Nu mă îndoiesc

“Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge.

Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina."

( Nicolae Titulescu)

Mai știți starea aceeea binecuvântată a copilăriei când nu te îndoiești de nimic?! Când crezi că mama și tata sunt atotputernici, că Spiderman chiar există și că tot felul de spiriduși trăiesc sub pat?! Minunată stare, dar de scurtă durată. Apoi începem să ne îndoim de toate. Aflăm că Moș Crăciun e o fantezie, că părinții fac nenumărate greșeli, că iubirea te trădează și că, asta-i chiar culmea, noi toți îmbătrânim. Ce e după bătrânețe nu are rost să mai discutăm. Îndoiala se strecoară în inimile noastre și roade acolo, o larvă măruntă și un pic nebună, roade temeinic vis cu vis și încredere cu încredere. Devine un vierme uriaș, lipicos și scârbos, sâsâitor și periculos. Cam ca Cel ce nu poate fi numit. Gata să se prelingă vâscos în toate gândurile tale, gata să îți înghită toate speranțele.

Mă îndoiesc, dar nu vreau să mă îndoiesc. Mă îndoiesc de tot și de toate. Dar e contra voinței mele. Așa că aleg să nu mă îndoiesc. Sunt Toma Necredinciosul, dar refuz să fiu. La urma urmelor e o alegere, poate prea puțin înțeleaptă, căci te duce acolo sus pe culme, unde mergi exact pe muchie, în vârf de frumusețe. Dar cu abisuri de stânci colțuroase la stânga și la dreapta. Gata să te tragă-n țeapă. Căderea, dacă urmează să se întâmple, va fi mortală. Nu se compară cu aceea care ar avea loc dacă ai accepta îndoiala, dacă ai accepta simbioza cu târâtoarea uriașă și ai merge doar pe drumul ei ușor denivelat. Te-ai îndoi de tot și de toate, exact ca onduleurile de pe spinarea ei gelatinoasă și nu ai avea de unde să cazi. Plus că îndoiala e atât de lipicioasă, încât te-ar ține acolo, înțepenit în glodul drumului. Dar frumusețea, frumusețea culmilor ar fi dusă pentru totdeauna.

Nu poate exista frumusețe fără certitudine. Aleg pentru că pot să aleg, pot să nu mă îndoiesc. Am dreptul ăsta și am putința. E liberul arbitru. Mi-a fost dat și îl socot unul dintre cele mai grozave daruri din toate timpurile. Umblu cu el în brațe și nu am de gând să-i dau drumul, oricât ar fi de tentant să arunc responsabilitatea în curtea altuia. Aleg drumul pe creastă, în plin soare, cu albastrul curgând valuri, valuri peste mine.

Și nu mă îndoiesc de lumina care arde strălucitor în spatele ochilor mei.

Nu mă îndoiesc că părinții mei sunt undeva cu mine, eliberați de relele veacurilor și plini de iubire. Așa cum erau când erau ei înșiși.

Nu mă îndoiesc că pandemia se va sfârși în cele din urmă. Au fost rele mai mari pe capul oamenilor și au trecut. Am avut preistoria și marele frig plin de gheață, e de mirare cum au reușit, dar oamenii au continuat să meargă, numai ei știu cum. Mie mi-e frig rău și dacă sunt zece grade. Mă înfofolesc și tremur de zici că am aterizat brusc în minus treizeci, probabil specia a degenerat rău de tot până a ajuns la mine. Dar nu mă îndoiesc că o să supraviețuim și cu așa exemplare deteriorate. Am avut ciuma neagră, Evul Mediu, războaie ce au părut nesfârșite, gripa spaniolă și câte și mai câte și peste toate am trecut. O să trecem și peste pandemie. Copiii au să se refacă cel mai repede, în ciuda previziunilor pesimiștilor, ei întotdeauna reușesc să se adapteze cel mai bine, pentru că sunt cei mai liberi și cei mai curajoși. Cei mai flexibili. Ca firele de iarbă, verde, verde, alunecând fluid în bătaia vântului.

