Utopia dintre ziduri

Acum e momentul să desenăm viitorul. Pe toți pereții casei. Și pe peretele care dă spre soare și pe cel care dă spre lună. Cu încredere, cu speranță. Cu naivitate neapărat. Cu scântei de albastru și roșu de inimă. Să ne construim utopia. Pentru când se va termina totul și vom deschide larg ușa. Ușa noastră cea de toate zilele.

Ne vom atinge palmele cu liniile lor inscripționate adânc și ne vom îmbrățișa. Doar așa, ca să simțim căldura sângelui ce curge încă prin celulele noastre în șuvoi puternic rubiniu. Vom bate la ușa vecinului și îl vom întreba dacă are nevoie de pâine și sare. Ne vom apleca pe stradă și vom ridica hârtia aruncată de altcineva. Ne vom curăța râurile și mările și munții de gunoaie. Vom planta cel puțin un copac. Un stejar, un brad sau poate un fag frumos cu coajă albă. Și multă iarbă verde.

Vom uita nebuna dorință de a fi perfecți, înconjurați fiind de perfecțiunea lumii și ne vom mira cu bucurie de imperfecțiunile noastre. Așa imperfecte cum sunt ele.

Binele nostru și numai al nostru nu va mai fi piatra în jurul căreia lumea-apă face cercuri infinit concentrice. Își va intersecta inelele-valuri cu binele celorlalți și cine știe, în această frumoasă utopie poate chiar va accepta să ajungă a cincea roată la căruță.

Vom sta cât mai puțin în casă, adunându-ne avari pereții în jurul nostru, sub pătura cenușie a izolării; vom ieși și ne vom scălda cu tot râsul ființei și al inimii în natură, în cer albastru și lumină. În lumea lipsită de zăbrele, în lumea eliberată de colivii.

Vom râde de toate nimicurile din jurul nostru, iar dacă ne va lovi luciditatea propriei efemerități ne vom pune nasul roșu de clown și vom râde și mai tare. Ce ușurare să decantăm drama eternă în licoarea ușoară și transparentă a veseliei.

Vom lăsa blândețea mieilor să ne îndulcească privirea, mieii nesacrificați ai primăverii, miei dăruiți cu iarbă smarald si albastru de nu-mă-uita. Îl vom accepta pe fiecare dintre noi, cu toate colțurile și pietrele lui și nu vom mai ferfeniți pe nimeni între pumnalele vorbelor noastre, vom renunța la conspirațiile atât de necesare paranoiei universale și ne vom mulțumi să ne vedem de unghiurile și poticnirile propriilor pași.

Vom înțelege în sfârșit ceea ce este atât de evident acum, că universul acesta uriaș se sprijină pe umerii fragili ai fiecăruia. Ai mei, ai tăi, ai lui, ai ei. Ați fi gândit vreodată cât de important e să fii șofer de tir?! Cât curaj și dedicare îți trebuie?! Cum stai cu lunile pe șosele, de unul singur, transportând mâncare pentru oamenii ascunși prin case, cum stai în cozi lungi de kilometri pe la granițe, doar tu și sufletul tău de călător, cum nimeni nu te vede, nimeni nu te aude vreodată? Pentru mine meseria asta urcă în topul topurilor, lângă uriașa și infinit de importanta slujbă de doctor. Sunt recunoscătoare tuturor, sunt recunoscătoare chiar și acestei bătrânici care, cu stoicism străbun vinde pătrunjel în piața bântuită de corona, verde parfumat din grădina ei mitică.

Oare ce să mai adaug în această pictură murală pe care o scrijelesc în calcarul pereților?! Această Tora a frumuseții și a iubirii, această carte a legilor de aur! Vechi și noi deopotrivă.

Vom deschide larg geamurile dimineața și vom zâmbi lumii și fluturilor, cu aceeași bucurie nemăsurată a nou-născutului ce scoate primul țipăt de uimire și încântare.

