La metrou, birjar!

London, 2016

Birjarul fiind în acest moment propriile noastre picioare, ce mereu ne duc în aceeași direcție. La metrou. Chestia asta londoneza e fenomenală. Mă pierd în admirație zile întregi și nu-mi revin nici după ce mă obișnuiesc, nici după ce ajung înapoi în orășelul meu de departe. E o construcție citadină fantastică, pe nu știu câte niveluri, cu galerii labirintice, cu scări rulante de nu le vezi capătul, dar mai presus de toate, atât de bine organizat, atât de temeinic structurat, încât și o provincială amețită și romantică ca mine îi înțelege mersul. Nici eu nu aș fi putut să-l proiectez mai bine (se știe cât îmi plac construcțiile și cât sunt de bună, mai ales la cele relaționale!). Mi se pare râul subteran al Londrei, lanțul desfășurat al ADN-ului londonez. Robotul ce poartă pe umeri uriașa metropolă.

Savurez călătoria în fiecare zi, câte o oră dus, una întors, fără să mă plictisesc nici o secundă. Nu am nevoie nici de cărți, nici de muzică. Metroul însuși îmi este suficient. Viața pe care o poartă în pântecele lui e fascinantă, atât de colorată, atât de diversă, că nu mă mai satur să o observ, să mă bucur de fiecare detaliu. Sunt ca un savant proptit în fața microscopului. Descoperind leacul ce vindecă urâtul.

În fiecare stație, oamenii coboară, urcă. Negri, albi, roșcați la piele, galbeni. Toate națiile pământului. Vorbind fiecare în limba lui. Poate vorbesc pe undeva și engleza, dar aici sunt ei înșiși, materia genetică primă. Nu se sfiesc, fiecare e în celula lui personală, face ce îl taie capul. Atât de interesanți! O chinezoaică de vârstă mijlocie învață ceva de pe niște foi, poate o limbă necunoscută, căci rotunjeste tare gura, pe mutește, ca și cum ar face niște vocalize ce îi cer contorsiuni magice. Un englez blonziu, în costum, dichisit la patru ace (îndreptându-se spre marea firmă unde deține o pozitie mulțumitoare) își instalează tacticos un dispozitiv nemaivăzut, drept pe ochi, cu un fir legat de telefon, e pe jocuri virtuale, nu mai vede, nu mai aude. O negresă superbă, cu dreaduri gri îmi atrage atenția prin frumusețea fiecărui detaliu al ținutei ei elaborate, un amestec de griuri și negru, care o transformă într-o apariție splendidă, uluitoare. Aerul vibrează ciocolatiu în jurul ei. Un indian cu mustăcioară privește dramatic în gol. Poate azi va găsi o slujbă. Sau poate nu. Nu, nu mă plictisesc nici o secundă.

Prima zi înoată cețos în efecte de saună și de caniculă. Taman la Londra s-a gândit și canicula să vină! Suntem toți grămadă în camera lui Alex. Trei adulți mai mult sau mai puțin fericiți. Au sosit Scaieții. Noi, părinții minunați ai lui Kitchibobo al nostru, am fost porecliți de odrasla noastră în exact acest mod. Persoane pozitive, suntem mulțumiți că nu ne-a numit Râia! De care nu mai scapi! Sau Ciumeții, mai știi?!

Scot victorioasă șnițelele și zacusca, salata de vinete, chifteluțele, mâncare românească, de! Doar a venit mama! Sper să aprecieze pruncu’ devotamentul! E adevărat că bunicile le-au pregătit pe toate, dar cine a dat comanda, ei?!

Li (căutând cu disperare prin dulapuri după ceea ce ea socotește a fi culmea lumii civilizate):- Ale, unde ai șervețele de bucătărie? Hm. N-ai. Trebuie să luăm.

Ale (resemnat): - De ce? Spală-te pe mâini. Apa e gratis. Și nu mai umbla prin dulapurile mele!

Li (netulburată): - Cri, notează să luăm șervețele.

Campusul Middlesex. Aici lucrează copilu’. Ne uităm mulțumiți împrejur. Așa da! Clădiri solide, civilizate, senine. Fântâni arteziene rotunde, susurând liniștite, un porumbel ce se scaldă în umbrele lăsate de flori. Umblăm cu antrenament prin căldură (doar venim după cele peste 33 grade grecești), Cristi, încărcat energetic de bucurie paternă, face poze delicate, contorsionându-și corpul în toate pozițiile pentru a prinde esența lucrurilor: „Uite, Lili, ce tufiș! Parcă-i nins. Parcă-i lână”. Țaca-țaca, fotografiile curg în ritm fluid.

Ale (cu mila, privindu-și tatăl): Poate-i deshidratat, săracul!

În Tesco, căutăm disperați un clor, să mai sterilizăm prin casa lui Alex, că de, fără mama lui scumpă să-l grijească, vai de puiu’ lu’ mămuca! Noroc că am venit noi din fundul munților să îi aranjăm sertarele. În ciuda deșteptăciunii noastre native, ceva care să semene cu binecunoscutul nostru clor cu parfum floral e destul de greu de găsit în acest supermarket englezesc, în care îți îngheață creierii de frig. Ăștia, când dă căldura în aer, fac un frig înăuntru de mori! Cum tot moșmodim printre rafturi, Ale se prinde că facem ceva necurat și se repede ca un uliu la noi, chiar când extrag din cele 7543 de produse ceva ce aduce a clor:

- Uite, Cri, cred că ăsta-i bun.

