Prima călătorie

Londra, 2009

Ziua 1

Am plecat cu Emil care a exagerat cu zelul (sau cu dorința nemărturisită de a scăpa de noi) și am ajuns la 3 dimineața în Timișoara. Numai cu patru ore mai repede. Aeroport mititel, plin de tineri (așa îmi imaginez hipioții), care stau întinși pe jos și dorm. Spectacol total neașteptat pentru noi, emoționați de primul zbor al familiei. Tinereii tolăniți prin toate colțurile par toți megarăciți, căci strănută ca apucații - oare au gripă porcină?? E gripa anului, în fiecare an avem alt model. Mă simt încântată de această libertate, chiar dacă nu e a mea. Minunat să-ți fie somn și să te întinzi pe jos, oriunde apuci.

Avionul e roz, drăguțel, îmi leg centura și cad în somn, cu gura deschisă- în poza lui Cristinelu’ arăt ca o babă veritabilă, dar măcar sunt o babă care își face somnul de frumusețe. Alex sforăie și el, Cri ne face poze încântat și ne păzește de rele, ca întotdeauna în viitor.

Londra se scaldă-n nori, în ploaie, în câte un pic de soare, gri cețos peste tot, frumos. Aerul e limpede, spălat și proaspăt, cu iz de apă, cu iz de ocean. Totul e curat, fără urmă de praf, pubelele strălucesc nou-nouțe, septice și vesele. Asta mă impresionează deocamdată cel mai tare. Ce fresh sunt containerele.

Simt că sunt acasă, în sfârșit acasă, ce senzație ciudată de regăsire, de plăcere! Atmosfera e veche, prietenoasă, calmă, atât de civilizată încât simt că am fost proiectată în viitor. Am mai fost aici, e scris în genele mele, căci recunosc totul la un nivel ancestral. Londra e un amestec indefinibil de trecut gotic și lume a viitorului. Cel puțin pentru noi. Miroase clar a viitor și e o aromă pe care o adulmec cu plăcere.

Ne cazăm în viteză, exact în buricul târgului și la drum. Primul obiectiv de pe lista mea prețioasă la care am muncit un an de zile e pe malul Tamisei. Coada pare infernal de lungă, ca un uriaș aligator gata să te înghită, mai că vrem să renunțăm, dar ne așezăm râzând la rând și descoperim una din minunile Angliei. Cozile sunt ceva ultrarapid și organizat, se împuținează văzând cu ochii și te distrează prin marea diversitate umană. Aproape într-o clipă, o clipă uitată de timp, suntem în London Eye, deasupra Tamisei, plouă din nou, e fermecător de ciudat, să le vezi pe toate de sus, deasupra fluviului cenușiu de plumb, care curge greoi și măreț în ploaie. Nu bem șampanie, ca în pozele din reclame, dar călătoria în sine e de-a dreptul efervescentă. Mă simt ca o vitamină plină de bulbuci aruncată foarte de sus într-un pahar plin de apă. Ce minuni ni se întâmplă și nouă, drăguții provinciali de sub munte.

Trecem în pas de plimbare pe lângă Big Ben, Westminster Abey, cu toate zorzoanele lor gotice, nu pot să mă limpezesc din aura de extraordinar care înfășoară totul, sunt în realitatea proprie sau mă uit la televizor?!

Cristi fotografiază de zor, și-a găsit locuința undeva pe malul Tamisei, cu șlepurile alunecând încoace și-ncolo, cu un peisaj futurist în față, încadrat de nobila atmosferă englezească. Suntem în plină călătorie în timp. În viitor? În trecut?!

“Uite-l pe Ciurcil”, strigă Cri fericit, pronunțând exact cum se scrie, în timp ce fuge până aproape de statuie să îl fotografieze pe mărețul om. Să-l pipăie. Ce treabă are el cu Churchil, nu știu. Dar așa e Cristi. Am acceptat de ceva timp inevitabilul.

Ce zi minunată! Ne oprim într-un pub cu atmosferă, “The Albert”, dar voi descoperi curând că toate puburile englezești sunt neapărat cu atmosferă. Mă gândesc serios cum să fac să trec prin cât mai multe. Cri savurează primul Guiness, Alex “the pie of the day”, plăcintă cu mere și sos de vanilie, clasificată ca fiind doar bună! Are el niște standarde înalte formate la mămuca lui acasă. Brioșe peste tot, așa că mă îndop, brioșe cu ciocolată să-nnebunești!