Ne vom măsura anii în îmbrățișări și în inele de copac, copacul pe care l-am plantat, apoi îl vom lăsa să murmure singur mai departe ritmul, purtând cu el amintirea clară a mâinilor ce

l-au născut și udat. Vom așeza în balanța echilibrului universal toate faptele noastre și ne vom măsura înțelepciunea și puterea după drumul stelelor și al anotimpurilor. Și nu altfel.

Ne vom duce cu bucurie la școală, locul minunat unde dascălii își vor întinde mâna și sufletul spre toți copiii lumii, locul unde oricine va putea să învețe "mersul pe valuri, în picioare, mai rezemând-se cu brațul de curenți, mai sprijinindu-se de-o rază țeapană de soare." Ah, ce frumos!

Vom sta cu zâmbet la cozi la înghețată și ne vom îndulci clipele cu dulceața de trandafiri făcută de bătrânii noștri, nemaiuitând de ei, cum, din neatenție, uiți de o eșarfă veche pe o bancă din grădină.

Vom schimba tot ceea ce poate fi schimbat și vom elimina orice rămășiță de amărăciune din pașii noștri albi. Vom reuși să trăim fără cinism, fără sarcasm, fără lașitate. Particule minuscule, efemeri și insignifianți, atârnând de sfoara păpușarului, vom deveni supereroi, entuziasmați de puterile proaspăt eliberate- semne clare ale eternității.

Le vom arăta copiilor noștri ce curajoși suntem, ce drepți și înălțați spre lumină, le vom arăta picăturile de sacru din sufletul nostru și din arborele ce va crește spre cer.

Vom astupa cu toții gropile drumurilor, încetând să ne plângem că nimeni nu face asta, vom planta milioane de copaci, ne vom reconstrui spitalele, noi, cu mâinile noastre, cu noi înșine. Ne vom zidi ca pietre prețioase în tot ceea ce vom clădi.

Vom lăsa planeta să respire. O vom lăsa să fie albastră.

Vom lăsa deoparte telefoanele și ne vom întâlni cu prietenii, cu ochii strălucind și sufletul dansând despletit în bucuria lumii.

Vom citi frumoasele cărți ale omenirii, ne vom alcătui pereții casei doar din cărți, muzică și câmpuri întregi de floarea soarelui, vom sta toată ziua cu ușa deschisă, neîncuiată. Neînfricoșată.

Vom avea nu numai forme, ci și fond. Solid, adevărat, curat. Piatră de temelie.

Vom iubi așa cum ne-a fost menit, fără să ne cântărim iubirile și să le împărțim cu măsuri șchioape, pur și simplu ne vom ține de mână fără spaime. Ne vom împleti degetele, irișii și genele și vom reface sferele.

Vom ști cine suntem și ce vrem. Fără să mai rătăcim pierduți.

Vom fi tot noi, dar mai frumoși, mai calzi, mai adevărați. Mai conștienți.

Vom fi afară și nu înăuntru.

Răsuflu ușurată, am terminat cu munca acestei dimineți. Sunt mulțumită de splendida utopie scrijelită pe pereții micului meu apartament cu chirie, mă simt ca și cum aș fi un deținut ce-și pregătește evadarea zeci de ani, prin planuri amănunțit desenate pe pereții celulei. Gata să promită orice, numai să i se dea drumul. Dar cât a învățat omenirea din toate recluziunile ei? Din bolile ei mortale?! Știm cu toții răspunsul. Îl murmurăm în fiecare zi „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”.

Cu greu îmi stăpânesc șuvoiul speranțelor nebune amestecat cu tușele groase ale cinismului si ale experienței. Omenirea va continua să distrugă și să defrișeze, să stea cu ochii în ecrane în loc să pipăie pulsul lumii, va continua să nu îi pese. În loc de iarbă, va călca pe betoane, va permite gunoaielor să înece Pământul și nu-l vom avea nici măcar pe drăguțul Wall-E să curețe pe ici, pe colo.

