Nisa la Bella

Zâmbetul mi se întinde până la urechi și rămâne agățat acolo. Nu se mai dă dus. De fapt, îl simt cum se propagă ca undele bleu azur ale mării și îmi cântă prin toata epiderma, adunând toate zâmbetele pe care le-am zâmbit vreodată în acest punct culminant de acum, chestie extremă care mă face să mă doară fălcile a zâmbărit. Frumusetea e nesfârșită, răsărind din fiecare colț, din fiecare floare și piatră. Până și picăturile de oxigen luminează dansând primprejur. Îmi vine să îmi pipăi fața să văd dacă nu m-am transformat într-un clovn aiurit cu rânjetul vopsit pe vecie pe fața râzăreață. Atâta frumusețe aduce a spaimă mare.

Am călătorit toata ziua, în drum spre sudul Franței, cu mașina, cu două avioane (dacă m-a apucat nebunia să fac economie și am luat zbor cu escală!), cu autobuzul. Suntem cam terminați pe seară, complet dezhidratați și umblăm ca disperații prin frumusețe căutând ceva extrem de simplu. Vital. Apă. Și nu găsim. Pentru că aici simplul e prea simplu, prea bădăran. E de-a dreptul din topor. Frumusețea ne iese pe nas. Sunt gata să cedez nervos și să mă așez la o terasă. Din alea sunt destule. Bere rece!!! Lichidăă!!! Cu 8 euro! Dar Cristi, cu o figură mută și îndârjită de războinic valah, trage de mine mai departe. “Ne trebuie apă la 2 litri cu 1 euro. Atâta era în Malta. Nu fițe de Coasta de Azur! E destulă fiță că suntem aici!”

Ajungem în Place Massena. Deși călători versați, arși de sete, muribunzi, ne oprim brusc, fulgerați de admirație. Statuile cocoțate pe stâlpii înalți își schimbă subtil culorile în lumina apusului, fosfor luminos, delicat, o uriașă metaforă a blândeții umane. Continentele sporovăind între ele. Chiar pot să-mi imaginez asta. Fântânile țâșnesc vesel și curcubeic din tot asfaltul, printre piciorușele copiilor-dansatori. O veselie tihnită, o pace a oamenilor și a statuilor, a clădirilor grațioase, totul se scaldă în lumina dulce a asfințitului. Suntem pe altă planetă. “Uite și aici!” exclam neîncetat, arătându-i lui Cristi toate care răsar din umbre. Nu mă mai satur. Parcă sunt o emoție neîncepută încă în fața corolei de splendori a lumii.

Apoi ne amintim. Suntem în mijlocul deșertului! După vreo oră de umblat zăbăuc găsim în sfârșit un market mic pentru oameni reali. Apă, bere, suc, nu ne mai putem opri. Deschidem sticlele încă neplătite și sorbim ca disperații. Era să murim de sete. În Nisa! Așa ceva!

Cristi, recuperat, se uită agale și împlinit la cutia goală: “ Heineken! Parcă nici n-a fost!” “Bună asta!”, râdem amândoi, gândindu-ne cum să îi contactăm pe cei de la firmă să le comunicăm noua reclamă. Făcută de Lili și Cristi. Drăguții de noi! Așa ne vom îmbogăți și ne vom muta aici. Cât costă un apartament cu vedere la mare?!

Și acum marea trecere în revistă! Sunt cu ochii pe geamul meu din munți ascultând la știri cum un val de frig polar se va năpusti către noi. Refuz categoric să mă las copleșită și mă întorc spre tabloul francez. Ce tușe de vopsea s-au amestecat în lumina asta frumoasă dinăuntrul meu?!

Micul dejun. O, da! Gurmanzii și flămânzii planetei au felul lor propriu de a percepe realitatea. Am servit prima masă la o tavernă cu măsuțe cochete, aruncate printre trecători, în răcoarea argintată a dimineții. Tinerelul care se juca de-a chelnerul ne-a spus într-o engleză aproximativă că ne aduce un meniu și a apărut cu o ditamai tăblița neagră, scrisă cu cretă. Fermecător. Și farmecul a continuat să dănțuiască în jurul meu ca un spiriduș al plăcerii. Prima baghetă franțuzească, din nesfârșitul șir de baghete pe care le-am ingurgitat la micul dejun a fost exact cum m-am asteptat. Crocantă, moale, minunat de gustoasă, unsă cu unt și cu dulceață, oh, atât de bună! Cafeaua incredibilă, am mai cerut una. Îmi plac francezii, am concluzionat cu gura plină.

