțile trecutului cu atâta bunăvoință și curaj. Cu drag. Pentru prima oară văd ce mi-au dăruit cu toții. Nu ce nu mi-au dăruit. Nu durerea și tristețea plecărilor și părăsirilor, a nepotrivirilor și ascuțișurilor, ci bucuria, preaplinul care se revarsă acum ca un torent de dalii albe prin toată ființa mea.

Mă uit cu atenție la toți cei care au fulguit prin viața mea, au plouat și au înfrunzit. S-au aurit în soare și au plecat odată cu iernile. Bunici, părinți, frate, prieteni. Sunt singura păstrătoarea a amintirilor mele, singurul paznic în fața neantului. Sunt propriul meu far și propria-mi lumină.

Nu mă mai tem de trecut. Mă simt liberă și frumoasă, cu brațele pline de daruri și căldură dulce de suflet. Mi-e bine, atât de bine.

Îmi întorc privirea spre înăuntru. Verdele aleargă mai departe colorând ferestrele, dar eu îi zâmbesc acum bunicii Lucreția. Mama tatălui meu. Cineva i-a lăudat tenul, limpede, aproape lipsit de riduri și cuvintele mi-au rămas agățate-dantelă de amintirea ei. Frumoasă, senină. Îmi place să cred că semăn cu ea. Îmi amintesc căldura serilor de iarnă, în care dormeam în bucătăria ei însiropată în arome dulci, ajutor de nădejde pentru cozonacii pe care îi făcea pentru toată familia. O ascultam fermecată. Și ea îmi spunea poveștile vieții ei, în timp ce mă învăța să fac tort de ciocolată și cozonaci, în timp ce mă învăța că iubirea e cel mai important lucru din întreaga lume. Nu cred că m-a îmbrățișat vreodată, dar felul în care vorbea de bunicu’, iubirea pe care i-o păstra după atâția zeci de ani de la moartea lui, felul în care i se luminau ochii spunându-mi cât de minunat era omu ei’ erau tot atâtea semne pe care mi le scria pe inimă.

Iubirea și numai iubirea. Numai ea.

Poveștile despre copilăria ei erau fascinante pentru mine, fetița de vreo zece ani care o asculta sorbind totul cu nesaț. Mama ei aspră și rece, care făcea duzini de cozonaci aromitori pentru mulții ei copii și apoi îi ascundea în ladă de lemn încuiată, să îi aibă de Crăciun. Îi scotea cu zgârcenie doar când erau deja reci și vechi. Mama ei care nu o lăsa să se joace și o punea doar la muncă. Felul în care fugea de acasă și se juca toată ziua, nemâncând nimica, nimicuța și întorcându-se acasă doar când venea tatăl de la muncă, tatăl care o salva de bătaie și de vorbele rele ale mamei, tatăl cel bun și drag. Cât era de bună la școală, ce mult îi plăcea, ce o lăuda învățătoarea. Cum a terminat-o cu învățătura când a făcut patru clase. Demult tare. Dar puțina școală, matematica învățată acolo a ajutat-o să găsească o slujbă de contabil la mină, după ce a murit brusc bunicul, la 39 de ani, lăsând-o singură cu doi copii, într-o lume în care femeile nu aveau slujbe plătite.

Când povestea ajungea la bunicu’, tonalitatea se schimba, devenea blândă și nostalgică, anii o eliberaseră de suferința pierderii, rămăsese doar dulceața trăirilor. Se gândise să se omoare după ce el dispăruse, pierdută cu totul pe drumul durerii și al groazei, dar apoi, în toiul nopții, o luase peste deal, spre mina unde lucrase el, încercând să-și schimbe drumul. Nu spre finalul dramatic, ci spre viață. Și bunul lui nume, bunicu’ era cunoscut în toată Valea Jiului, se vorbea la radio de el și de invențiile lui, abilitățile ei matematice o ajutaseră să fie angajată. Să poată să își crească copii, să îi trimită la facultăți, să îi facă oameni.

Cât a fost în putere, la ea în curte se aduna familia. Se făcea zacuscă și vin de strugurei. Toți culegeam la strugurei, ore întregi, coceam la vinete și plantam flori împreună. Surori, copii și nepoți. Era bine de tot. Era Familia. Cu bune, cu rele. Și Bunica era centrul. Era Inima. Fără să spună niciodată un „te iubesc”, fără să îmbrățișeze. Fiind doar acolo, prezentă prin tot și prin toate.