Nemaiștiind încotro să mă avânt, între utopie și realitatea cruntă, certificată de mii de ani,

m-am trezit că-l întreb pe Alex ce părere are el, după pandemia asta, vom fi oameni mai buni?! Vom schimba ceva?! Alex are 10 ani și e unul dintre elevii mei dragi, pe care îl supranumesc în taină micul geniu al Carpaților. Fiindcă e foarte deștept a răspuns imediat, dovedind că se gândise deja la problemă. Exact cum mă și așteptam de la el. “Nu”, a zis cu vocea lui dulce de copil matur, de sub claia de păr cârlionțat, blond fumuriu, luminos ca o păpădie. Aoleu, m-am gândit, săracul, așa de mititel și deja așa de cinic! Ce să-i faci, lumea asta nebună și-a pus amprenta și pe el. Cine are ochi, vede. Că doar nu putem să stăm cu toții purtând ochelari de cal. Asta e puterea netulburată a rațiunii, mi-am zis. “Nu, a adăugat el, nu acum. Nu în generația aceasta.” Și m-a privit cu oareșicare înțelegere calmă. Cu o acceptare blândă a inevitabilului. Eu eram inevitabilul. Cu o înțelepciune bătrână de dincolo de munți. “Nu în generația adulților de acum. Se va schimba în generația mea. Când eu voi fi mare. De pe acum a început, pentru că Noi înțelegem, dar când vom fi mari, vom și schimba. Vom face tot ce trebuie pentru ca Pământul să nu mai fie în pericol”. Am rămas cu gura căscată. Nu erau vorbe de copil, erau vorbele Oracolului din Delphi.

Așa că am ridicat privirea, cu speranță alb-albastră și am decretat: “Așa să fie”.

“Asa grăit-a Zarathustra!”

Te iubesc

Ho’oponopono

O viață întreagă am tratat aceste cuvinte cu reverență și simț acut al tragediei cosmice. Eram de părere că asemenea silabe prețioase sunt sfinte, speciale, trebuie rostite cu măsură, măsură dată de importanța lor universală. Ceva de genul, o dată la 10 ani, iar persoana căreia i-ar fi fost adresate trebuia să le simtă esența până în rărunchi. Să se umple de parfumul lor misterios complet, deplin, și, mai ales, să îi ajungă pentru următorii zece ani. Nu înțelegeam blasfemiile limbii engleze care cu atâta ușurință și superficialitate rostea “I love pizza”. Eu eram profundă, eu n-aș fi comis așa un sacrilegiu, să irosesc aurul pe chestii profane.

Dar brusc, totul e altfel.

Acum, în plin moment prezent, într-un Acum acut, al cărui ascuțiș urcă spre tonurile cele mai înalte, îmi arunc privirea de jur împrejur, pe toate lucrurile care tânjesc după te iubesc-ul meu, care abia așteaptă să se umple cu magie din potirul fermecat. Și iubirea curge din mine în șuvoi neîntrerupt, imposibil de secat prin exprimare și revelare. Ba dimpotrivă.

Și simt că iubesc albastrul cerneală al piscinei în care mâinile mele se mișcă în cercuri largi și infinite. Frigul care mă cuprinde când ies din apă și senzația pielii care mi se încrețește tremurând șifonată, apa fierbinte din dușul în ploaie sub care mă arunc recunoscătoare, halatul gros, alb și atât de pufos în care mă înfășor.