Intrăm într-o patiserie cu sandvișuri, plăcinte, mă mir țărănește în frumoasa limbă românească:”Ce pită! Ce plăcinte! Mamăăă! Ce arome!”. Convinsă că nimeni nu pricepe. De, nu am prea ieșit în lume până acum. Singurul client începe să râdă și ne salută. E român! Încremenesc. Ne salută și cele două vânzătoare. Românce și ele, bineînțeles. Aoleuuuu! M-am făcut deja de râs. Se pare că eu tot eu, oriunde.

Pe pod vânzători ambulanți, prăjesc alune în caramel. Hot dog și ceapă. Oare tot de-ai noștri?!

Cristi arată categoric a turist, poate fi identificat de la mare distanță, ceea ce e bine, nu ne pierdem. Are o bluză portocalie, peste cămașa albastră, cu ditamai aparatul de fotografiat spânzurat de gât. Ce vrei mai mult?!

Clădirile sunt frumoase de nedescris.

Am umblat ca nebunii, zeci de kilometri, suntem cei mai sârguincioși turiști, nu vrem să ratăm nimic. Și avem numai șapte zile. Cam epuizați, dupa noaptea petrecută pe drum si după ziua londoneză, ne târâm spre Victoria. Pe drum, o izbucnire de violență. Trei tineri sunt realmente aruncați de bodyguarzi în stradă. Cu țipete, bătăi. Eu și Cristi, provinciali pașnici, grăbim pasul, spre fugă, gata de supraviețuire, vorbim aici de fuga în galop, la care eram gata să ne întrecem, când vedem că Alex nu-i. Sfinte! Am pierdut copchilu’ în zona de război. Ce părinți denaturați! Dar uite-l! Merge la fel de calm, netulburat în calmul lui englezesc, cu vânzoleala de animale turbate la juma’ de metru în spatele lui. Îl înfășcăm de toarte și-l târâm în viteză de acolo, aoleu, lordul nostru nu are instinctele de supraviețuire activate! Snobismul clasei, probabil. Mai repede, mai repede! Culmea. E revoltat. Nu înțelege ce atâta spaimă. Se scutură de mâinile noastre salvatoare, “Ce tragem așa de el?!”

Să ne revenim, ne aprovizionăm cu donuts-uri delicioase, sandvișuri de toate felurile, niciodată nu vom mai mânca atâtea sandvișuri ca în această primă călătorie londoneză. 13 ore de mers. Ne felicităm reciproc. N-am ratat nici o secundă prețioasă din această călătorie mirobolantă.

Camera pe care am rezervat-o la Huttons Hotel e mică, mică drăgălașă. Păcat că nu e și prețul la fel de mititel. Aproape m-a băgat în faliment. Pășim cu grijă, ciocnindu-ne unii de alții. Cristi face duș în cutiuța minusculă rezervată acestui scop, se aude o bufnitură. I-a căzut dușul. Iese fericit: “Toate-s de pigmei aici. Parcă-i baia din avion. Alex, nu încerca să te miști, că pică toate.”

Cristinelu' privește amuzat cum îmi trec în revistă suvenirurile: “Să vezi cât or cântări la aeroport. Numai turnuri și turnulețe și cutiuțe. Și asta e numai după prima zi! Nu ai zis că hotelul te-a secat de bani?!”.

Mâncăm sandvișuri delicioase cu somon, șuncă afumată și cheddar, cu pui fript, ciocolățele și brioșe. Cădem lați. Londra asta e cu impact major.

Pentru că

“Omul de mic și până la bătrânețe tot învață.

După părerea mea nu-i văd rostul pentru că oricum moare. Poate din curiozitate.

Și de aici starea aia de nimic. Se află undeva în inima mea. Fără vlagă, fără viață.” ( Otto)

Mă uit cu atenție pe geamurile albe, mari. Un perete întreg de ferestre de sus până jos și eu tot nu văd nimic. Pentru că afară e ceață groasă, dis-de-dimineață, ceață cu degete ude și moi, gelatinoase agățându-se de sticla transparentă, de copaci și frunze. Totul devine neclar, plutind într-un univers paralel. Ceața-zid. Ceața-spumă care înoată alături de mine, în acest jacuzzi uriaș în care am privilegiul de a sta singură, pentru că e atât de dimineață. Sunt doar eu uitându-mă fix în ceața de afară, scormonind după fantasmele albe ale răspunsurilor.