În urma acestei experiențe revelatoare, Cri va merge în fiecare dimineață la tot felul de boulangerii, cumpărând toate soiurile de pâinici și baghete, excepționale și fără greșeală toate. Pentru micul dejun servit pe balcon, cu Mediterana în față. Albastru nesfârșit, aromă de pâine caldă și noi. Formula curată a fericirii. Mă rog, Ale a tot bombănit că e prea cald și ce e cu atâta pâine?! Dar la cât era să-l sculăm, săracul?! Șapte ni s-a părut o oră rezonabilă! Tot așa i s-a părut și soarelui! Care ne rânjea vessel drept în față. La propriu.

Apoi plimbările. Mereu pe lângă neasemuit de frumoasa culoare a mării, colaj de turcoaz și pudră de azur. Nu m-aș sătura niciodată. Aș sta holbată și scufundată în seninul revărsat pentru tot restul zilelor. Cu fundul în balta de aur a soarelui.

Am parcurs Promenade des Anglais dintr-un cap în altul, cu soarele prăjindu-ne creierii, mirându-ne întruna de ce naiba nu au plantat niște palmieri, ceva. Plăcându-ne în mod masochist, pentru că era vorba de soare și iar de soare. Bineînțeles că Ale a refuzat exercițiul solar. Și a rămas la răcorică.

Cri (gâfâind solaro-iradiat): - Alex al nostru e foarte inteligent. Are un stil de-a se fofila foarte sănătos. Noi nu știu pe când ne vom deșteptăți. Că puteam face faleza asta și pe seară.

Li (gâfâind ca un câine epuizat pus în cuptorul cu microunde): - Las, Cri, nu te mai plânge. Nu vrei tu soare, soare la Petroșani, timp de zece luni pe an?! Adică exact cât lipsește?! Uite, acum ai! Bucură-te!

Cri: - Sper să rămân viu! Să pot să-mi aduc aminte că m-am bucurat!

Urcăm cu liftul la castel, deși planul anterior falezei era să urcăm pe scări, să admirăm peisajele. Am dat cucurigului scările cu peisaje cu tot, că și alea erau în soare, și ne-am înghesuit în lift, binecuvântând umbra. Ne plimbăm pe Colline du Chateau (rostogolesc toate silabele franțuzești cu nespusă plăcere!), ah ce bine e! (sunt copaci!) și ne bucurăm că uite, seamănă cu miramarul din Lisabona! Tot orașul e la picioarele noastre și dăm și peste o fântână, unde un domn francez drăguț ne ajută să ne umplem sticlele. Unii francezi sunt drăguți. Unii. Ne și rătăcim pentru că niște francezi mai puțin drăguți au presărat peste tot mesaje numai în franceză. Engleza e rara avis pe aici. Cum, după ingurgitarea de apă suntem destul de vioi, observăm amândoi deodată un om care stă cu spatele, ciudățel de-a dreptul.

Cri: - Ăsta face…

Li( agilă, deși bătută în cap de soare): - Pișu!

Cri: - Nu, Lili, nu vezi ce mișcări are?! Face…

Li(și mai agilă): Kama Sutra!

Cri( privindu-mă cu uimire nedisimulată): - Nu, Liliucă bezmetică ce ești, bietul om face doar yoga la umbră. Nu vrei să stai și tu un pic la umbră?!

Plimbările prin Cours Saleya. O abundență colorată de rafinament gastronomic. Stau în mijlocul pieței și știu că dacă îmi voi pipăi fața, voi regăsi acolo rânjetul fericit care nu mă mai părăsește. Mi-a mai înfipt un rid pe față, dar cui îi pasă?! Așa mă încântă pe mine zece mii de brânzeturi, de cârnați cu mirodenii și mai ales, abundența de patiserie de cea mai high quality! Simt că viața e bună de tot și trebuie să le încerc pe toate, noroc că am pe cineva să mă târască de acolo cu forța de fiecare dată. Plec cuminte cu plăsuța mititică, de 300 grame și 15 euro. Cristi răsuflă ușurat că a evitat la fir de ață cheltuirea bugetului pe o zi întreagă!