Iubesc chiar și iarna la care am uitat să mă uit de atâta timp, negând că și ea aparține acestui moment, că e prezentă și frumoasă. Dar privesc acum și niciodată nu e prea târziu, nu?! Cum arată munții azvârliți spre cer, înfășurați în pătura albă, la fel de moale ca și halatul meu, ce veche și prețioasă e dantela grea ce se înfășoară în jurul crengilor și cât de grațios alunecă pe scoarța bătrână, croșetată parcă de degetele bunicii, cât e de minunată! Iubesc tot albul acesta proaspăt, mirosind cristalin, care ascunde definitiv griurile rănite, dezvelite ale dispariției tuturor frunzelor și florilor. Iubesc răcoarea pătrunzătoare a balconului meu înalt, cu privire -vedere spre munte, supa cremă de praz pe care drăguțul de bucătar mi-a decorat-o cu floricele purpurii și movulii, pieptul de rață crocant rumen, savuros și fraged cu firicele-i de grăsime aromată. Îmbinarea clipelor e atât de perfectă, atât de ușor de iubit.

Îmi iubesc călătoriile, ele însele semn al miraculosului, cu miresme de valuri și sare, afinele de munte, cărțile mele deștepte și calde, care mă țin de mână de câte ori mă simt pierdută, care își plimbă degetele catifelate peste corzile sufletului meu ori de câte ori vreau să nu mai aud zdrăngăneala haosului. Cărțile mele dragi care se ridică stavilă între mine și zmeii lumii, închipuiți sau nu.

Iubesc diminețile de duminică când totul e atât de pașnic și de neînceput. Când nu trebuie să mă grăbesc și timpul stă tolănit ca o pisică pufoasă uriașă, lingându-și lăbuțele și mustăcind în pâlpâit de lumânare și parfum de flori uscate. Când totul stă gata să înceapă, dar în același timp nu e nici o grabă.

Te iubesc, momentul meu prezent, când binecuvântarea coboară asupra mea. Mintea nu mai aleargă captivă de colo colo, între zidurile trecutului și ale prezentului, ci stă cuminte, cu nasul lipit de fereastra prezentului. În care trăirea e deplină, iluminată, țesută din bucurie și din lumină. Moment în care devin una cu universul, cu planeta și cu toată frumusețea neasemuită a vieții.

Iubesc felul în care ridic capul ziua în amiaza mare și mă ciocnesc cu fruntea de albastrul nemărginit de limpede al cerului, de soarele strălucind alb peste tot și peste toate și simt cum sufletul îmi vibrează debordând de o bucurie pură, extatică.

Te iubesc, Vară! Aș trăi numai în tine, colorându-mi fiecare celulă cu atomi de căldură și mare. Iubesc zâmbetul tău fermecător, brațele tale fierbinți, aromele de flori și scoici, de pietre încinse și de buruieni sălbatice, zumzetul cicadelor și felul în care prezentul devine singura stare existențială posibilă.

Iubesc “Frozen” și felul în care prințesa Elsa înfruntă Marea Întunericului cu atâta curaj, îmblânzind frumosul, sălbaticul armăsar de lumină și apă. Caii mi s-au părut întotdeauna minunați, ținând cont că din ei se nasc uneori inorogii.

Iubesc entuziasmul care îmi picură din vârful degetelor și aleargă de colo colo ca un spiriduș sprințar și un pic bezmetic, făcându-mă să fac lucruri neașteptate, spontane și riscante. Să o iau mereu de la capăt, încercând să găsesc cărarea ce duce spre Oz, mărginită de cărămizi galbene, curate, de gânduri bune și speranțe albastre.

Iubesc să îmi fie sete, sete tare și să beau apă rece. Răcoroasă ca apa vie, catifelată și aspră, căzând ca ploaia lumii peste deșertul înrobit de secetă. Să știu că am multă apă, că pot să beau litri întregi și încă este, și că mereu va exista setea și va exista și plăcerea neasemuită a șuvoiului de răcoare, ce plăcere, ce iubire!

Îi iubesc pe toți dragii mei, îi iubesc până la arsură, până la dizolvare, până în veșnicie și dincolo de ea. Îi iubesc cu fiecare inspirație, cu fiecare expirație, cu fiecare bătaie ritmică a inimii.

