Jurnal de Londra

Ziua 6

Seara.

Oana: -Mi-e rău de la vodca aia!

Şi-a cumpărat o doză mică de votcă cu cranberry, ca să se dea mare din nou că e adultă şi face ce vrea! Din nefericire, iar a trebuit să-şi arate buletinul, pentru că nu părea majoră, ditamai adultul, ci doar o copiluţă mică şi vicioasă, care trebuia salvată de relele universului! Iar acum, culmea, e gata să dea la rațe. Ditamai adultul.

Ale (privind-o cu îndoială): -Poate ți-e rău de la linghișpiru' ăla nebun, în care ai vrut neapărat să urci. Și eu după tine, că nu te puteam lăsa singură, să rămân și eu ca Octi, om normal, cu picioarele pe pământ! Mă mir că am scăpat cu viață.

British Museum ne-a întâmpinat înveştmântat în aceeaşi frumuseţe atemporală, parcă plutind în eternitate şi măreţie. Le-a luat fetelor cam o oră să-l viziteze, o parte fiind consumată pe la shop-urile aferente. Cred că modul ideal de vizitare ar fi o sală pe zi, să te cufunzi în perioada cu pricina şi toată ziua să fii egiptean, construind morminte faraonice! Dar aşa, în grabă, nu îţi învălui bine neuronii în atmosfera Nilului și a mumiilor, că te trezești aruncat brusc între zeii Romei sau în mijlocul samurailor. Nici un neuron normal nu ar putea rezista la asemenea asalt cultural. După vreo oră de frumusețe și istorie la greu, simți o ceață vâscoasă care îți acoperă vederea, energia îți e pe nivelul de avarie, te prelingi și te mumifici dacă nu evadezi repede de acolo, la aer proaspăt, la contemporaneitate. Ce minunat străluceau soarele și zâmbetele băieților, când am ieșit! Ei fuseseră pe la electronice, așa că Ale ne-a arătat mândru noul lui ceas Cassio (de plastic, Doamne! nu mai înțeleg nimic în legătură cu ceasurile!) și noul mouse. Cel vechi fusese avariat mortal de Octi, în cameră, când țâșnise de pe canapea și răsturnase un pahar de apa. Peste mouse. Cel nou strălucește ca un OZN, așa că Ale aproape îi mulțumește Octaviei că l-a ajutat să-și reînnoiască gadgeturile.

Harrods s-a prezentat la întâlnire de-a dreptul năucitor. Spre cinstea noastră, nici aici nu am rezistat prea mult. Ca și cum impactul cu frumusețea, de orice fel, trebuie limitat. Și cum noi toți voiam să ne păstrăm sănătatea mintala, am intrat mai bine la Gap, unde Oana a întrebat, plină de curajul disperării și într-o doară cât costă un trench minunat. Era cel care o atrăsese înăuntru, ca o fata morgana. 60 lire. Fetele se decid să-și ia (după un timp nu mai știi exact ce înseamnă 60 lire, sunt doar 60, la urma urmelor!!). Găsește Oana pardesiul mărimea mică, îl înmânează Octaviei, îl caută pe al doilea, nimic!! În timp ce Octi se rotește mândră și frumoasă în fața oglinzii, Oanei îi alunecă colțurile gurii tot mai jos. Nu vor să dezbrace manechinul, politica firmei o interzice. Prăbușire totală a Oanei. Revenire spectaculoasă când vânzătoarele pun mâna pe telefon și se interesează prin Londra la ce magazin de-al lor există numărul cel mic. C-așa e pe-aici! Clientul nostru, stăpânul nostru. Deviză care nu merge până la a dezbrăca manechinul, e o țară civilizată, totuși! Este chemat Ale, căruia i se schițează harta și i se dau explicații amănunțite, pe care le primește cu un dezgust din ce în ce mai vădit desenat pe întreaga lui figură! O aleargă pe Oana spre noul Gap, martir pe altarul verișoriei, în timp ce noi ne relaxăm în Hyde Park, la o cafea și o bere. Stăm la Serpentine și admirăm lacul fără soare și tremurând subtil. Octi se întreabă dacă să-și îmbrace obiectul discordiei, dar până la urmă apare soarele și ne mai revenim.

Ne reîntâlnim cu alergătorii dupa trench, Oana mirându-se cu ultima suflare că a dat atâția bani pe o haină. Plus transportul. Nu știu câte metrouri și autobuze. Alex mirându-se că a alergat jumate de Londră după o haină oarecare. Traumele post-shopping!