Suntem în Hop on-hop off. Ne uităm cu mare îndoială la scaunele vechi și cam răpciugoase, ăsta e nivelul?! Cârcotășenia românească e gata să explodeze, dar ne punem căștile (noi, din fericire) și așa începe unul din cele mai strălucite tururi ever. O îmbinare perfectă de muzică franțuzească, frumuseți și povești picante, ținute în echilibru de engleza calmă, relaxată ce ne murmură limpede în urechi. Chiar și soarele arde exact cât trebuie, amestecându-se fierbinte și auriu cu azurul înflorit peste tot. Ne-am dat jos cu senzația minunată că știm totul despre Nisa și i-am fredonat imnul măreț tot restul zilei. Ca niște afoni adevărați ce suntem.

Hop on-off în Monte Carlo. Nu la fel de strălucit, dar de, e greu să egalezi perfecțiunea, chiar dacă ești bogat de nu mai poți. La o curbă, șoferul, cam nebunatic e gata să ne arunce în marina. Sărim toți ca arși, cu inima în gât, eu vizualizând în fracțiuni de secundă că nu e nevoie să mi se prăbușească avionul în apă, ca să mor de groază, ci hop on-ul! Auzim vocea calmă a șoferului bolund:” Don’t worry, madame!”

Ale( supererou din Ardeal): - No, eu eram zen. Aveam deja plan de evacuare.

Cri: - Să scoți căștile din mufă?!

Li (albă la față ca zăpada, cel puțin în imaginația ei): - A avut cineva în plan să mă salveze pe mine?! Pe biata de mine care nu știu să înot?!

Cri: - Eu te salvam, Li, dacă îmi dădeai instrucțiuni în scris! Înainte! Păi ce organizare e asta?!

Mâncăm în restaurantul de lângă casă, cele patruzeci de grade nu ne-au lăsat să ne deplasăm spre zone mai selecte. E a doua oară, nu știu de ce repetăm experiența, ca nici prima oară nu a fost gozavă. Masochiști, cum ziceam.

Li( vrând să preîntâmpine un alt eșec culinar): - Și unde mâncăm mâine?

Ale: - Tre’ să fii spontană , mamă!

Li (care nu poate suporta lipsa de organizare, sărmana făptură): - Păi azi am fost spontani!

Ale (sarcastic) : - Și uite ce bine ne-a ieșit!

Francezii sunt atât de originali. Aproape îți plac, dar apoi descoperi că e mai bine să îți placă de la distanță. Spiritul francez e cel care te farmecă, nu francezii înșiși. Care sunt aroganți, nevorbind boabă de engleză și care socotesc că hoardele de turiști mai bine ar sta acasă la ei. Chelnerii nu te lasă să te așezi la ce masă îți dorești tu și tinerii nu cunosc nici măcar cuvântul “fresh”. Vrând, nevrând, începi să le vorbești limba, activând zone obscure din memorie și accesând învățăturile din liceu. Ce să faci, bietul de tine? Turist incapabil de rafinament ce ești! Ai dat peste europeni cărora nu le place engleza! Ce oameni, d-le! Încăpățânați feroce și ancorați în antipatii ale trecutului. Acum îmi dau seama de ce nu au nici un palmier pe Promenade des Anglais!

Li, umblând prin apartament, exclamă încântată: - Cri, și eu vreau Memo din ăsta!

Cri (filosof): - Păi îl luăm când plecăm. De la ovrei am luat Polo, de aici luam Memo.

Ale ne privește șocat. Aștia sunt românii care fură lebedele? Părinții lui?!

Stăm pe balconul cel mirobolant. Noi mereu avem câte un balcon din ăsta! Cristi arată spre o pânză luminoasă, strălucind în depărtarea înserării, lumini și umbre dansează melancolic în apus: -Uite o bărcuță acolo, departe. A uitat-o cineva în pictură!

Li: - Aici totul e melancolic. Melancolie mediteraneeană.

Cri: - Și eu aș fi melancolic dacă aș locui acolo sus pe deal, într-o viloacă din alea! Chiar mi-ar prii melancolia! Aș savura-o din plin.