Nu am nici cea mai mica îndoială și nu am avut niciodată că natura e uimitoare în frumusețea ei, proaspătă ca o mireasă în ziua nunții și veșnic neschimbată. Nu-și pierde deloc aerul de fată îndrăgostită, fremătând de candoare, de fapt e însăși bucuria dansând cu rochiile ei curcubeice peste câmpuri și munți, peste copaci și trandafiri. Cum ai putea să te îndoiești de așa ceva?! Cum ar putea asta să nu îți limpezeasca alb creierii năpădiți de neguri?!

Nu mă îndoiesc că zâmbetele fac bine, un bine nesfârșit, că vorbele bune sunt mereu de folos, că îmbrățișările sunt colosale și salvatoare. Așa că le dăruiesc așa cum le primesc, ba chiar înainte, sunt cea care face întotdeauna primul pas, nu cumva să rămână nefăcut.

Nu mă îndoiesc de bunătate și de strălucirea ei dulce, alinătoare, de iubire și de plenitudinea ei atotcuprinzătoare. Iubirea care te ia în brațe și te încălzește în mijlocul gerului arctic al tuturor îndoielilor, iubirea care iartă întruna toate greșelile, nemăsurând și necântărind care ce și cum. Iubirea care nu are nimic de-a face cu matematica. O, nu, în nici un caz.

Nu mă îndoiesc de mirarea mea în fața frumuseții de nemăsurat a lumii, de extazul meu în fața darurilor nesfârșite ale firii. Continuu, fără de sfârșit. Nouăzeci de ani să am (omul poate să spere, nu?!) și tot am să mă încânt în fața desăvârșirii albastre a mării, mi-o și imaginez pe bătrânica de mine stând într-un scaun cu rotile drept în fața valurilor, surâzând alb și lucios cu noua-i proteză, cu extazul încrețindu-i fața deja încrețită, gata să devină una cu minunăția, chiar în pragul Marii Treceri.

Nu mă îndoiesc.

De puritate, de firul de iarbă, de limpezimea și răceala apei, de stâncă și de puterea ei alunecând prin timp, de picătura chinezească și de furtună, nu mă îndoiesc de fulgere și nici măcar de curcubeie. Toate sunt la locul lor și sunt bine așezate.

De trăitul acesta de caramel sărat, dulce și amar.

De râsul atotstăpânitor, râsul biruitor și efemer al omului, râsul magic făcut din bomboane și scoici colorate, râsul păpădie și râsul ciocârlie.

Și cu cât nu mă îndoiesc, cu cât cred, cu atât o putere uriașă urcă în mine. O energie tumultoasă care se declanșează de câte ori aleg această forță albă ce mă ridica mereu, mă împinge înainte cu ochi scăpărători de bucurie, mă ridică și nu mă lasă să plec capul sub povara îndoielilor, mă face să râd în clocot de viață și să împing cu ambele mâini la o parte ceața posibilelor dezastre, să simt cum milioanele de celule roșii transportă viață și tărie, tărie ce se răspândește prin toate fibrele ființei mele, ca un vin bun și tare, ca vinul de Porto.

Mă întreb de ce e o alegere așa de grea pentru atât de mulți oameni?! Cu ce e mai bună neîncrederea?! Cu ce te ajută când te îndoiești de tot și de toate?! Te ferește de durere?! De moarte?! Sau îți distruge și ce ai, pe lângă ce nu ai?! Nici măcar nu e o alegere dintr-acelea imposibile, parfumul potrivit între mii de alte parfumuri. E doar între alb și negru. Nimic altceva.

