Te iubesc

Ho’oponopono

O viață întreagă am tratat aceste cuvinte cu reverență și simț acut al tragediei cosmice. Eram de părere că asemenea silabe prețioase sunt sfinte, speciale, trebuie rostite cu măsură, măsură dată de importanța lor universală. Ceva de genul, o dată la 10 ani, iar persoana căreia i-ar fi fost adresate trebuia să le simtă esența până în rărunchi. Să se umple de parfumul lor misterios complet, deplin, și, mai ales, să îi ajungă pentru următorii zece ani. Nu înțelegeam blasfemiile limbii engleze care cu atâta ușurință și superficialitate rostea “I love pizza”. Eu eram profundă, eu n-aș fi comis așa un sacrilegiu, să irosesc aurul pe chestii profane.

Dar brusc, totul e altfel.

Acum, în plin moment prezent, într-un Acum acut, al cărui ascuțiș urcă spre tonurile cele mai înalte, îmi arunc privirea de jur împrejur, pe toate lucrurile care tânjesc după te iubesc-ul meu, care abia așteaptă să se umple cu magie din potirul fermecat. Și iubirea curge din mine în șuvoi neîntrerupt, imposibil de secat prin exprimare și revelare. Ba dimpotrivă.

Și simt că iubesc albastrul cerneală al piscinei în care mâinile mele se mișcă în cercuri largi și infinite. Frigul care mă cuprinde când ies din apă și senzația pielii care mi se încrețește tremurând șifonată, apa fierbinte din dușul în ploaie sub care mă arunc recunoscătoare, halatul gros, alb și atât de pufos în care mă înfășor.

Iubesc chiar și iarna la care am uitat să mă uit de atâta timp, negând că și ea aparține acestui moment, că e prezentă și frumoasă. Dar privesc acum și niciodată nu e prea târziu, nu?! Cum arată munții azvârliți spre cer, înfășurați în pătura albă, la fel de moale ca și halatul meu, ce veche și prețioasă e dantela grea ce se înfășoară în jurul crengilor și cât de grațios alunecă pe scoarța bătrână, croșetată parcă de degetele bunicii, cât e de minunată! Iubesc tot albul acesta proaspăt, mirosind cristalin, care ascunde definitiv griurile rănite, dezvelite ale dispariției tuturor frunzelor și florilor. Iubesc răcoarea pătrunzătoare a balconului meu înalt, cu privire -vedere spre munte, supa cremă de praz pe care drăguțul de bucătar mi-a decorat-o cu floricele purpurii și movulii, pieptul de rață crocant rumen, savuros și fraged cu firicele-i de grăsime aromată. Îmbinarea clipelor e atât de perfectă, atât de ușor de iubit.

Îmi iubesc călătoriile, ele însele semn al miraculosului, cu miresme de valuri și sare, afinele de munte, cărțile mele deștepte și calde, care mă țin de mână de câte ori mă simt pierdută, care își plimbă degetele catifelate peste corzile sufletului meu ori de câte ori vreau să nu mai aud zdrăngăneala haosului. Cărțile mele dragi care se ridică stavilă între mine și zmeii lumii, închipuiți sau nu.

Iubesc diminețile de duminică când totul e atât de pașnic și de neînceput. Când nu trebuie să mă grăbesc și timpul stă tolănit ca o pisică pufoasă uriașă, lingându-și lăbuțele și mustăcind în pâlpâit de lumânare și parfum de flori uscate. Când totul stă gata să înceapă, dar în același timp nu e nici o grabă.

Te iubesc, momentul meu prezent, când binecuvântarea coboară asupra mea. Mintea nu mai aleargă captivă de colo colo, între zidurile trecutului și ale prezentului, ci stă cuminte, cu nasul lipit de fereastra prezentului. În care trăirea e deplină, iluminată, țesută din bucurie și din lumină. Moment în care devin una cu universul, cu planeta și cu toată frumusețea neasemuită a vieții.