Un spectacol dezmățat, năucitor al apusului, curcubeie, două, aruncate unul peste altul. Tabloul e complet. Știu că am pus totul în el. Frumusețea dulce a clădirilor si a palmierilor, parfumul turcoaz azuriu al mării, aroma baghetelor proaspete. Nu e uitată nici absoluta, perfecta Tarte Tropezienne. Pe care am servit-o in Cannes, orașul meu preferat de pe Coasta de Azur. Știu că am văzut doar trei, dar sunt sigură. Încă ridic lingurița colorată indescriptibil în crema aceea memorabilă, vanilie de bourbon si frișcă. Ușoară ca o sărutare diafană. Catifelată ca o mângâiere răcoroasă.

Ultima tușă de culoare, fără de care parcă nu se poate, e țâfneala drăguților de francezi, atât de aroganți în naționalismul lor. Care nici ei nu au înțeles, ca și mine, ca “Hier c’est hier et aujourd’hui c’est aujourd’hui!”

Acum sunt acasă și aștept vântul polar peste munții mei. Îl aștept cu inima plină de frumusețea limpede a verii franceze. De căldura albă a soarelui bătând glorios pe Promenade des Anglais. Frigul oricum vine. Dar eu am tablourile mele. No regrets.

Bogatul spital englez

Înainte de a părăsi România am tot studiat sistemul medical din Anglia, încercând să înțeleg ce mă așteaptă. Încercând să văd cum urma să sparg blocada și să mă introduc în sistem, eu, o biată emigrantă fără nici un ban. Și chiar fără nici o slujbă. Cercetările le-am făcut pe google, unde altundeva?! Părerile erau împărțite. Sistemul, NHS-ul era gratuit, dar existau și asigurări de sănătate. Hm. Unul dintre cele mai bune din lume, dar o grămadă de români se plângeau pe forumuri că au stat cu orele prin sălile de așteptare și au fost tratați numai cu paracetamol. Dubios. Că pentru o vizită la specialist trebuie să aștepți șase luni. Adică faci o criza de fiere și ajungi la ecograf după ce ai dat ortul popii. Dar totuși spitalele sunt nemaipomenite, doctorii buni, tratamentele inovatoare sau standardizate. Ce mai calea, valea, nu mai știam ce să cred și aveam senzația că urma să joc alba-neagra și să trag ce loz oi trage. Urma să joc chiar cu sănătatea mea. La ruleta rusească. Oricum, mi se părea dubios de-a dreptul să îmi permit să cred că au să se ocupe de mine așa de-aiurea, fară nici o asigurare. Nu eram obișnuită să cred ceva pozitiv despre puterile statului și despre orice posibilă dorință a lui de a-și ajuta cetățenii. În cetatea mea statul fluieră privind în altă parte când vreun cioban mioritic cade la pământ atacat de vrăjmașii lumii și ai vieții.

În concluzie, prevăzătoare, mi-am făcut toate vizitele medicale înainte de a pleca, la clinici private, tomografii, examinări și analize. Private pentru că nu aveam de gând să mă rog în genunchi la sistemul de stat și nici nu aveam timp pentru asta. Mi-am adunat, ca o furnică, tratamentul pentru un an de zile, spunându-mi că după un an fac o vizită în România și îmi refac proviziile. Chiar mi-am făcut programări în Cluj pentru anul 2021. Apoi, bine blindată și înfășurată în mantia fermecată a pilulelor albe, am plecat spre țări străine. Ca o pasăre călătoare un pic nebună. Cu inima strânsă. Că așa-i omul, nu știe ce-l paște după colț. Iar aici era ditamai colțul. Puteam să dau cu capul rău de tot și chiar să dau colțul. Plus că văzusem prea multe filme americane cu spitale și asigurări. Unele din preferatele mele.

După ce am stat liniștită vreo săptămână, să-mi revin după traumele drumului, am purces la atac. Din frumosul living înflorit în lumina răsăritului, zâmbind către pozele părinților mei, care mă veghează de pe un raft cu propriile lor zâmbete, am intrat pe google, m-am logat la clinica arondată zonei și am completat formularul. Am apăsat pe butoul de trimitere. Apoi am așteptat.

În mai puțin de 24 de ore am fost sunată să mi se mai ceară informații și să fiu rugată, da, ăsta e cuvântul, rugată să merg la clinică pentru a-mi duce dosarul medical. Din fericire tradus în România de către prevăzătoarea de mine. Zis și făcut. Au urmat mai multe telefoane. Doamna doctor vrea să mai fac o analiză, care lipsește la dosar. Sunt liberă în data cutare, îmi convine ora? Eu, da și da. Că doar nu eram nebună să zic nu. Am primit apoi email cu programarea și un mesaj telefonic să nu uit de ea.