Trebuie doar să îndrăznești. Să întinzi mâna spre alb. Să-l atingi, să-l simți cum se scurge din vârful degetelor tale spre interior, răsărind înapoi prin ochii tăi, dinlăuntru în afară, umplând lumea de lumină. Așa o să vedem cine suntem, ca să nu ne mai îndoim. Să încercăm, chiar dacă nu reușim întotdeauna. Întunericul se mai abate câteodată asupra noastră. Asta-i firea lui. Nu se poate abține. E mereu agresiv. Și noi, invariabil, ne îndoim sub povara lui, și atunci urâtul umple lumea. Așa că eu nu mă las. Nu-mi place urâtul defel, cât o fi de real. Pentru că tot reală e și strălucirea ca de zăpadă din cealaltă parte. Acolo unde bate soarele.

Da, asta aleg. Aleg să nu mă îndoiesc. Câtă vreme mă țin puterile. Până la scaunul cu rotile, până la malul acela al mării, până acolo unde am să devin una cu albastrul.

Sudoku la Dunăre

Căsuța albă e fermecătoare în simplitatea ei. Doar lemn și împletituri țărănești stilizate, folclor modernizat, buchețele de lavandă agățate de bârnele lucioase, dulapuri delicat pictate, geamuri uriașe cât peretele, prin care lucește Dunărea cu toate împletiturile ei albastre. Nu mai e nimeni, doar noi și toamna. Fiecare colțisor e frumos de pică. O tufă de flori tomnatice aici, niște ciulini dincolo, vibrații de toamnă peste dealuri, aburul acela care pălește culorile, le fură strălucirea, le estompează în blândețe și dulceață de lumină. Un bun gust țărănesc, solid și decantat în rafinament.

Explorăm împrejurimile. Uimitor, în spatele căsuțelor albe e o bucătărie de vară care e total diferită, un kitsch absolut, o adunătură de reclame la bere și vin, de icoane, mușamale și plasticuri. Mai vedem kitchurile pe ici, pe colo. Ba becuri fără rost plantate prin copaci, ba ornamente inutile. Începem să râdem și eu ghicesc din prima, aici sunt cele două gusturi, ale bătrânilor și ale fiicei moderne, educate. Cristi nu e de acord, așchia nu sare departe de trunchi, zice el, genele sunt hotărâtoare. Ha! Adică noi nu suntem altfel decât părinții noștri?! Normal că nu mai are replică!

Ne întoarcem la căsuta noastră frumoasă foc, grațioasă și pustie. Stăm pe terasa uriașă, lăbărțați în fotolii și ne întrebam ce o să facem, că nu avem televizor. Descoperire care nu știm dacă e alarmantă sau nu. Nu am mai trait fără televizor din copilărie. Oare putem supraviețui?! Eu, da! declam cu ușurare. Voi scrie în sfârșit romanul vieții mele! Deși nu știu dacă îmi ajung 2 zile cât stăm pe aici. Măcar să-l încep.

Cri: - Aicia la monastire, no tivi! Poi și eu ce să fac?! Mă duc să fac o poză la Gordon’s Kitchen! Bufet suedez! Ai de toate acolo. Măcar să ai ce pune pe facebuk.

Odată Cristi plecat în expediția de pozare a bucătăriei chicioase, mă cufund în liniștea vântului și a apelor. Soarele adie și el molcolm, e o zi splendidă de toamnă, galbenă ca o gutuie, dulce, amăruie. Lin de lin, mierea mi se răsucește în jurul inimii. “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” îmi răsună la nesfârșit în ritmul pulsului.

Cristi își scoate telescopul, deși nu trece nici măcar un vaporaș pe Dunăre. Lumea s-a oprit în loc. Nu-mi vine să cred ce noroc!

Cri: - Ce liniște e aici. Ce frumos. Mai trece câte o mașină pe drum. Mamă, ce bucuros îs! Poate am noroc de un șlep măcar.

După un timp, Cri, privind pierdut în zare: - Hai s-o ajutăm pe proprietareasă la vaci!