Iubesc felul în care ridic capul ziua în amiaza mare și mă ciocnesc cu fruntea de albastrul nemărginit de limpede al cerului, de soarele strălucind alb peste tot și peste toate și simt cum sufletul îmi vibrează debordând de o bucurie pură, extatică.

Te iubesc, Vară! Aș trăi numai în tine, colorându-mi fiecare celulă cu atomi de căldură și mare. Iubesc zâmbetul tău fermecător, brațele tale fierbinți, aromele de flori și scoici, de pietre încinse și de buruieni sălbatice, zumzetul cicadelor și felul în care prezentul devine singura stare existențială posibilă.

Iubesc “Frozen” și felul în care prințesa Elsa înfruntă Marea Întunericului cu atâta curaj, îmblânzind frumosul, sălbaticul armăsar de lumină și apă. Caii mi s-au părut întotdeauna minunați, ținând cont că din ei se nasc uneori inorogii.

Iubesc entuziasmul care îmi picură din vârful degetelor și aleargă de colo colo ca un spiriduș sprințar și un pic bezmetic, făcându-mă să fac lucruri neașteptate, spontane și riscante. Să o iau mereu de la capăt, încercând să găsesc cărarea ce duce spre Oz, mărginită de cărămizi galbene, curate, de gânduri bune și speranțe albastre.

Iubesc să îmi fie sete, sete tare și să beau apă rece. Răcoroasă ca apa vie, catifelată și aspră, căzând ca ploaia lumii peste deșertul înrobit de secetă. Să știu că am multă apă, că pot să beau litri întregi și încă este, și că mereu va exista setea și va exista și plăcerea neasemuită a șuvoiului de răcoare, ce plăcere, ce iubire!

Îi iubesc pe toți dragii mei, îi iubesc până la arsură, până la dizolvare, până în veșnicie și dincolo de ea. Îi iubesc cu fiecare inspirație, cu fiecare expirație, cu fiecare bătaie ritmică a inimii.

Iubesc zâmbetul. Pe orice față se întâmplă să răsară, să se aprindă ca un clopoțel de Crăciun. Iubesc felul în care strălucirea lui se strecoară dinăuntru în afară și apoi se întoarce înăuntru, luminând toate adâncurile. Cum răsare frumusețea odată cu el! Cum izbucnește glorioasă și absolut regală. Fețele oamenilor sunt presărate atunci cu licurici și scânteiază chiar și în întuneric.

Iubesc iarba, felul în care se simte sub tălpile goale, rece și fragedă, zvâcnind a viață și a nemurire. De câte ori pot, îmi cufund picioarele în îmbrățișarea ei, sperând să le colorez în verde pentru totdeauna, să port astfel pe mine, ștampilate, libertatea și infinitul.

Iubesc că sunt efemeră, atât de efemeră. Căci efemeritatea îmi aduce un preaplin al trăirii, o trăire la puterea maximă, aici și acum, o intensificare a aromelor, a gusturilor, a iubirilor. Efemeritatea face totul atât de frumos, atât de ireversibil. Efemeritatea e cea care ne dăruiește iluminarea și fosforescența.

Mă răsucesc repede, repede, ca o balerină ridicată în vârful balerinilor ei, împrăștiind te iubesc-ul în toate zările, din vârful degetelor, din vârful buzelor ca o ploaie curcubeu, ca o ploaie de stele ziua în amiaza mare. Te iubesc-urile cad mărunte și dulci, ca florile de nu-mă-uita pe toate cărările și se împrăștie în toate zările. Strălucind ca felinarele noaptea când întunericul pare atât de gros și adânc. Licărind ca spiridușii ce deschid ușile taine, ușile mistere. Țopăind sprințar ca luminițele din adâncul munților. Zburând ca fulgii fluturi, roiuri albe catifelate peste lume.