Cu șapte minute înainte de ora fixată am sunat la interfonul clinicii. O asistentă drăguță m-a întâmpinat din ușa cu “my lovely” și așa a ținut-o până am plecat. Eram “minunata” ei, chestie spusă cu accent dulce englezesc, cu silabele rotunjite și încărcate de farmec și bună dispoziție. Nu pot să descriu plăcerea pe care am simțit-o în tot timpul consultației, respectul și prietenia pe care le-a revărsat asupra mea ca un șuvoi cristalin de voioșie și dulceață. La un moment dat, printre “my lovely” și zâmbete am vrut să mă ciupesc până la sânge să văd dacă sunt trează. Pur și simplu mă simțeam brusc transformată într-o minunată a lumii și mie însămi nu mi se părea că sunt reală. Prea eram de soi. De viță regală, sânge albastru curat. Eu!

Am plecat după o ultima revărsare de drăgălășenie, urându-ne reciproc și entuziast să avem o zi bună în continuare. Am ieșit din clinică și am izbucnit în plâns. Avusesem cea mai minunată „recoltare de probe” din viața mea. Cristi s-a speriat, “De ce plângi?!” “De frumusețe și povara indescriptibil de dulce a frumuseții”, i-am răspuns printre suspine. Cred că a luat-o ca pe o manifestare a temperamentului meu artistic, uneori exagerat de sensibil.

După această analiză, un alt telefon de la clinică. Am fost trimisă la un specialist de la Spitalul cutare roial, doresc să merg?! Daaaa. La toate răspundeam da. Cum să nu?! Mă duc peste tot. De bună voie și nesilită de nimeni. După două zile, a sosit prin poștă un plic cu programarea. Pe numele meu. Plus email și mesaj telefonic. Cu aceeași programare. Nici să fi încercat cu tot dinadinsul nu puteam să uit. Mai ales că toate mesajele au fost repetate chiar cu o zi înainte de ziua cu pricina.

Și iată-mă în fața unui mare spital londonez, cam tremurând, căci la ultima verificare pe care mi-o făcusem eram tot o emigrantă fară slujbă și cu sănătatea în posibile pioneze. Doar posibile, dar nu se știe niciodată. Ale vieții valuri. Mă pipăiam în detaliu și eram doar o cenușăreasă. Nimic altceva.

Momentul adevărului. Intru, cu masca bine instalată pe figură. Doi paznici care mă roagă să mă dau cu dezinfectant. O zonă mare cu cinci ghișee unde poți cere informații. Sunt îndrumată spre etajul unu, un sistem în lanț, plin de zâmbete și de amabilitate, mă simt că o ștafetă victorioasă predată de la unul la altul până ajung în sala de așteptare. Stau pe un scaun cu urechea ciulită să nu-mi pierd numele în caz că va fi strigat într-o varianta ultrastâlcită de să nu-l recunosc nici eu. Pe un perete, un anunț: “Ne cerem scuze dacă așteptați. O programare poate să se decaleze cu maxim 15 minute.”

Hm, s-o văd și pe asta. Intru în bucla mentală cu care sunt atât de obișnuită. Așteptarea. Odată am așteptat 5 ore la o clinică unde aveam programare. Liniște, curățenie, impecabil. Doctorii nu au halate, sunt îmbrăcați obișnuit, din când în când iese câte unul, ia fișa din mâna asistentei și strigă câte un nume. Exact 12 minute am așteptat. O doamnă doctor plină de amabilitate îmi pune întrebări, se uită peste foile mele medicale, o rog să vorbeasca un pic mai rar, încă nu m-am obișnuit cu dialectul londonezilor și își cere mii de scuze. Culmea! Aici lumea spune întruna „sorry”. Câte scuze pot să-și ceară pentru orice, te doare capul tău de războinic încercat din greu în bătăliile cu strigăte și nervi. Desfășurate pe meleagurile natale. Unde propriul meu medic, la care mergeam de jumătate de an a urlat la mine să nu mai îndrăznesc să vin la ea fără programare. Și că nu-mi face analizele pentru operația care avea loc peste două zile. Nu vrea să mi le facă și gata. De ce nu mi-am făcut programare pentru analize? Degeaba îi spuneam că abia cu o seară înainte fusesem anunțată de la Cluj să mă prezint la operație. Lupta s-a terminat când am urlat și eu la ea că are un caracter infect. Apoi am bocit, dar am învins. Frumos. Bătălii cu pumnii și picioarele, cum vă spuneam.