Urmează altele. Câte pot să-și cumpere fetele astea!!! Și eu după ele. Alte jachete albe superbe, de la Zara, un palton în carouri, Alex a plecat de mult spre cameră, Cristi leșină pe lângă ziduri. Fetele - ca veverițele!

Votăm ce să facem în ultima zi.

Oana: -Trebuie să merg să-mi iau poșeta aia cu fundiță!

Alex (cu sarcasm) : -Hai pe Oxford Street! N-am fost de mult!

Cristi: -Au mai rămas niște ganguri nevizitate!

Oana: -Ce mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu prințul Harry și să ne plimbăm prin Harrods.

Ale: -Ce imaginație ai!

Oana: -Am, că realitatea e cruntă: în câmp, la cules de mere! Asta mă așteaptă.

Cristi (la televizor): -Uite, Lili, imagini de pe Marte!

Lili dă din umeri, nu o interesează.

Cristi (încercând la sigur): -Uite, Lili, imagini cu buticul!

Ultima zi e foarte prețioasă, așa că toată lumea simte că nu mai e momentul compromisurilor. Când mai ai doar o zi, nu mai poți face pe placul altora! Decizie finală: fiecare va face ce vrea! Dar cei ce nu știu ce vor?!

Lili (inspirată): -Hai să mergem din nou la film!

Ale: -Nu este decât Batman!

Lili: -Hm, nu știu dacă îmi place.

Oana: -De ce, poate și Batman e un drăguțel!

Londra e o lume populată de drăguței, prinți năzdrăvani și veverițe. Să nu mai vorbim de buticuri! O lume perfectă.

Jurnal de Londra

Ziua 5

Am lăsat fetele la acvariu, aproximând că vor sta acolo vreo două ore. Eroare de judecată! Au ieșit dupa vreo oră și au tot așteptat la locul de întâlnire! Nu știu de ce au stat așa puțin, li s-or fi părut peștii niște chestii istorico-culturale și s-au plictisit?! Oare dacă le-aş fi amintit câţi bani au dat pentru a-i vedea?! Oricum, peştii m-au plictisit întotdeauna şi pe mine. Or fi una din chestiile alea bărbăteşti pe care nu le-am înţeles niciodată.

Am galopat în mers artistic (adică admirând tot ce ne ieşea în cale!) până în Leicester Square, să luăm bilete la musical. Tocmai făcusem, mental, un compromis de-a dreptul inteligent între cultură şi omul secolului 21. Voiam să mergem la musical, chiar voiam, dar ne hotărâsem să mergem la….Shrek!!! Simţeam că am putea suporta asta. Soarta potrivnică s-a opus. Biletele erau prea scumpe pentru buzunarele noastre. Viaţa-i dură! Ca să ne revenim, ne-am prăbuşit la Sherlock Holmes Pub, cu un Guiness în faţă şi o prăjitură scăldată în sos fierbinte caramel şi vanilla icecream. Viaţa e destul de bună!

Cristi: -Voi staţi să rezervați masa și eu mă duc după fete, deși mi-e de-a dreptul groază să trec iar pe lângă ăia îmbrăcați în pădure! (mimii de pe malul Tamisei).

Suntem toți la masă, așteptăm minunățiile de feluri comandate (cel puțin, sperăm în minunăția lor!) și parlamentăm unde să mergem mâine. Părerile sunt împărțite, unii hăis! alții cea!

Alex, către fete: -Cât credeți că stați la British Museum?

Lili (atotștiutoare): -O oră jumate maxim! Poate două. Vor fi așa de culte, că vor vrea să iasă foarte repede!

Oana: -Eu cred că ies într-o oră.

Octi: -Hai, Alex și tu, că e mocca!

Doar așa se pare că ne convine cultura, pe tavă și gratis. Eventual cu picătura.

Vin felurile de mâncare. Nemaipomenite! Se revarsă cartofii, cârnații, rondelele de ceapă, sosurile! Ale rămâne cu gura căscată, holbându-se oripilat la farfuria lui, noi cădem sub masă de râs. Și-a comandat ceva numit simbolic: “Prânzul plugarului!”. Cu adevărat metaforic e și conținutul farfuriei: o felie de șuncă, una de brânză, o ceapă crudă mititică și drăguță și un măr delicios, tăiat felii! Totul prezentat artistic pe o frunză verde.

Lili: -Au uitat să specifice că e prânzul plugarului sărac!

Ale, resemnat la aceasta nouă lovitură, dupa cea cu muzicalul: -Asta-i mâncare de student amărât.