Te iubesc e peste tot, purificând, hrănind, renăscând totul. Dându-i viață Totului. Toate te iubesc-urile mele devin pescăruși albi, cu aripi deschise larg, rotind, planând deasupra mărilor. Orbitor de albi, zburând orbitor de sus. Albastru sus, albastru jos. Și inima mea între, planând.

Fără frică acum, iubirea poate să își nască te iubesc-ul. Să-l dăruiască încă o dată și încă o dată lumii. Nu există oricum cuvinte capabile să picteze splendoarea reală a vieții. Plenitudinea glorioasă a iubirii. Dar te iubesc ajunge. Așa că spun te iubesc. Și nu mă mai opresc.

Jurnal de Londra

Ultima zi

Savurez, în răcoarea plăcută a dimineții, imaginile balconului: avioane zburând pe cerul vălurit, soarele apăsând pe liniștea albă a străzii ce se întinde cuminte până în depărtare, ideea existenței mele temporare în Londra. Pâinea delicioasă, crocantă, fierbinte înotând în untul Anchor, cel mai bun unt de pe planetă. Suc de portocale. La nesfârșit aș putea să o duc așa, încântându-mă singură cu aceleași elemente, simple, esențiale, ce cuprind în ele însele Vacanța!

Alex se duce la film cu Oana, “Batman”; Cristi pe undeva prin Londra să își cumpere ceas, eu cu Octi colindăm. Nu știu dacă voi mai veni vreodată pe aici. E orașul meu preferat din toată lumea. Nu îi găsesc cusur. Perfecţiunea lui mă copleşeşte. Are o atmosferă aparte, o originalitate nesfârșită, care te bombardează constant, de dimineața până seara zgâlțâindu-te, reîntemeindu-te, e schimbarea continuă și statornicia milenară. Măreţie şi istorie. Îl ador!!!

Cum ar putea să-mi ajunga 7 zile??!!

Ne reîntâlnim la Garfunkel, în gara Victoria, de ce nu l-am descoperit mai repede oare?! Normal, ce să faci cu atât de puține zile?! E o chestie anormală să vii aici doar o săptămână. Prăjitura e delicioasă, o mâncăm cu toții, pe rând (a venit înaintea mâncărurilor!) și e doar una, pentru că îmi limitez cheltuielile (acum m-a apucat!!). Voi descoperi abia pe seară că mai aveam 200 de lire, moment în care mă voi dezlănțui în tot felul de invective la adresa matematicii proprii şi a calculelor inutile făcute de ilustrul meu creier, de ciudă că nu mi-am luat sacoul albastru cu petece roșii! Na, pentru ce mi-am găsit să-mi fie ciudă. Silly me. Momentan, la restaurant încă, savuram tacos, pizza și rulourile pe care le-a ales Alex. Bestiale de data asta.

Pleacă Kitchibobo! Așa sunt toate dulciurile vieții. Câte una o dată. Și gata. Să nu îți urce glicemia de la prea mult zahăr. De la prea mult bine. Îl conducem la autogară și așteptăm în căldura dinăuntru, sufocându-ne cu stoicism. Cu tristețea sfârșitului, pe care îl anulăm prin râs.

Oana (către Octi, cu înțelepciunea maturitătii):-Te văd eu peste 3 ani, cum îți smulgi părul din cap din cauza liceului!

Ale: -Dar tu unde o să fii peste 3 ani?

Oana: -Homeless în Londra! O să-mi tatuez pe frunte U.K.

Știre drăguță de dimineață despre invazia de păduchi din Anglia. Ne-a încântat pe toți să vedem ce cabinete medicale specializate în despăduchere există pe aici.

“Poate ducem ceva acasă”, zice Oana.

Cristi: -Niște semințe de lici!

Ăsta e cuvântul care i-a rămas lui în cap și eu nu îl contrazic nici o secundă.

Oana (analizând potențiale pericole viitoare): -Îți dai seama că vin balurile liceenilor în Petroșani? Unu, doi, trei, patru baluri! Și dacă ne ducem la ele și ne trezim că suntem îmbrăcate la fel, ce facem??!! Lumea o să întrebe: “Who are you??!!” Și la ureche catre Octi: “De ce nu ți-ai luat alte țoale?!!”