Copil singuratic și precoce cum am fost (nu într-ale inteligenței, doar într-ale întrebărilor!), pe la 10 ani încercam deja cu disperare să descopăr sensul vieții. Nu puteam să-mi întreb părinții, erau destul de ocupați cu de-ale zilei, așa că a trebuit să mă descurc singură. Oricum nu păreau să știe. M-am uitat de jur împrejur și, cum mă îndopam cu romane de dragoste de nebună, în ritmul de trei, patru pe săptămână, am conchis că e simplu, iubirea e sensul vieții. Fericită că aflasem marele răspuns la așa vârstă fragedă, am început să mă documentez, adică să citesc și mai multe cărți despre iubire, mai bune sau mai proaste. Mergeam prin propria-mi viață și visam. La marea întâlnire, la sufletul pereche, la perfecțiunea sferelor. De-atâta visare cădeam pe drum drept, năucă. Secerată de orice denivelare. Am umblat cu palmele julite ani de zile. Mama mea încerca să mă trezească, spunându-mi că orice iubire durează doi ani și apoi rămâi pe cap cu ce ți-ai luat. Mă uitam la ea cu neîncredere și visam mai departe. Îmi adoram tatăl, nu știu despre ce vorbea.

Apoi am dat de iubire. Care s-a dovedit la fel de minunată precum mi-o imaginasem. Și mult, mult mai grea. Sufletele pereche nu erau neapărat în deplină comuniune, suferința scotea capul la tot pasul, mă zăpăcisem cu totul prin tinerețea mea “de foc si pară” și nu mai găseam sensul. Căci nu putea fi ceva ce îmi producea atâta suferință, ceva atât de imperfect, găsirea lui însemna pur și simplu că totul trebuia să fie perfect. Eram în mijlocul iubirii și sufeream destul de des, tot încercând să ajustez colțurile de care mă loveam mereu. Și care n-ar fi trebuit să existe acolo.

Am reînceput căutarea. Am căutat prin religie (și chiar m-am străduit ani de zile!), prin niscaiva filosofie pe înțelesul tuturor (că nu mă ducea capul pentru marea filosofie a lumii! Tre’ să ne cunoaștem limitele, zău așa). Am căutat iar prin cărțile mele dragi. M-am răsucit în toate părțile, căutând peste tot. M-am zbătut ca peștele pe uscat. Am crezut, pe rând, că sensul vieții e propria evoluție, strădania neîntreruptă de a deveni mai bun, relațiile omenești pline de drag, realizarea a ceva notabil pentru omenire (cu asta am terminat destul de repede, aveam doar menirea mea de profesor, care, hai, să fim serioși, să sperăm că nu a stricat prea multe lucruri! Făcând bilanțul după zeci de ani de profesorat, am adunat vreo 11 de “Mulțumesc”; nu consider că acoperă cu totul un sens al vieții măreț, mai ales că înjurăturile or fi fost mai multe și nu le-am contabilizat încă!). Am ajuns până la a spune că adevăratul răspuns e distracția. Dom’le, ești aici pe planetă ca să te distrezi cât mai mult. Că ce altceva, papură vodă, să faci?! Ia ce poți, de unde poți. Mi-a trecut repede și asta. Doar Supraviețuirea, pur și simplu? Păi, ce?! Suntem animale?! Eliminate, rând pe rând. Au trecut decenii, viața mea s-a strecurat printre ele, mai zbuciumat, mai lin, sensul vieții s-a tot schimbat de la decadă la decadă, cameleonic, în funcție de treburile pe care le aveam de făcut. De etapele pe care le parcurgeam.

Acum, văzând cât de imperfect mi-au ieșit toate, văzând cum m-am învârtit după sensuri mărețe ca o găină bezmetică și amețită aruncată în plină ceață (în opinia mea, găinile sunt oareșicum un simbol al prostiei și neajutorării), acum, văzând că alergarea spre aiurea e veșnică, nu mă mai agit și zâmbesc înțelept. Știu că nu există un anume, unic sens al vieții.

Poți conștientiza asta și apoi poți cădea în gol. Sau poți să te ocupi, plin de curaj, de ceea ce ai. Cu ce ai. Și aici devine măreț omul (implicit și eu, normal!). În loc să se prăbușească la pământ, dându-și seama de propria-i nimicnicie, în loc să se târască ca o râmă netrebnică, totuna cu ceața și lipiceala ei, se ridică. Zâmbește. Mai face un pas înainte. Se bucură. Trăiește pur și simplu. Găsind sensul în toate micile perfecțiuni ale zilei și ale lumii.

Așa că și eu surâd și mă bucur.

