Luxury

Simt că trăiesc într-un lux de nedescris.

Dimineața îmi scot capul pe geamul de la mansardă și respir adânc. Aerul e neasemuit de proaspăt, răcoare de apă vie, balsam de frunze și de flori. E atât de bun încât nu mă pot desprinde de frumuețea lui limpede, verde de pădure. De imaginea ca de poveste a grădinuței mele pe care o văd de sus, străjuită de gardul albastru de nu-mă-uita, îmbrățișată de glicina curgătoare și licărind veselă prin portocaliul și galbenul crinilor japonezi. Mă uit atent după Santa Cruz, begonia care tocmai și-a aruncat sulițele de lumină roșie în lume. Mă încânt singură atât de tare de toate numele fanteziste care îmi definesc spațiul, încât sunt gata să uit să-mi mai adun capul de pe geamul răcoros și să cobor în bucătăria aromind a cafea. Sunt gata să uit să mă trezesc. Parcă trăiesc în vis.

Îmi adaug colagen în cafea, nu este asta un lux definitoriu?! Nu are nici un gust, cafeluța își păstrează aromele ciocolatii amare, dar eu simt cum genunchii respiră mai ușor, cum părul mi se înfoaie în voaluri de tinerețe și pielea cam uscățică reușește să treacă cu bine peste băile zilnice de vopsea de grădiniță. Că e totul în imaginar, nu are nici o importanță. Efect al anticipării fericite sau realitate, există și gata.

Pâinea proaspăt făcută, salata de vinete și Feta grecească care înlocuiește cu succes telemeaua sunt mai mult decât îmi pot dori. Le savurez și îmi dau seama că uneori sunt așa de implicată în trăirea lui Acum, încât plutesc ca un balonaș fermecat în înaltul seninului, fără trecut, fără viitor, plutesc poate cam silly, dar e o stare de lux extraordinară.

Ce e sigur e că trăirea gen balon nu o să-mi aducă nici un regret în nici un fel de viitor. Evident nu îmi mai pot spune că ar trebui să-mi investesc timpul mai bine, să inventez ceva nemuritor pentru omenire, să salvez planeta în vreun fel sau altul. Iluziile tinereții printre anii trecători. Nu că nu mai trăiesc în vis. Doar că e altul. Cel de acum. Evident că mai bine de atât nu poate să mai fie. Absolut clar că nu am cum să împiedic ce va veni. Mă declar mulțumită cu alegerea de azi. Cu alunecarea lină în lux de culori și parfumuri.

Patru zile pe săptămână sunt iute. Fac și dreg, pun la cale activități pentru micuții de la grădiniță, așez masa, curăț masa, îmbrățișez trupușoarele dornice de iubire, șterg lacrimile cât boabele de mărgăritar care le alunecă pe fețișoare, râd și mă prefac în dinozaur alergând după iepurași, mut roți de cauciuc și construiesc un tren în care copilașii cu gura până la urechi flutură biletele în aer în timp ce eu fac „U-ciii ciiii”, zâmbesc cu drag de câte ori un copilaș de trei ani se uită mucalit la mine și zice “Silly Lili”. Știu că asta sunt eu, silly de-a dreptul. Sunt iute și munca e grea rău și cere rezistență nervoasă și fizică, dar mă simt bine în timp ce o fac. Nu întotdeauna, uneori îmi fumegă creierii, dar îmi acord singură bătăi delicate pe umăr când reușesc să rămân la fel de calmă până la finalul celor zece ore zilnice, când reușesc să trec cu brio de provocarea fiecărei zile, făcându-mi treaba bine de tot. Briliant uneori. Iar mă bat pe umăr. Nu cumva să pierd momentul mulțumirii de sine. Grădinița sună de „Lili Lili Lili”. Și eu sunt acolo. De ajutor pentru bomboneii delicioși care stau zece ore departe de ai lor, timp de cinci zile. Eu sunt norocoasă, stau numai patru zile. Și în fiecare zi îmi savurez luxul de a fi provocată, de a mă controla, de a străluci prin iubire, de a avea noi și noi șanse de a crește. De a mă schimba. Eu pentru mine. Mereu într-o variantă mai bună.

Apoi sunt slow, în tot weekendul meu de trei zile. Mă mișc încet prin dimineți pașnice, de un roz bombon catifelat, grădinăresc și râd liniștit când vântul dă năvală cu țipete de pescăruși, îmi fac shake de zmeură și banane și îl sorb agale surâzând când musafirul porumbel vine și se așază pe gard uitându-se țintă la mine cu ochii lui rotunzi, mirați de oameni și de obiceiurile lor năstrușnice. Timpul are răbdare, nu mai aleargă cu hămăituri de ogar flămând, stă cuminte lângă mine pe șezlongul în care citesc aceeași carte de vreun an și nu se grăbește deloc. Cum nici eu nu mă grăbesc.