Îmi revin, mă scutur, sunt în fața acestei doamne doctor din Londra, care îmi spune “sorry” și îmi vorbește cu atâta blândețe. În cele din urmă îmi recomandă un anume tratament. Dar, ca să fiu eu sigură, merge să se sfătuiască cu echipa. Și s-a dus, lăsându-mă cu gura căscată. Eu nu avusesem nici o nesiguranță. S-a întors, zâmbind mulțumită, echipa era de acord. Dar dacă eu, totuși, sunt încă confuză, ea poate să convoace o echipă medicală și încă un set de analize ca să mă limpezească. Abia am reușit să mă adun laolaltă în urma șocului profund indus de propunerea ei aberantă și să grăiesc în frumoasa limbă englezească (nu londoneză, să se înțeleagă!) că sunt foarte limpede și am deplină încredere. Și chiar aveam. Apoi m-a și consultat. Nu s-a grăbit deloc. M-a rugat să îi pun întrebări, orice doresc. M-am simțit ca la școală, ce naibilui de întrebări să pun, nici un alt doctor nu mă mai rugase așa chestie ciudată. Cu ultimele rămășițe de inteligență, am întrebat-o când voi face următoarea ecografie. Exact peste un an, a zâmbit ea dulce. „V-am programat deja.” Sfinte! ”Și cum procedez?!”, m-am bâlbâit uimită, aproape nemaiștiind să adun silabă lângă silabă. „Doar veniți aici la recepție și vă spuneți numele”. Peste un an!!!! Îmi spun doar numele!!! În cele din urmă am plecat, cu ea conducându-mă pe culoar. Mă așteptam să se întâmple ceva negativ în orice clipă. Expectanța românească. Fatalitatea. Poate urma să mi se pună în brațe factura. Dar nu. Nimic. Totul gratis. Eu, proaspăt sosită din Petroșani, consultată în Royal Free Hospital. For free. Cu câtă amabilitate și grijă. O, la, la.

Ce înseamnă un spital bogat! Își permite să-i îmbrățișeze pe toți sărăcuții. Cum ar putea săracul spital român să facă asta?!

Acasă, am intrat pe contul meu de la clinică. Acolo era jurnalul meu medical. Puteam să studiez toate cele. Documente, ce spuseseră doctorii, analize. Și, proaspăt sosită, trona scrisoarea medicală din ziua respectivă. Am citit-o cu grijă. Dacă aș fi fost o persoană mai slabă de inimă aș fi lăcrămat ca în fața unei scrisori de dragoste. Începea foarte reverențios cu „Am consultat această lady ...” Lady. Eu eram aceea. Era o scrisoare lungă și detaliată care m-a umplut de mulțumire veșnică. Era clar că ne înțeleseserăm foarte bine. Știa totul despre mine și înșirase povestea de-a fir a păr. „Good job”, mi-am zis. Și acum ce mai urmează?

În ziua următoare, nerăbdătoare mi-am consultat din nou jurnalul de la clinică. Ca pe o carte fascinantă de călătorii. Înnebunisem. Aveam ca program de lectură zilnică propria mea sănătate. Hei, chestie nouă. Apăruse rețeta mea, prescrisă de GP. Adică de medicul de familie, la recomadarea specialistului. Măi să fie. Am dat click. Mi-a apărut mesaj. În două zile puteți să vă ridicați rețeta de la farmacia cutare. Gata, sunt în sistem. În decurs de aproape două luni intrasem în sistemul medical britanic.

Primită cu grație și cu „my lovely”. Numită „lady” și tratată cu respectul cuvenit.

Ceea ce mă nedumerește complet și definitiv e că nu am dat nici o ciocolată. No bribe. Nici o mită, mai pe românește.

Asta chiar mă zăpăcește. Rău de tot.

Și ce o să fac acum cu toate abilitățile mele de încercat războinic carpatic?! Aici, în țara lui „Sorry”???