Iubesc zâmbetul. Pe orice față se întâmplă să răsară, să se aprindă ca un clopoțel de Crăciun. Iubesc felul în care strălucirea lui se strecoară dinăuntru în afară și apoi se întoarce înăuntru, luminând toate adâncurile. Cum răsare frumusețea odată cu el! Cum izbucnește glorioasă și absolut regală. Fețele oamenilor sunt presărate atunci cu licurici și scânteiază chiar și în întuneric.

Iubesc iarba, felul în care se simte sub tălpile goale, rece și fragedă, zvâcnind a viață și a nemurire. De câte ori pot, îmi cufund picioarele în îmbrățișarea ei, sperând să le colorez în verde pentru totdeauna, să port astfel pe mine, ștampilate, libertatea și infinitul.

Iubesc că sunt efemeră, atât de efemeră. Căci efemeritatea îmi aduce un preaplin al trăirii, o trăire la puterea maximă, aici și acum, o intensificare a aromelor, a gusturilor, a iubirilor. Efemeritatea face totul atât de frumos, atât de ireversibil. Efemeritatea e cea care ne dăruiește iluminarea și fosforescența.

Mă răsucesc repede, repede, ca o balerină ridicată în vârful balerinilor ei, împrăștiind te iubesc-ul în toate zările, din vârful degetelor, din vârful buzelor ca o ploaie curcubeu, ca o ploaie de stele ziua în amiaza mare. Te iubesc-urile cad mărunte și dulci, ca florile de nu-mă-uita pe toate cărările și se împrăștie în toate zările. Strălucind ca felinarele noaptea când întunericul pare atât de gros și adânc. Licărind ca spiridușii ce deschid ușile taine, ușile mistere. Țopăind sprințar ca luminițele din adâncul munților. Zburând ca fulgii fluturi, roiuri albe catifelate peste lume.

Te iubesc e peste tot, purificând, hrănind, renăscând totul. Dându-i viață Totului. Toate te iubesc-urile mele devin pescăruși albi, cu aripi deschise larg, rotind, planând deasupra mărilor. Orbitor de albi, zburând orbitor de sus. Albastru sus, albastru jos. Și inima mea între, planând.

Fără frică acum, iubirea poate să își nască te iubesc-ul. Să-l dăruiască încă o dată și încă o dată lumii. Nu există oricum cuvinte capabile să picteze splendoarea reală a vieții. Plenitudinea glorioasă a iubirii. Dar te iubesc ajunge. Așa că spun te iubesc. Și nu mă mai opresc.

Jurnal de Londra

Ultima zi

Savurez, în răcoarea plăcută a dimineții, imaginile balconului: avioane zburând pe cerul vălurit, soarele apăsând pe liniștea albă a străzii ce se întinde cuminte până în depărtare, ideea existenței mele temporare în Londra. Pâinea delicioasă, crocantă, fierbinte înotând în untul Anchor, cel mai bun unt de pe planetă. Suc de portocale. La nesfârșit aș putea să o duc așa, încântându-mă singură cu aceleași elemente, simple, esențiale, ce cuprind în ele însele Vacanța!

Alex se duce la film cu Oana, “Batman”; Cristi pe undeva prin Londra să își cumpere ceas, eu cu Octi colindăm. Nu știu dacă voi mai veni vreodată pe aici. E orașul meu preferat din toată lumea. Nu îi găsesc cusur. Perfecţiunea lui mă copleşeşte. Are o atmosferă aparte, o originalitate nesfârșită, care te bombardează constant, de dimineața până seara zgâlțâindu-te, reîntemeindu-te, e schimbarea continuă și statornicia milenară. Măreţie şi istorie. Îl ador!!!

Cum ar putea să-mi ajunga 7 zile??!!