Pe seară, facem Sudoku. Așa s-a gândit Cristi să ținem alzheimerul departe de mințile noastre suprasolicitate de profesori, cărora le mor toți neuronii zilnic. Poate chiar de câteva ori pe zi, la grămadă. Așa vom supraviețui și lipsei televizorului, zice el. Îl văd cum se instalează tacticos, cu Dunărea în față, scoate creioane, gumă-o-ho-ho, s-a pregătit omu’, apoi foile de Sudoku și începe să dea mărunt din buze. Îl urmăresc cu coada ochiului, ia să fac și eu unul, zic și abandonez scrierea romanului cu viteză. Cu ușurare chiar. Mă bate un pic gândul concurenței, mărturisesc cinstit. Întotdeauna mi-a plăcut să lupt să-mi dovedesc valoarea. Cristi mă privește meditativ, bănuiește el ceva, dar îmi întinde totuși o foaie. Lucrăm amândoi, fiecare în stil propriu. Eu privesc țintă foaia minute în șir, fac calcule mentale, din când în când scriu câte o cifră. Cristi boscorodește ca o babă, pune tot felul de cifre pe foaie, le șterge, iar dă mărunt din buze, curg apele pe el.

Normal că știu, matematica e punctul lui slab dintotdeauna, m-a și mirat ce preocupări matematice și-a găsit! Dar acum e momentul să-mi iau revanșa pentru toate momentele în care am fost silly mum, silly și iar silly. În care cei doi mameluci au râs de mine și de prostiile mele. De mine, un geniu al sudokului.

După niscaiva timp, arunc o privire pe foaia lui, toată chinuită, mâzgalită. Izbucnesc în râs cu nerușinare superioară, foaia mea e clară, curată, arătând o mare limpezime a ideilor, a gândirii!

Brusc îmi smulge foaia din mână și decretează că vom continua dimineață, că lui îi e somn și așa e frumos în cuplu, să lucrăm împreuna. Sărăcuțul, râd, a obosit! Vede că pierde teren!

Dimineața îl termin pe al meu în 15 minute, în timp ce el îl șterge pe al lui complet pentru că a greșit în boscorodeli și ghicelile nu i-au ieșit prea bine.

I-l arăt pe al meu, cu un mic zâmbet încrezut, “Ia uite, bărbate, ce nevastă ți-ai tras! Bine că te-am luat eu, că altfel…”. La care fază, Cristi exclamă zâmbind șmecherește:”L-ai făcut?! Fir-ar! Și ți-l dădusem special pe cel de dificultate mare. Am crezut că pe ăla n-o să-l faci!”. Murim de râs amândoi, al lui e categoria ușoară, acum văd că pe foaia mea e un semn într-un colț! Făcut de el, încă de acasă, ca să mă bage la apă cu categoria dificilă. Să mă bage iar în categoria silly! Mi-a prevăzut toate mișcările! Și cum o să mă arunc să dovedesc cît sunt de tare, vezi doamne! Nu mă mai simt cea mai deșteaptă. Așa face el întotdeauna, cumva mă bagă la apă. Fir-ar!

Apa lucește ca argintul acolo unde soarele își plimbă palmele albe peste ea, înoată în albastru, acolo unde doar cerul se prăbușește adânc în valuri.

Liniștea e totală, copleșitoare și zâmbăreață. Doar susure gingașe și picături de liniște. Doar valurile blânde ale soarelui și degetele răcoroase ale vântului. Rai. Sunt fericită în roz și alb.

Stau tolănită în soare pe terasă, ca o focă aurie, leneșă, clipocind printre gene spre albastrul total, când aud zgomote pe terasa căsuței alăturate. “Ooo”, îmi spun, “au venit alți oameni.” Nu mai suntem singuri pe planetă. Deschid ochii și arunc o privire. E Cristinelu’ meu, bântuind pe la geamuri, încercând să spioneze înăuntru. “Hei”, îl strig,” ce faci acolo?”. Întoarce capul mirat și se holbează la mine. Brusc își dă seama că a greșit bungaloul.