Octi (practică și împăciuitoare): -Las’ că ne vorbim înainte care ce și cum.

Ultimele cumpărături la Sainsbury. Cafele, beri, sendvișuri. Oana îi răstoarnă tot mărunțișul pe care îl mai are vânzătoarei. Să-l numere ea! Cine înţelege monedele alea?! Ne târâm cu plasele pline pe lângă clădirile albe, prin aerul cu ploaie, ce dor o să-mi fie!!!

Primim mesaj de la Alex: “Am ajuns. Mi-e o sete de-mi vine să ling asfaltul! Plouă mărunt ( nimic nou!). Mersi pentru zilele astea, au fost super. Am bateriile încărcate pentru câteva luni!” Ne privim încântați de faptul că nu s-a plictisit. Dacă așa o fi. Că le mai bagă el din top. Le mai inventează. De fapt, am și aflat apoi că nu ajunsese, era prin autocare, dar a vrut să ne liniștească. Poftim!!

În avionul de întoarcere, de necaz că plec, am adormit înainte de decolare. M-a trezit Cristi (îi e ciudă că eu dorm și el rămâne fără mine),să-mi iau cafea, cică! Păi ce-mi trebuia mie cafea de vreme ce dormeam buștean?! No, nu-i bai. Mi-am luat și sendviș și ciocolată și cafea. Întotdeauna am fost de părere că depresiile trebuie tratate din timp.

Toate obiectele cumpărate sunt încărcate antidepresie. Cu magie londoneză. Albă de-a dreptul. Cred că vor ține un an întreg.

Oare cum să mă mut în Londra?

Jurnal de Londra

Ziua 6

Seara.

Oana: -Mi-e rău de la vodca aia!

Şi-a cumpărat o doză mică de votcă cu cranberry, ca să se dea mare din nou că e adultă şi face ce vrea! Din nefericire, iar a trebuit să-şi arate buletinul, pentru că nu părea majoră, ditamai adultul, ci doar o copiluţă mică şi vicioasă, care trebuia salvată de relele universului! Iar acum, culmea, e gata să dea la rațe. Ditamai adultul.

Ale (privind-o cu îndoială): -Poate ți-e rău de la linghișpiru' ăla nebun, în care ai vrut neapărat să urci. Și eu după tine, că nu te puteam lăsa singură, să rămân și eu ca Octi, om normal, cu picioarele pe pământ! Mă mir că am scăpat cu viață.

British Museum ne-a întâmpinat înveştmântat în aceeaşi frumuseţe atemporală, parcă plutind în eternitate şi măreţie. Le-a luat fetelor cam o oră să-l viziteze, o parte fiind consumată pe la shop-urile aferente. Cred că modul ideal de vizitare ar fi o sală pe zi, să te cufunzi în perioada cu pricina şi toată ziua să fii egiptean, construind morminte faraonice! Dar aşa, în grabă, nu îţi învălui bine neuronii în atmosfera Nilului și a mumiilor, că te trezești aruncat brusc între zeii Romei sau în mijlocul samurailor. Nici un neuron normal nu ar putea rezista la asemenea asalt cultural. După vreo oră de frumusețe și istorie la greu, simți o ceață vâscoasă care îți acoperă vederea, energia îți e pe nivelul de avarie, te prelingi și te mumifici dacă nu evadezi repede de acolo, la aer proaspăt, la contemporaneitate. Ce minunat străluceau soarele și zâmbetele băieților, când am ieșit! Ei fuseseră pe la electronice, așa că Ale ne-a arătat mândru noul lui ceas Cassio (de plastic, Doamne! nu mai înțeleg nimic în legătură cu ceasurile!) și noul mouse. Cel vechi fusese avariat mortal de Octi, în cameră, când țâșnise de pe canapea și răsturnase un pahar de apa. Peste mouse. Cel nou strălucește ca un OZN, așa că Ale aproape îi mulțumește Octaviei că l-a ajutat să-și reînnoiască gadgeturile.