Ne reîntâlnim la Garfunkel, în gara Victoria, de ce nu l-am descoperit mai repede oare?! Normal, ce să faci cu atât de puține zile?! E o chestie anormală să vii aici doar o săptămână. Prăjitura e delicioasă, o mâncăm cu toții, pe rând (a venit înaintea mâncărurilor!) și e doar una, pentru că îmi limitez cheltuielile (acum m-a apucat!!). Voi descoperi abia pe seară că mai aveam 200 de lire, moment în care mă voi dezlănțui în tot felul de invective la adresa matematicii proprii şi a calculelor inutile făcute de ilustrul meu creier, de ciudă că nu mi-am luat sacoul albastru cu petece roșii! Na, pentru ce mi-am găsit să-mi fie ciudă. Silly me. Momentan, la restaurant încă, savuram tacos, pizza și rulourile pe care le-a ales Alex. Bestiale de data asta.

Pleacă Kitchibobo! Așa sunt toate dulciurile vieții. Câte una o dată. Și gata. Să nu îți urce glicemia de la prea mult zahăr. De la prea mult bine. Îl conducem la autogară și așteptăm în căldura dinăuntru, sufocându-ne cu stoicism. Cu tristețea sfârșitului, pe care îl anulăm prin râs.

Oana (către Octi, cu înțelepciunea maturitătii):-Te văd eu peste 3 ani, cum îți smulgi părul din cap din cauza liceului!

Ale: -Dar tu unde o să fii peste 3 ani?

Oana: -Homeless în Londra! O să-mi tatuez pe frunte U.K.

Știre drăguță de dimineață despre invazia de păduchi din Anglia. Ne-a încântat pe toți să vedem ce cabinete medicale specializate în despăduchere există pe aici.

“Poate ducem ceva acasă”, zice Oana.

Cristi: -Niște semințe de lici!

Ăsta e cuvântul care i-a rămas lui în cap și eu nu îl contrazic nici o secundă.

Oana (analizând potențiale pericole viitoare): -Îți dai seama că vin balurile liceenilor în Petroșani? Unu, doi, trei, patru baluri! Și dacă ne ducem la ele și ne trezim că suntem îmbrăcate la fel, ce facem??!! Lumea o să întrebe: “Who are you??!!” Și la ureche catre Octi: “De ce nu ți-ai luat alte țoale?!!”

Octi (practică și împăciuitoare): -Las’ că ne vorbim înainte care ce și cum.

Ultimele cumpărături la Sainsbury. Cafele, beri, sendvișuri. Oana îi răstoarnă tot mărunțișul pe care îl mai are vânzătoarei. Să-l numere ea! Cine înţelege monedele alea?! Ne târâm cu plasele pline pe lângă clădirile albe, prin aerul cu ploaie, ce dor o să-mi fie!!!

Primim mesaj de la Alex: “Am ajuns. Mi-e o sete de-mi vine să ling asfaltul! Plouă mărunt ( nimic nou!). Mersi pentru zilele astea, au fost super. Am bateriile încărcate pentru câteva luni!” Ne privim încântați de faptul că nu s-a plictisit. Dacă așa o fi. Că le mai bagă el din top. Le mai inventează. De fapt, am și aflat apoi că nu ajunsese, era prin autocare, dar a vrut să ne liniștească. Poftim!!

În avionul de întoarcere, de necaz că plec, am adormit înainte de decolare. M-a trezit Cristi (îi e ciudă că eu dorm și el rămâne fără mine),să-mi iau cafea, cică! Păi ce-mi trebuia mie cafea de vreme ce dormeam buștean?! No, nu-i bai. Mi-am luat și sendviș și ciocolată și cafea. Întotdeauna am fost de părere că depresiile trebuie tratate din timp.

Toate obiectele cumpărate sunt încărcate antidepresie. Cu magie londoneză. Albă de-a dreptul. Cred că vor ține un an întreg.

Oare cum să mă mut în Londra?