Cristi, cu sufletul lui de părinte sfâşiat (în timp ce înfulecă din cârnaţii şi piureul din farfuria proprie!!): - Mereu mi-e milă de Alex când îşi comandă de mâncare!

Îmi dau brusc seama că Oana e din ce în ce mai palidă şi slăbiciunea ei e contagioasă, parcă mă ia cu leşin şi pe mine; toţi înfulecă de zor (Alex muşcă delicat din măr, că ce altceva să înfulece de zor!), doar noi două nu avem nimic în faţă. Preocupată să gust de la ceilalţi, nu am observat că noi nu ne-am primit comanda. Aşteptăm. Restul şi-au lins deja farfuriile, ceapa lui Ale zace stingheră, mă duc să întreb ce se întâmplă. Cu stupoare, descopăr că nu am comandat de fapt “fish and chips”. Cică. A uitat chelnerul să noteze. Aș fi putut să îmi dau seama când am plătit, că era o sumă cam mică, dar de, m-am bucurat că nu era cât mă așteptam. Prostia umană! Mai plătesc o comandă, așteptăm. În sfârșit! Bun, bun. Mici probleme de comunicare, dar cine nu greșește?!

Oana merge să comande Ginger beer pentru Octi, nealcoolică. Chelnerul, simpatic și tânăr, îi cere buletinul. Murim de râs în timp ce Oana îi explică, încă o dată, unde e scris anul nașterii.

Lili (importantă și mândră de nația britanică): -Vezi, aici nu dau băuturi minorilor. În Petroșani e așa?

Oana: -Acolo nu vor decât să te faci muci! Indiferent de vârstă!

Ce vocabular au tinerii ăștia după o bere de ghimbir! Și nealcoolică! Mi-e frică să mă gândesc ce cuvinte mi-ar auzi urechile după una alcoolică!

Octi, savurându-si prăjitura de ciocolată cu sos de vanilie: -Eu nu mai pot, că stomacul meu e mic!

Cristi: -Nu-i bai! Cât mai mic! Lili nu se supără!

Ale (flămând încă după atâta plugărit): -La anu’, plec în Caraibe! Fără voi!

Cristi stă un pic pe gânduri, dar punctează victorios: -Las’că te găsim noi, oriunde ai fi, Kitchibobo!

BFIMax a fost așa cum îmi aminteam. Glorios, elegant , superb. Filmul delicios. Fetele au fost încântate de actorul principal, așa că Spiderman a primit nota maximă. Ce notă ar fi putut primi ecranul acela uriaș, scaunele confortabile și senzația că ești în secolul viitorului?!

Păcălesc fetele că le-am luat bilete la musical cu 40 lire și, în loc să cadă pe spate de groază, se scotocesc prin buzunare să-mi dea banii. Râd un pic isteric, dar râsul e bun, nu?! Încep să mă întreb de ce nu am luat bilete cu adevărat. De ce am crezut că au să se supere? Cred că educația prin iubire promovată de mine are ceva hibe. Oare aș fi putut să le duc și la Westminster Abbey?! Dacă aș fi forțat un pic nota?!

Dar mă voi gândi la asta mâine. Mâine e o nouă zi, nu?!

Jurnal de Londra

Ziua 4

Pe Tamisa. Plimbare cu feribotul. Categoria ? Absolut minunat!!! Cerul alternând între plumburiu şi albastru–peruzea, valurile alergând arhaic pe lângă vaporaş. În timp ce mă holbez la ele, imaginându-mă o biata cusutoreasă de prin alte secole aruncându-se de pe pod în adâncurile opace, deznădăjduită că a părăsit-o fiul fierarului sau, de ce nu?!, vreo lady ce-şi flutură umbreluţa, cele două italience reale de lângă mine au o viziune subită cu mine, mare cititor de hărţi şi îmi pun întrebări la care răspund cu aere de mare specialist! Ce acolo, ce e dincolo. Sunt atât de competentă, încât mă uimesc pe mine însămi (chestie care nu i-a convins deloc pe băieţi, mai târziu, când le-am povestit cine sunt eu cu adevărat!! Au rămas cu sechele în urma diferitelor episoade, în care, de la atâta visare, am intrat cu capul în uşi, stâlpi sau în care am luat-o spre nord, crezând că e sudul!). De fapt mă descurc foarte bine geografic, în opinia mea, dar când sunt cu ei îmi ascund această abilitate, e lesne de înţeles de ce.