Pentru că sunt acum în acest jacuzzi plin de spumă-ceață, plutind netulburat ca o navă prin ceața atotputernică, savurând liniștea și singurătatea toamnei de afară, așa cum numai într-un bazin de apă caldă poți să o faci. În timp ce te transformi încet, încet în scoică și asculți chemarea mării strecurată spre tine de tare departe.

Mă bucur de câte ori pot.

Pentru că soțul meu mă face să râd în fiecare zi și umorul lui e ca o apă limpede și proaspătă, înlăturând din calea ei tristeți și griuri cotidiene. Pentru că născocește mereu tot felul de aiureli și hobbiuri trăznite care nu mă lasă să mă plictisesc. Pentru că e mereu acolo, cu mâna lui caldă, gata să mă prindă de câte ori mă împiedic. Și mă împiedic des, pentru că tot năucă am rămas.

Pentru că sunt înconjurată de bucurii, petale delicate, aripi de fluture, praf de colibri și gingășii copilărești.

Uite lumina asta aurie, cum se filtrează printre frunzele bogate încă, amestecându-se cu verdele lor îngălbenit. Și tufele acelea de flori tomnatice, de un mov sprințar. Chiar și frunza pe cale să se desprindă, umedă, lucioasă, un amestec de rubiniu și galben de gutuie. Pomul care încă adăpostește mere roșii, plesnitoare de dulceață și frumusețe. Aerul proaspăt, răcoros, toamnă aburită, cu licăriri de vară.

Pentru că îmi plac diminețile când mă trezesc devreme, pe la cinci și am o grămadă de timp înainte de a începe asaltul luminii, timp să ascult muzică, să beau cafea și să mă simt extraordinar făcând lucruri care îmi plac, știind că toate frumusețile zilei mă așteaptă imediat după ușă.

Nu contenesc să mă bucur.

Pentru că vacanțele sunt atât de glorioase și solare. Libertatea dulce a nimicului și a posibilului e în plină înflorire, merită să trăiești numai pentru astfel de vacanțe și pentru miraculosul lor.

Pentru că iubesc atât de mult marea, încât toate revederile noastre sunt pline de bucurie și râs, de împăcare cu mine însămi, de minunare în fața frumuseții ei neasemuite. În fața regalității ei.

Pentru că toată viața am avut cărțile. Tovarăși de drum mai buni, mai înțelepți, mai credincioși nu există. Sunt tot timpul înconjurată de cărți și ele sunt zidul-pavăză dintre mine și relele lumii, zidul pe care înfloresc cele mai frumoase grădini ale imaginației mele.

Pentru că fiul meu e ca un bonsai frumos, altoit direct pe sufletul meu, pentru că stă acolo în lumină în timp ce se răsucește în alte și alte bucle și ramificații ale propriei lumini. Rocă, rădăcini și piatră, iubire și fengshui.

Fiindcă există călătoriile. Ce poartă cu ele un sens anume, care pe mine mă reconectează mereu cu sinele meu ancestral, etern. Dincolo de efemeritatea călătoriei, toate construcțiile zilei obișnuite dispar și umblu prin lume cu sinele esență la vedere, neascuns, neprotejat, rotunjindu-se în sine însuși ca o cochilie de animal marin îmbibată cu esență de ocean și vânt.

Pentru că există pastele cu arome de busuioc verde și de roșii coapte în soare italian. Deliciile japoneze. Amalgamul apetisant al unui dish thailandez. Unele mâncăruri pot constitui un scop perfect articulat în toate silabele lui delicioase, căci savurarea lor face trăitul o experiență atât de deplină, de completă, de suficientă sieși. Asemenea unui salt cu parașuta, în deplină libertate și eliberare. Nu am sărit încă, dar aș putea. Până atunci savurez rontunjimi culinare.

Pentru că am râsul voios al prietenelor mele. Brațele lor deschise. Curajul lor în fața vieții, căldura permanentă a zâmbetului lor către mine. Lupta noastră comună, drumul și celulele noastre înrudite.

Am atâtea lucruri care mă bucură. Care mă ajută să găsesc sensul, felinare ce împrăștie întunericul de pe drumurile lumii. Mesele servite în familie. Cu râsete și oameni buni și dragi. Apa rece când mi-e sete. Ploaia și vântul când sunt la adăpost, Acasă. Iarna când o înfrunt din fața șemineului, cu focul dansând vesel dincolo de imensitatea albă. Felul în care poveștile iau naștere în capul meu și înfloresc acolo, cerând să fie scrise și aducându-mi împlinire, rotunjindu-mi zilele și dându-mi un înțeles. Plăcerea de a face prăjituri și de a încerca rețete noi, micile capodopere parfumând aerul casei cu arome de vanilie și scorțișoară. Copiii cu suflet dulce si ochi luminoși.