Superputerile subconștientului

„Everything you can imagine is real.” (Pablo Picasso)

Am avut un moment plin de beatitudine zburătoare, simțeam că sunt bine, că trăiesc din plin momentul, că pot să fac asta, că sunt calificată cu diplomă. Emisă de Oxford University. Luată de entuziasmul marilor descoperiri și trăiri, am vrut să fac o supă de pui cu găluște. Ah, ce poftă îmi era. Știți, gustul acela nemaipomenit al supei fierbinți și aromate, în început de toamnă, cu ploi și griuri și vânturi p-afară, de-o fierbințeală care parcă îți unge toate rotițele, le deznoadă și le reasamblează, echilibrându-le cu miere de suflet și plăcere. Ei bine, am scos carnea din congelator, neînțelegând prea bine ce era în pachetul înghețat, am aruncat-o în oală, legume, tra la la, și am așteptat până au fiert toate. Cu mine primprejur în pași de dans african. Fericită în mod absurd pentru supa mea de pui.

Felul în care îmi lucrează capul acum e foarte interesant. Gândește cu putere prezentul, convins mie-n sută că va avea exact ce realitate vrea, conform dorințelor subconștientului. Regele absolut. În mod evident, tocmai m-am îndopat cu încă o carte despre puterea subconștientului de a modifica realitatea. I-am dat “pa și la revedere” conștientului enervant și neîncrezător și am făcut temenele n fața subconștientului celui înțelept. Dragul de el. Bombonică de bombonică. Pe lângă asta, am făcut și supa de pui. Cum v-am zis.

Bolborosea oala iar eu nu simțeam nici un miros. Nu, nimic dubios. Doar aburii fâlfâitori ai delicatei supe de pui. Când să strecor carnea, îmi zic, hai să gust să văd dacă e fiartă. Gust, scuip în chiuvetă. Îmi frec limba cu un șmirghel imaginar. Sar dezmembrată prin bucătărie, lovită brusc de gustul si mirosul pregnant până la leșin. Era carne de miel! Noooooo! Urăsc carnea de miel. De obicei mirosul mă omoară. Dar nu și acum. De unde rezultă că puterea subconștientului meu antrenat e cu adevărat mare. A modificat toate percepțiile mele. Voiam supă de pui?! Supă de pui am făcut. Nu am simțit nici o aromă dubioasă și perversă! Nu am văzut ce carne era!!! Ochelari de cal și peste ochi și peste nas. Din păcate, puterea subconștientului nu a mers până acolo încât să modifice mielul în pui sau măcar să mă facă să pun mâna pe un pachet de carne potrivit. Păi ce treabă e asta??!! Trebuie să mai exersez, evident. Tre' să îmi cultiv în continuare această superputere. De aici se pot naște multe întrebări posibil controversate. Dar nu le bag în seamă în mod premeditat. Când își bagă conștientul coada nu ajungi departe.

A apărut Cristinelu’ în bucătărie și a zis superfericit și cam șocat, duios și lacrimogen: “Miroase a miel! Ai făcut miel pentru mine?!” El e înnebunit după miel. “Daaa”, am răspuns, “ți-am făcut ciorbiță de miel! Numai pentru tine.” Căci cine a mai auzit de supă de miel cu găluște??! Și oricum, nu aș fi putut să o mănânc cu gustul acela pregnant de oaie imatură și creață. Am comutat supa în ciorbă cu viteză și Cristi nu contenește să-mi mulțumească și să spună ce bună e. La fiecare înghițitură dă ochii peste cap de plăcere și cred că simte cum iubirea mea îl învăluie cu arome pregnante de miel și tarhon.

Nu m-am lămurit încă cu subconștientul meu. Oare chiar va raspunde antrenamentului feroce?! Mă mai străduiesc. Nu de alta, dar e vital, zău așa. Pe baza lui tre’ să fac o grămadă de chestii, să mă adaptez la tot felul de situații, pe baza lui trebuie să fiu fericită. Poate nu am înțeles eu bine problematica?! E și asta o varianta. Dar cine o bagă în seamă?!

Poate asta e superputerea mea. Să mă descurc și să fac ciorba de miel, când startul l-am dat cu supa de pui. Să mă descurc în Olanda, după ce am vrut cu patimă să ajung în Italia. Hm. Complicat! Dar și mâine e o zi.

Eu și Picasso vom ajunge cu siguranță în ea.