- Jesus Christ! Am văzut perdelele trase și am vrut să văd dacă te-ai culcat să nu te deranjez. Și nu știam unde ești!

- Aoleu, Cristinel, mai fă repede un sudoku, că îți scade substanța neuronală, dacă nici căsuța nu ți-o mai găsești!

Amestecăm râsul în hohote, bucuria trăirii e copleșitoare, amețitoare. Șampanie veche și bună. Cinci stele.

Li: -Când vrei să mergem până la apă sau la cetatea Tri-Kule să-mi spui.

Cri: -De ce am face asta?!

Li( romantică): -N-ar fi fain?! Nu vrei tu acțiune?!

Cri: -Nu! Eu vreau să vină oameni! Eu vreau să se întâmple ceva! Vreau să treacă vapoare! Mașini, biciclete, ceva!

Până la urmă plimbarea noastră prin pustietăți, de-a lungul toamnei și al apei, e absolut minunată. Intră în topuri. Trăim sentimentul absolut liniștitor că ești nimic în marea armonie, în uriașa frumusețe și problemele tale nu au nici o importanță. O mare de liniște și de auriu așternută peste sufletul meu ca o pătură caldă și bună. Flori și ierburi colorate, la fiecare pas o altă exclamație de minunare, măceșe roșu-purpuriu stând senin ca niște felinărașe în tumult de frunze de toamnă. Atotprezent, albastrul nesfârșit al fluviului. Stăm chiar pe mal, la o masă veche de lemn, doar bătaia ritmică a valurilor se strecoară prin tăcere până la noi, mă simt regina lumii apelor și nimeni. Perfect.

Cri: - Mi-e mai mult decât bine. Așa aș trăi o viață!

Trag măceșele în poză, îmi intră soarele în plămâni, îmi intră în ochi, e fain rău. Apa e atât de sclipicioasă, încât pare o hologramă.

Suntem în timpul Tri-Kule. Aici totul curge altfel. Ba chiar stă pe loc.

Utopia dintre ziduri

Acum e momentul să desenăm viitorul. Pe toți pereții casei. Și pe peretele care dă spre soare și pe cel care dă spre lună. Cu încredere, cu speranță. Cu naivitate neapărat. Cu scântei de albastru și roșu de inimă. Să ne construim utopia. Pentru când se va termina totul și vom deschide larg ușa. Ușa noastră cea de toate zilele.

Ne vom atinge palmele cu liniile lor inscripționate adânc și ne vom îmbrățișa. Doar așa, ca să simțim căldura sângelui ce curge încă prin celulele noastre în șuvoi puternic rubiniu. Vom bate la ușa vecinului și îl vom întreba dacă are nevoie de pâine și sare. Ne vom apleca pe stradă și vom ridica hârtia aruncată de altcineva. Ne vom curăța râurile și mările și munții de gunoaie. Vom planta cel puțin un copac. Un stejar, un brad sau poate un fag frumos cu coajă albă. Și multă iarbă verde.

Vom uita nebuna dorință de a fi perfecți, înconjurați fiind de perfecțiunea lumii și ne vom mira cu bucurie de imperfecțiunile noastre. Așa imperfecte cum sunt ele.

Binele nostru și numai al nostru nu va mai fi piatra în jurul căreia lumea-apă face cercuri infinit concentrice. Își va intersecta inelele-valuri cu binele celorlalți și cine știe, în această frumoasă utopie poate chiar va accepta să ajungă a cincea roată la căruță.

Vom sta cât mai puțin în casă, adunându-ne avari pereții în jurul nostru, sub pătura cenușie a izolării; vom ieși și ne vom scălda cu tot râsul ființei și al inimii în natură, în cer albastru și lumină. În lumea lipsită de zăbrele, în lumea eliberată de colivii.