Mă bucură permanent curajul omului de a păși mai departe. Unic și singur în tot universul, ridicând piciorul și articulând încă un pas, pas după pas. Căutându-și misiunea. Îndeplinind-o și căutând-o din nou. Nebăgând în seamă nimicul. Râzând cu toată ființa în mijlocul tragediei eterne. Smulgându-și bucuriile, una câte una din ghearele rapace ale timpului.

Tocmai am terminat Viktor Frankl,“Omul în căutarea sensului vietii”. Ăsta să fie răspunsul?! Că trebuie să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieții și, în schimb, să ne gândim că noi înșine suntem întrebați asta de către viață -zi de zi și ceas de ceas?! Poate ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce așteaptă viața de la noi. Și viața le are pe ale ei, știe ea ce știe. Mereu cere de la tine ceva și mereu e altceva. Neașteptat. Și dacă știi de ce, poți orice. Absolut orice.

Uite, s-a împrăștiat și ceața. Cerul zâmbește senin deasupra munților încărcați de frumusețea toamnei, copacii își creionează dantelele în filigran de frunze zburătoare.

Nu știu care e sensul vieții. Chiar nu știu. Dar știu că viața e aici, de jur împrejurul meu. Și o să-mi spună curând ce vrea de la mine. Cum a făcut-o întotdeauna.

Alergând după soare 4

Traversarea cu bacul spre Corfu e ca o ingestie spontană și șocantă de marihuana. Am râs continuu, cu creierul înflorit în endorfine, scufundată în albastrul de cerneală al drumului, vărgat de dâre groase de spumă albă în care se avântau pescărușii, planând alb și glorios între volutele apei. Atât de mult albastru, simt că nu mai există nimic altceva, e prima zi a genezei, toate sunt neîncepute, claritatea și liniștea au inundat totul. În general mi-e frică teribil de apă, dar acum am trecut dincolo de spaimă, asta e, îmi autodeclam cu împăcare mioritică, dacă se scufundă, nu mai am ce face, doar nu m-a pus nimeni să mă apuc de traversat mări! Acceptarea a dus la dispariția fricii, au rămas doar bucuria și râsul. Extazul.

Nu vreau să uit niciodată. Minunăția sălbatică a insulei, drumurile înguste și abrupte pe care îmi pierd de spaimă răsuflarea, pustietatea și întoarcerea la esențe, puritatea peisajului, singurătatea. Frumusețea sublimă a singurătății. Deplinătatea ei. Și soarele, soare peste tot. Netulburat, zi după zi. Arzător, fericit, mereu acolo. Omniprezent.

Plaja noastră e absolut perfectă. Mică, străjuită de coame muntoase, palmieri, ficuși, lămâi, smochini peste tot, cactuși, de flori să nu mai vorbim, doar două taverne rătăcite prin nisipul fin, pe care alergi de cât e de fierbinte, frigeee! Pășnicie cât cuprinde, apusuri stropite peste întinderile albastre. Când vrem să ne aprovizionam de la singurul butic existent în zonă, trebuie să mergem vreo jumătate de oră pe dealuri, prin sălbăticie și păduri de măslini. Pe câte un copac scrie mare, cu săgeata aferentă, „Market”! Să nu te rătăcești. Am o senzație uluitoare de întoarcere în timp, deasupra mea coronamentul măslinilor se încâlcește arhaic și mă simt exact ca în serialul care m-a adus aici, „The Durrells”. Susură cicadele. Grecul stă plictisit și zen la tejghea și drumul înapoi e la fel de fermecător, cu rucsacul plin de sticle. Ouzo, bineînțeles și nectarurile potrivite.

Noapte. Câteva felinare. Mă uit țintă, de minute întregi, la ficusul uriaș din dreptul balconului. E aromat de un leandru roz în partea de jos și colorat cu globulețe galbene, în partea lui dreaptă. Unde se întâlnește cu un lămâi. E atât de tulburător și nesfârșit de frumos, încât mă văd încremenită pe vecie într-un tablou gaudian.

Li (fericită până la leșin): - Uite cât de minunat este!

Cri (atât de fericit, încât crede ca asta e starea naturală a ființei): - Ce faci, Li, te uiți cum crește ficusul?! De fapt, asta e în stil grecesc. Și el se uită cum cade lămâia.