Harrods s-a prezentat la întâlnire de-a dreptul năucitor. Spre cinstea noastră, nici aici nu am rezistat prea mult. Ca și cum impactul cu frumusețea, de orice fel, trebuie limitat. Și cum noi toți voiam să ne păstrăm sănătatea mintala, am intrat mai bine la Gap, unde Oana a întrebat, plină de curajul disperării și într-o doară cât costă un trench minunat. Era cel care o atrăsese înăuntru, ca o fata morgana. 60 lire. Fetele se decid să-și ia (după un timp nu mai știi exact ce înseamnă 60 lire, sunt doar 60, la urma urmelor!!). Găsește Oana pardesiul mărimea mică, îl înmânează Octaviei, îl caută pe al doilea, nimic!! În timp ce Octi se rotește mândră și frumoasă în fața oglinzii, Oanei îi alunecă colțurile gurii tot mai jos. Nu vor să dezbrace manechinul, politica firmei o interzice. Prăbușire totală a Oanei. Revenire spectaculoasă când vânzătoarele pun mâna pe telefon și se interesează prin Londra la ce magazin de-al lor există numărul cel mic. C-așa e pe-aici! Clientul nostru, stăpânul nostru. Deviză care nu merge până la a dezbrăca manechinul, e o țară civilizată, totuși! Este chemat Ale, căruia i se schițează harta și i se dau explicații amănunțite, pe care le primește cu un dezgust din ce în ce mai vădit desenat pe întreaga lui figură! O aleargă pe Oana spre noul Gap, martir pe altarul verișoriei, în timp ce noi ne relaxăm în Hyde Park, la o cafea și o bere. Stăm la Serpentine și admirăm lacul fără soare și tremurând subtil. Octi se întreabă dacă să-și îmbrace obiectul discordiei, dar până la urmă apare soarele și ne mai revenim.

Ne reîntâlnim cu alergătorii dupa trench, Oana mirându-se cu ultima suflare că a dat atâția bani pe o haină. Plus transportul. Nu știu câte metrouri și autobuze. Alex mirându-se că a alergat jumate de Londră după o haină oarecare. Traumele post-shopping!

Urmează altele. Câte pot să-și cumpere fetele astea!!! Și eu după ele. Alte jachete albe superbe, de la Zara, un palton în carouri, Alex a plecat de mult spre cameră, Cristi leșină pe lângă ziduri. Fetele - ca veverițele!

Votăm ce să facem în ultima zi.

Oana: -Trebuie să merg să-mi iau poșeta aia cu fundiță!

Alex (cu sarcasm) : -Hai pe Oxford Street! N-am fost de mult!

Cristi: -Au mai rămas niște ganguri nevizitate!

Oana: -Ce mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu prințul Harry și să ne plimbăm prin Harrods.

Ale: -Ce imaginație ai!

Oana: -Am, că realitatea e cruntă: în câmp, la cules de mere! Asta mă așteaptă.

Cristi (la televizor): -Uite, Lili, imagini de pe Marte!

Lili dă din umeri, nu o interesează.

Cristi (încercând la sigur): -Uite, Lili, imagini cu buticul!

Ultima zi e foarte prețioasă, așa că toată lumea simte că nu mai e momentul compromisurilor. Când mai ai doar o zi, nu mai poți face pe placul altora! Decizie finală: fiecare va face ce vrea! Dar cei ce nu știu ce vor?!

Lili (inspirată): -Hai să mergem din nou la film!

Ale: -Nu este decât Batman!

Lili: -Hm, nu știu dacă îmi place.

Oana: -De ce, poate și Batman e un drăguțel!

Londra e o lume populată de drăguței, prinți năzdrăvani și veverițe. Să nu mai vorbim de buticuri! O lume perfectă.