Vom râde de toate nimicurile din jurul nostru, iar dacă ne va lovi luciditatea propriei efemerități ne vom pune nasul roșu de clown și vom râde și mai tare. Ce ușurare să decantăm drama eternă în licoarea ușoară și transparentă a veseliei.

Vom lăsa blândețea mieilor să ne îndulcească privirea, mieii nesacrificați ai primăverii, miei dăruiți cu iarbă smarald si albastru de nu-mă-uita. Îl vom accepta pe fiecare dintre noi, cu toate colțurile și pietrele lui și nu vom mai ferfeniți pe nimeni între pumnalele vorbelor noastre, vom renunța la conspirațiile atât de necesare paranoiei universale și ne vom mulțumi să ne vedem de unghiurile și poticnirile propriilor pași.

Vom înțelege în sfârșit ceea ce este atât de evident acum, că universul acesta uriaș se sprijină pe umerii fragili ai fiecăruia. Ai mei, ai tăi, ai lui, ai ei. Ați fi gândit vreodată cât de important e să fii șofer de tir?! Cât curaj și dedicare îți trebuie?! Cum stai cu lunile pe șosele, de unul singur, transportând mâncare pentru oamenii ascunși prin case, cum stai în cozi lungi de kilometri pe la granițe, doar tu și sufletul tău de călător, cum nimeni nu te vede, nimeni nu te aude vreodată? Pentru mine meseria asta urcă în topul topurilor, lângă uriașa și infinit de importanta slujbă de doctor. Sunt recunoscătoare tuturor, sunt recunoscătoare chiar și acestei bătrânici care, cu stoicism străbun vinde pătrunjel în piața bântuită de corona, verde parfumat din grădina ei mitică.

Oare ce să mai adaug în această pictură murală pe care o scrijelesc în calcarul pereților?! Această Tora a frumuseții și a iubirii, această carte a legilor de aur! Vechi și noi deopotrivă.

Vom deschide larg geamurile dimineața și vom zâmbi lumii și fluturilor, cu aceeași bucurie nemăsurată a nou-născutului ce scoate primul țipăt de uimire și încântare.

Ne vom măsura anii în îmbrățișări și în inele de copac, copacul pe care l-am plantat, apoi îl vom lăsa să murmure singur mai departe ritmul, purtând cu el amintirea clară a mâinilor ce

l-au născut și udat. Vom așeza în balanța echilibrului universal toate faptele noastre și ne vom măsura înțelepciunea și puterea după drumul stelelor și al anotimpurilor. Și nu altfel.

Ne vom duce cu bucurie la școală, locul minunat unde dascălii își vor întinde mâna și sufletul spre toți copiii lumii, locul unde oricine va putea să învețe "mersul pe valuri, în picioare, mai rezemând-se cu brațul de curenți, mai sprijinindu-se de-o rază țeapană de soare." Ah, ce frumos!

Vom sta cu zâmbet la cozi la înghețată și ne vom îndulci clipele cu dulceața de trandafiri făcută de bătrânii noștri, nemaiuitând de ei, cum, din neatenție, uiți de o eșarfă veche pe o bancă din grădină.

Vom schimba tot ceea ce poate fi schimbat și vom elimina orice rămășiță de amărăciune din pașii noștri albi. Vom reuși să trăim fără cinism, fără sarcasm, fără lașitate. Particule minuscule, efemeri și insignifianți, atârnând de sfoara păpușarului, vom deveni supereroi, entuziasmați de puterile proaspăt eliberate- semne clare ale eternității.

Le vom arăta copiilor noștri ce curajoși suntem, ce drepți și înălțați spre lumină, le vom arăta picăturile de sacru din sufletul nostru și din arborele ce va crește spre cer.

Vom astupa cu toții gropile drumurilor, încetând să ne plângem că nimeni nu face asta, vom planta milioane de copaci, ne vom reconstrui spitalele, noi, cu mâinile noastre, cu noi înșine. Ne vom zidi ca pietre prețioase în tot ceea ce vom clădi.