Mi se pare un lux suprem că toată casa mi-e plină de tablourile prietenei mele. Eu sunt în York, ea în Sighișoara și cumva tablourile ei au ajuns la mine. Peste mări și țări, aduse prin tot felul de întâmplări binevoitoare. Mări albastre și floarea soarelui, alte flori strălucind în culori și armonii, așa cum mă vede ea pe mine. Îmi face bine să mă uit mereu la mine prin ochii ei. Pe toți pereții. Eu, sub formă de albastru, de mare, eu în formă de floare colorată desigual.

Ce lux extraordinar să îi ai pe ai tăi, ai tăi și numai ai tăi, să știi că oriunde ești, cei dragi îți așteaptă zâmbetul ca să-și înceapă ziua, îmbrățișarea ca să poată atinge apusul. Toată bogăția lumii stă acolo, în palmele tale mirate de frumusețea iubirii care te înconjoară. În tandrețea care te înfășoară în scurte clipiri de pleoape străvezii. Pleoape ce lasă lumina să te aurească din cap până-n picioare.

Știu sigur. Trăiesc în lux și îmi priește de numa'.

E luxul unui Acum care strălucește ca o stea în apă.

Stropi de fericire

Casa bucurându-se încetișor de mirosul de scorțișoară coaptă și vanilie caramelizată. Aromele o învăluie și o acoperă în prag de înserare, păturică bună de ținut întunericul și frigul departe. Sunt prăjiturelele mele din făină de migdale și curmale. Da, două ingrediente și atât, cu un praf de scorțișoară aruncat artistic deasupra și niște scântei de ciocolată neagră. Bune rău de tot.

Savarinele pe care i le fac în premieră dragului meu. Săracu’, e una din prăjiturile lui preferate, dacă nu deținătoarea locului absolut în cursa nesfârșită a prăjiturilor și nu i-am făcut-o niciodată pentru că mie nu îmi place. Uneori mă minunez singură cât de egoistă sunt. Acum m-a lovit generozitatea- săgeată drept în inimă și mă simt atât de bine. Exact cum scrie la carte. Dă și tu ceva și va veni înapoi!

Ciripitul vioi care intră pe fereastra larg deschisă, împreună cu adieri de aer înmiresmat de ploaie și ocean. Mă face să simt că e departe marea dar nu așa de departe.

Liniștea dulce din sufletul meu.

Bujorul pe care tocmai l-am cules din grădină, din uimitoarea recoltă de patru flori exact. Am așteptat cu răbdare ca furnicile care locuiau în el să-și dea seama că e cazul să plece, apoi l-am pus în mijlocul mesei cu parfumu-i corai rostogolindu-se gingaș de colo până colo.

Această sâmbătă perfectă.

Somnul meu de amiază de aproape două ore. Adânc, cufundare albă în neant și armonie. Piatră, bolovan, munte și privire de sus asupra lumii.

Fiul meu strălucind tot a fericire roz flamingo.

Vântul de nord care flutură frunzele moi ale glicinei și alungă orice presupusă urmă de vară caniculară.

Eu stând în genunchi și vorbind cu florile în timp ce smulg cu grijă coada calului care se încăpățânează să răsară pe tot locul, îmbrăcată bine în acest început de iunie, sperând din toată inima că nu o să înceapă să plouă până nu termin. Înconjurată de verde de toate culorile.

Mănunchiul de leuștean pe care l-am adus în casă, mirosind deja a ciorbițe viitoare și a copilărie, leușteanul ce crește pe lângă daliile uriașe cumpărate din Olanda, crește și visează cu nonșalanța impecabilă a naturii transplantate din grădina din Lonea taman în York-ul vikingilor. Toate laolaltă și deodată.

Degetele mele mângâind ușor pozele de pe peretele amintirilor și al rădăcinilor. Simțind arsura ușoară a iubirii păstrată suvenir în zâmbetele călătorilor. Cei mai dragi călători ai inimii mele.

Libertatea de a nu face nimic în această zi efemeră de sâmbătă, doar lucruri mărunte, pașnice și lipsite de importanță.

Mirosul codițelor de roșii în care îmi bag nasul de fiecare dată și inspir adânc. În momentul în care aroma lor se așază cumsecade în mijlocul arterelor și al cărărilor interioare spre inimă, sunt exact în marea grădină din Tomnatic, plină ochi de șiruri ordonate de roșii uriașe, zemoase, din cele care nu pot fi niciodată uitate în vreo viață. Învăluită în plăcere și zâmbet de viață lungă. Mama și tata râd pe undeva prin bătătură și toate zilele sunt în fața mea, neașternute încă la marginea drumului. Roșiile de astăzi sunt de Sainsburry, dar aroma lor e pur și simplu ceea ce trebuie. Esență a vieții, dulce-acrișoară, aromind a copilărie și a vacanță. A bine și a nemurire.

Cana uriașă cu apă rece și lămâie, nu multă, nu într-atât încât să-ți strepezească dinții, ci doar atâta cât să-ți amintească de vara grecească și de lămâile uriașe căzute în iarbă, dodoloațe și pline de soare. O lămâie cufundată în soare e aproape dulce, cu sucul copt și auriu, gata să fie mușcată și înghițită hulpav într-o revărsare de sete și împlinire glorioasă.

Simțirea deplină a acestui Acum și Aici, perfecte în frumusețea lor blândă, cu nuanțe de pin și stejar alb.