Vizităm Tower of London. Pe lângă, pe lateral, e o vizită colaterală, că nu ne îndurăm să plătim, nemernicii de noi! Ce e înăuntru?! Doar bijuteriile reginei! Cine are nevoie?!

Ne uităm lung la vitrine cu sandvişuri şi brioşe.

Octi (cumpătată): -E cam scump!

Oana (necumpătată, dar degeaba): -Tu te plângi, care mai ai atâtea lire?

Lili (lipind firele): -A, d-aia ţi-ai luat tu pachetul de biscuiţi din cameră?!

Râzând singură de marea economie pe care a realizat-o, Oana îşi ia îngheţată ca şi Octi: ciocolată şi mentă. În ciuda săpăturilor asidue ale fetelor, nu se găseşte decât menta! Ciocolata a dispărut! Și englezii umblă cu șmecherii?!

London Dungeon. 2 ore la coadă. Ce nu face omul pentru “cultură”! Dar înăuntru distracţie maximă. Octi se agaţă de noi cu disperare, ne strânge de mână, ne ia în braţe, încercând să se aline. Toate cotloanele întunecate şi spăimoase i-au declanşat fobiile, a mai băut şi cafea (scăpată de sub supraveghere, că dacă o vedeam!), iar acum nu mai poate, vrea să iasă de aici, deşi poveştile sunt bine spuse şi decorurile chiar înfiorătoare! Prăbuşirea noastră, a tuturor la ghilotină e trasă în poză şi e adorabil felul în care urlăm cu poftă şi cu ochii holbaţi.

Ieşim. În sfârșit, în opinia Octaviei care acum vrea cu disperare la baie. Pleacă cu Oana în gara London Bridge, acolo trebuie să existe o toaletă! Stăm. Le aşteptăm. Stăm. Şi iar stăm. Apar fetele. După o foarte lungă așteptare. Nu par prea fericite.

Lili (uimită): -Nu aţi găsit baia?

Octi (aproape autoexterminată): -Ba da, dar era cu bani!

Lili: -Şi??!!

Octi: -Şi n-am intrat!

No comment!

Street food market. Mâncăruri peste mâncăruri, sărind cu aromele lor să te agaţe, renunţăm la ideea de a mânca la Sherlock Holmes, mă întreb disperată ce minunăţie să mănânc. E una din cele mai grele decizii din viaţa mea (de atâta efort decizional voi finaliza cedând nervos și cumpărându-mi cârnați cu varză! Vai de capul meu!). Fetele cam strâmbă din nas la atâta puhoi de mirosuri, dar ce să facă, trebuie să se supună. Să zică mulțam că nu le cumpărăm niscaiva carne de oaie sau caracatiță pane!

St. James Park.

Oana (spirit descurcăreț): -Ale, uite câte monede aici în lac! Îmi vine să sar să le culeg pe toate, chit că mă fac de râs în toată Londra! Să-mi scot mâncarea pe astăzi! Sau măcar de-o bluză la Primark!!

Apar veverițele, graţioase, încântătoare, una o muşcă pe Octi de deget. Doar delicat, nimic grav. Superbul gazon englezesc, verde, verde.

Seară. Octi s-a întors la origini, adică ronțăie chipsuri, fericită că identifică componentele de bază ale hranei, Cristi caută case englezesti într-o revistă, bombănind singur. Te pomenești că se imaginează în House Hunters! Oana se miră câte haine și-a luat, deși nu mai avea bani. Mâncăm sushi.

Octi (cântat și fericit): - Eu aș mânca numai sushi, sushi, sushi…

Oare mâine plouă?

Acasă, din nou, în timp ce scriu, Cristi vine hotărât din camera alăturată: -Eu cred că nu-s atât de idiot să nu iau testul Cambridge!

Am rămas cu gura căscată.

Acum ascultă muzică clasică: -Vreau să mă rup cu totul de politica românească!

Cristi (uitându-se de jur împrejur și neidentificând elemente englezești): - Horrible house! Casa noastră e prea întunecată, mucegăită, nu e albă, luminoasă, nu are pluș pe jos, moale și pufos ca cel din Londra! Și ce-i porcăria asta de plapumă?! Așa faină era aia din Londra, așa pufarin, pufăiam în ea de numa!

Pe BBC, aflăm ca e un incendiu uriaș în Spania; o englezoaică aflată acolo își dă cu părerea.

Cristi: -British tourist! S-o dus în Spania, la căldură! Eu aș fi stat la Londra și în ploaie!

Oare își mai revine de pe urma întoarcerii traumatizante în România?