Vom lăsa planeta să respire. O vom lăsa să fie albastră.

Vom lăsa deoparte telefoanele și ne vom întâlni cu prietenii, cu ochii strălucind și sufletul dansând despletit în bucuria lumii.

Vom citi frumoasele cărți ale omenirii, ne vom alcătui pereții casei doar din cărți, muzică și câmpuri întregi de floarea soarelui, vom sta toată ziua cu ușa deschisă, neîncuiată. Neînfricoșată.

Vom avea nu numai forme, ci și fond. Solid, adevărat, curat. Piatră de temelie.

Vom iubi așa cum ne-a fost menit, fără să ne cântărim iubirile și să le împărțim cu măsuri șchioape, pur și simplu ne vom ține de mână fără spaime. Ne vom împleti degetele, irișii și genele și vom reface sferele.

Vom ști cine suntem și ce vrem. Fără să mai rătăcim pierduți.

Vom fi tot noi, dar mai frumoși, mai calzi, mai adevărați. Mai conștienți.

Vom fi afară și nu înăuntru.

Răsuflu ușurată, am terminat cu munca acestei dimineți. Sunt mulțumită de splendida utopie scrijelită pe pereții micului meu apartament cu chirie, mă simt ca și cum aș fi un deținut ce-și pregătește evadarea zeci de ani, prin planuri amănunțit desenate pe pereții celulei. Gata să promită orice, numai să i se dea drumul. Dar cât a învățat omenirea din toate recluziunile ei? Din bolile ei mortale?! Știm cu toții răspunsul. Îl murmurăm în fiecare zi „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”.

Cu greu îmi stăpânesc șuvoiul speranțelor nebune amestecat cu tușele groase ale cinismului si ale experienței. Omenirea va continua să distrugă și să defrișeze, să stea cu ochii în ecrane în loc să pipăie pulsul lumii, va continua să nu îi pese. În loc de iarbă, va călca pe betoane, va permite gunoaielor să înece Pământul și nu-l vom avea nici măcar pe drăguțul Wall-E să curețe pe ici, pe colo.

Nemaiștiind încotro să mă avânt, între utopie și realitatea cruntă, certificată de mii de ani,

m-am trezit că-l întreb pe Alex ce părere are el, după pandemia asta, vom fi oameni mai buni?! Vom schimba ceva?! Alex are 10 ani și e unul dintre elevii mei dragi, pe care îl supranumesc în taină micul geniu al Carpaților. Fiindcă e foarte deștept a răspuns imediat, dovedind că se gândise deja la problemă. Exact cum mă și așteptam de la el. “Nu”, a zis cu vocea lui dulce de copil matur, de sub claia de păr cârlionțat, blond fumuriu, luminos ca o păpădie. Aoleu, m-am gândit, săracul, așa de mititel și deja așa de cinic! Ce să-i faci, lumea asta nebună și-a pus amprenta și pe el. Cine are ochi, vede. Că doar nu putem să stăm cu toții purtând ochelari de cal. Asta e puterea netulburată a rațiunii, mi-am zis. “Nu, a adăugat el, nu acum. Nu în generația aceasta.” Și m-a privit cu oareșicare înțelegere calmă. Cu o acceptare blândă a inevitabilului. Eu eram inevitabilul. Cu o înțelepciune bătrână de dincolo de munți. “Nu în generația adulților de acum. Se va schimba în generația mea. Când eu voi fi mare. De pe acum a început, pentru că Noi înțelegem, dar când vom fi mari, vom și schimba. Vom face tot ce trebuie pentru ca Pământul să nu mai fie în pericol”. Am rămas cu gura căscată. Nu erau vorbe de copil, erau vorbele Oracolului din Delphi.

Așa că am ridicat privirea, cu speranță alb-albastră și am decretat: “Așa să fie”.

“Asa grăit-a Zarathustra!”