Fericirea vine peste mine în ploi englezești. Permanente și efemere. Mai picură, mai stă, mai stropește, mai dispare. Dar sigur revine și îmi bate în geam cu degete nerăbdătoare. Cu stropi limpezi și curați, aduși de vânturile din nord, tremurând translucid sub griul și albastrul cerului.

Întotdeauna îi deschid fereastra și o las să intre.

Din dragoste pentru copaci

Mă tot gândesc, ca orice om normal la cap, ce am făcut, cât de bine am făcut ce am făcut, dacă puteam să fac mai bine. Mă uit de jur împrejurul meu. Viața mea curge în atâtea direcții, dar cumva se adună laolaltă pe acest drum de dimineață și de seară. Străjuit de case frumoase, cu acoperiș ruginiu și ziduri din cărămizi solide, acoperit de cerul albastru nesfârșit care uneori îmbracă haine cenușii, rozalii, cum îi vine. Drum pe care încă îl parcurg în pas vioi, la dus și la întors. Încă mă țin genunchii, încă mă ține sufletul. Încă sunt copaci.

Din iubire pentru ei, pentru frumoșii copaci ai drumurilor mele, m-am străduit cât am putut, cu puterile mele nevăzute și mărunte. Parcă nimeni nu are habar de asta aici. E posibil să fie o deformație profesională la mine. Că am destule. Încă vorbesc prea tare pe stradă, încercând să potolesc, cu vocea mea, frunzele.

Trăind mereu înconjurată de copiii care mă imitau, cărora mi se părea vital să le inoculez simpla, esențiala dorință de a avea grijă de Pământul lor, am rămas cu impresia că oamenilor chiar le pasă. E stupefiant să descopăr că îi doare-n cot și nici acolo. Mă refer la fiecare în parte, fiecare luat ca individualitate nu are nici o preocupare de genul ăsta. Trăiesc ca și cum totul li se cuvine, ca și cum totul este nemuritor. Ca și cum pot irosi totul, după ei potopul.

Atâția ani am învățat copiii despre cum să ajute planeta, încât nici nu mai pot altfel decât să încerc. Sting luminile. Nu las apa să curgă inutil. Nu cumpăr sucuri si plasticuri de aruncat. Folosesc aceeași plasă la nesfârșit. Până se rupe. La fel cu hainele și pantofii. Am patru perechi de încălțări. Distribuite pe anotimpuri. Când una se rupe, cumpăr alta. O singură poșetă. O înlocuiesc când începe să atârne de găuri. Rola de hârtie de la bucătărie mă ține, nu glumă. Mai bine folosesc prosoape pe care le spăl și gata. Ca noi. Adevărat că unele deja sunt cam ferfeniță, dar ce nu face omul de bun simț ca să salveze ce se mai poate salva.

Peste tot în jur luminile ard. În camere goale, doar să fie. Când am atras atenția unei tinerele, mi-a răspuns cu aplomb:“ Nu eu plătesc.” Risipa de hârtie e incredibilă. Zilnic se folosesc role întregi de șervete de hârtie pentru că totul se șterge cu hârtie, chiar și o masă pe care există vopsea întărită. Ceea ce înseamnă că trebuie să pui spray dezinfectant și hârtie încă o dată și încă o dată. Ba poate de cinci ori. În locul unui prosopel și al apei simple de la robinet. Dispozitivele de stocare a prosoapelor de hârtie sunt prost concepute, în loc de o bucată, pică 20. Care ajung nefolosite la coșul de gunoi. Iaca! Nu mai vorbesc de câtă hârtie se aruncă pentru că pe o parte s-au mâzgălit trei linii. Nu se întoarce niciodată și pe partea cealaltă.  Când vorbesc despre salvarea planetei toată lumea se uită la mine cu ochi străini și goi. Le văd gândurile afișate pe pupilele opace. „Ce ciudată e asta! Ce plictisitoare!”.

Nu pot decât să mă gândesc oare câți copaci mai sunt de transformat în hârtie?! Câți au mai rămas, săracii?! Cum pică sub topoare ca secerați și noi aruncăm munți de hârtie. Frumoșii copaci ai Pământului. Blânzii, puternicii noștri copaci.

Nimeni nu pare să aibă nici cea mai măruntă dorință să aibă grijă de ei. Mi se rupe inima, zău așa.

Mi se pare absolut vital să existe dorință și voință, să mergem toți la pas pe același drum. Să avem copaci de admirat în toată splendoarea lor, să-i lăsăm să ne filtreze aerul și gândurile bune, să-i îmbrățișăm, să simțim împreună vibrațiile care-i leagă de pământ și de cer. Absolut de bun simț să păstrăm iarba curată și apele albastre, atât de clare încât cerul să se reflecte bucuros în ele.

Până atunci, până toți vor înflori din dragoste pentru copaci eu continui să sting lumina pe unde arde degeaba, să întorc hârtia și pe cealaltă parte, să folosesc lucrurile până se uzează de tot.

Continui să îmbrățișez copacii.

Să mă impregnez, până la lacrimi, de frumusețea, de bucuria lor de a fi.