Suntem în Corfu, orașul, Kerkyra. Sunt încă în viață, după drumurile la 60 grade, pe o singură bandă, cu marea ce se întinde atât de fermecător și agresiv în josul dealurilor. O avalanșă de flori și copaci uriași cu flori necunoscute se tăvălește în soarele arzător, fortărețe, grădini nemaivăzute, străduțe înguste și tarabe pitorești la tot pasul. Încremenesc. Nu îmi vine să cred. Strălucesc și eu instant de bucuria întâlnirii. Incredibil! Nemuritor și fără probleme de caniculă, bustul lui Gerald Durrel, autorul minunatei cărți! I-au făcut statuie! Și eu m-am întâlnit cu el! Sfânta întâmplare. Era predestinat! Scris în stele! El m-a chemat aici, în Corfu! Dau să-l îmbrățișez. Dragul de el! Cristi mă smulge cu greu, după ce m-am pozat cu chipul de piatră, cu citatul gravat, cu tot ce am apucat! Corfu, grădină a zeilor, te ador! Câtă frumusețe! Ce întâlnire!

Seara, pe balconul nr.1 vin vecinii pe la 10 jumate, aprind luminile, brusc ne luminăm și noi în balconul nostru. Butonez pe facebuk, sorbind agale din pahar, așa că nu observ că soțul meu mută toate angaralele (cocktailuri, lumânare) pe balconul nr. 2 care e mai privat. Doar tresar când bagă capul pe ușă și zice conspirativ: „Lili, my little princess, come to the other balcony.”

O altă seară, cu apele apusului desfășurate în flamuri glorioase peste valuri. Și noi cățărați pe stânci.

Lili (nerăbdătoare la gândul răsfățului ce o așteaptă): - Hai, Cristi, să mergem. Ouzo Time! Vreau un cocktail cu zmeură și un pic de grefruit.

Cristi: - Deja mă sperii, Lili. Nu mai fac față!

Cristi își caută de 3 ani o borsetă nouă. Atâta durează o căutare la noi. După multe, dar multe vizionări, exasperat de starea de zdremțuială avansată a celei vechi, a reușit să-și cumpere una nouă de la Parga. Dar, ca oamenii economi, amândoi am hotărât să o folosească tot pe cea veche până mai stăm pe la plajă. Să nu o târâie prin nisip pe cea nouă. Acum însă suntem gata să plecăm spre casă și îi spun să o arunce pe cea veche. Dragii lui ochi albaștri se tulbură, pierduți în durerea nesfârșită a pierderilor.

- Cum?! Să o arunc pe aia veche?! Pe aia dragă?! Luată de la Londra, din Camden Market, când am fost cu Alex prima dată acolo??

- Lasă, o ducem acasă, Cri, nu vreau să suferi. Văd că nu ești pregătit pentru cea nouă. Poți să mai parcurgi 1400 km tot cu borseta cea jerpelită.

După ce îi propun și o înmormântare cu tot fastul, trăistuța veche rămâne totuși părăsită pe un scaun, într-o cameră oarecare de pe o plajă din Corfu. Cristi se mai alină cu gândul că a lăsat-o undeva unde e frumos și soare. Drăguța de ea! Și-a făcut datoria pe acest pământ.

Pe drumul spre casă. După sute de kilometri, cu soarele în spate.

Cri: - Vrei să mergi azi la maică-ta?! Nu poți mâine?

Liliuca (aprinsă și nervoasă din cauza apropierii de casa cea iubită și mult prea depărtată de mare):- Știu de ce nu vrei să mă duc la mama azi! Vrei să te apuci de beutureală.

Cri (imperturbabil, șofând) : - Nu e adevărat. Mă tem că nu o să mai găsesc parcare. Și nu-mi place ce cuvinte folosești. „Beutureală”. Urât. Nu așa vorbeai la Parga. Ouzo time în sus, ouzo time în jos. Erai altă femeie acolo!

Ceva nu e în regulă cu ajunsul ăsta acasă. Nu prea îmi vine să zic „Casă, dulce casă”. Mai degrabă mi se sucește gâtul, în încercarea de a găsi soarele. Fierbinte, năucitor, râzând în toată albăstreala de nu-mă-uita a cerului. Trebuie sa meditez. Cum să fac să îmi iau casa în spinare și să plec cu ea în lumea largă?!

Să mi-o pun sub soare, lângă mare și să zac în splendoare.