Ce femeie răzbătătoare, puternică și devotată. Iubirea ei nu se exprima în gesturi sau cuvinte. Dar dacă știa că vin, îmi făcea mâncarea mea preferată, tocăniță de pui cu smântână și piure și nu cred că am mâncat vreodată ceva mai bun. Deschidea ușa de la cămară și scotea de acolo, răcoroase, cele mai bune prăjituri. Mă uitam mereu la cartea pe care o avea pe noptieră, a citit până la sfârșitul vieții, nici o clipă nu a existat fără o carte așezată frumos lângă lampa de pe masă.

Uneori dormeam la ea, îmi plăcea camera uriașă, răcoroasă, cu mobilă frumoasă, licărind vechi în umbrele amiezii, cu macrameuri dantelate croșetate de ea, mărunt, mărunt, sidef și galben blând, diluat, galben de in, fildeș și nisip împrăștiate pe tot locul. Aroma demultului plutind cu blândețe și așezându-se tihnit pe fotolii și pe luciul fără pic de praf al comodelor. Simțeam că acolo pot să-l înțeleg pe bunicul necunoscut, dispărut misterios atât de tânăr. Nu-l văzusem niciodată, dar știam că-l port în miezul celulelor mele. Mă uitam momente în șir la portretul lui mare, uriaș, atârnat de perete, figura serioasă, puternică și delicată în același timp, o față frumoasă, un pic aburită, ca prin sticlă, așa cum numai cei dusi prea devreme pot să aibă. Mă gândeam dacă semăn cu el, cum ar fi fost viața mea dacă el ar fi existat un pic mai mult. Cum tatăl meu ar fi fost cu totul altul dacă nu ar fi rămas orfan la 13 ani, într-o lume a sărăciei și a supraviețuirii, dacă nu i-ar fi fost frig atâta timp. Mă simțeam și bine cu el, cu bunicu', veghindu-mă de sus, din tablou, în timp ce citeam roman după roman, luminând blând încăperea cu același surâs stins în colțul gurii. Mă simțeam ocrotită.

Garantat era un om descurcăreț la culme. Așa a fost și tatăl meu. Îmi place să cred că și eu. Îmi place să mă gândesc că am asta de la el. De la ei.

Zâmbesc într-aiurea în trenul care aleargă printre câmpii cu oi albe și capul negru.

Ce multe daruri am primit de la ei. Cozonacii, tortul cu ciocolată, embleme dulci ale întregii mele vieți de familie, zacusca pe care o fac și în ziua de azi după rețeta bunicii, cea mai bună din toate timpurile, cititul cărților, catedrală a sufletului meu și loc bun de respirat în toți anii și în toate clipele lumii, privirea liniștită aruncată asupra lumii, spiritul de călător care sunt sigură că îl locuia pe bunicu’, cum îl locuia și pe tatăl meu, ce daruri calde și bune de pus pe rană.

Și, mai presus de toate, iubirea. Credința că fără iubire nimic nu e. Cel puțin pentru mine.

Bunicii i se luminau ochii și sufletul când vorbea de bunicul, dispărut cu peste 20 de ani în urmă, eu nu îmi dădeam seama că, în timp ce împleteam cozonacii și-i ascultam poveștile, mă lăsam și eu făurită din praf de stele și arome dulci. Mă lăsam făurită din iubire. Din povești de dragoste și promisiuni eterne. Pentru totdeauna.

Iubirea e aici acum, e cu mine de o viață, nu m-a părăsit nici o secundă, nu m-a lăsat de izbeliște niciodată. A fost mereu acest far alb din mijlocul inimii mele, proaspăt văruit, împrăștiind lumină dulce azurie de jur împrejur, arzând mereu cu aceeași candoare și speranță, cu aceeași pretenție absurdă la nemurire.

Întotdeauna mi-au plăcut chestiile absurde, a la don quijote. Morile de vânt și farurile. M-am ținut cu dinții de ele, cu toată puterea degetelor și a viselor.

Draga mea bunică Lucreția, dragul meu bunic necunoscut... mulțumesc.

Farul meu e aici și datorită vouă.

Și ce bucurie, încă împrăștie lumină!