Ale (nervos spre ultragiat): - Ce faceți aici? De ce luați aia?

Li (vinovată rău): - Ăăă…păi…ăăăăă…

Cri (luându-și inima în dinți):- Să sterilizăm prin casă.

Ale (supărat și jignit profund, până în măduva oaselor):- Asta-i culmea! Să știți că e ultima oară când vă chem la mine!

Cri: - No! Gata cu Crăciunul?!? Lili, pune repede clorul înapoi!

Reîntorși în frumoasa cameră luminoasă, Cri nu își găsește locul și tot aranjează una alta. Acum și-a găsit de lucru încercând să repare draperia căzută într-un colț.

Ale (neputând încă să se resemneze): -La copilul meu, eu nu o să mă bag. Dacă lui îi place să trăiască așa, e treaba lui.

Cri:- La copilu’ tău așa să faci. La copilu’ nostru noi ne băgăm.

Li (încercând să schimbe subiectul spre zone mai puțin sensibile): - Dar voi nu puneți playstation-ul ăla la vânzare?!

Cri (fericit de abilitățile lui care îl vor lăsa mască pe Alex, fără atâtea comentarii la bord) :

- Hai, Ale!

Ale (brusc acceptând paternitatea, fiindcă acum îi convine): - Păi, eu să fac??

Cri (educativ): - Lucrăm în echipă. Eu îți explic cum se face, tu traduci.

Li (nevrând să fie lăsată pe dinafară nici măcar o secundă): - Măcar 100 lire să scoateți. Că-i nou pe jumătate! Ce-i?! Ce vă uitați așa la mine?!

Cri: -Vezi să nu răstorni cafeaua!

Ale (exasperat):- N-am vărsat niciodată nimic, de când sunt aici.

Cri: - Dar nici nu ai mai fost așa stresat!

Ale (realizând și făcând conexiuni): - Ai dreptate. Ieri, când ați venit, mi-am scăpat de două ori telefonul.

Lili: - Ale, din când în când poți să spui că tre’ să mergi la serviciu. Să te relaxezi. Pleci și scapi de noi câteva ore.

Cri: - Mergi în parc, numeri lebedele și mănânci semințe! Până pleci, hai să îți repar lava lamp-ul. Ai un patent?

Ale (încă analizând cine să plece de acasă): - Stai să mă gândesc. Am niște bețe de chinez. Îți trebuie?

Cri (descurcăreț): -Oare vecinul nu are un patent?

Ale: - Du-te și vezi. O să aprecieze că îi bați la ușă. Spune-i că așa-s obiceiurile la români. Sper să nu cheme paza!

La pub. Vine un miros de canal.

Li (sperând romantic): - Oare ce o fi dedesubt?

Cri: - Nu vrei să știi. Adevărata Londră. True life. Dar încotro o luăm acum?

Ale (exasperat și plictisit de umblatul de-aiurea): - Tată, fiecare face ce vrea.

Cristi bagă în gură un cub de zahăr din bolul de pe masă.

Ale (oripilat): - Dar există totuși o limită!

Cri: - Ce vrei, mi-a scăzut brusc glicemia. Parcă văd că ne trimiți singuri prin true life.

Seara.

Ale (abia vorbind, rupt de umblatul nebun cu părinții veșnic tineri): -Ați auzit că în Iran nu se plătesc taxe? Mă mut acolo.

Cri: - Aoleu, acolo nu venim!

Ale: - Păi de-aia mă mut.

Cri (schimbând în viteză): - Bine, bine, venim și noi.

Ale (făcând o ultimă încercare de a-și salva viitorul): -Dar trebuie să deveniți musulmani!

Cri: - Ce nu facem noi pentru tine! Lili, voalul!

Vineri

În metrou, doi tinerei sărăcuți, cu aer vag pierdut sau poate doar obosit, se sprijină unul de altul, își explică câte ceva privindu-se în ochi. Deodată, pe el îl apucă cântatul și îl ține cu intermitențe vreo 20 minute.”I have the whole world… in my hand…” Îi arată întruna fetei mâna lui muncită, cu degetele răsfirate, în timp ce repetă, cu voce puternică și destul de frumoasă, același refren. Nimeni nu pare să fie deranjat cu ceva, sunt simpatici. Cristi apreciază că sunt nițel drogați, dar eu nu cred. Toată ziua fredonez melodia.

Suntem la One New Change. Stăm pe Madison Roof și admirăm St. Paul Cathedral în toată splendoarea. O macara cu picior fix se mișcă de colo-colo, sunt spălătorii celor 6 etaje de geamuri.

Cri: - Uite, asta-i slujba care mi-ar plăcea. Nu trebuie să socializezi deloc.

Cumpărăm o enchilada de miel. Miroase delicios. Cristi mușcă din plin. Fericit. Instant și nefericit se strâmbă și mi-o întinde mie: - E iute, hot, hot…

Li: - Păi mie îmi place hot, dar miel?!! N-ai putut să iei pui?!

Îmi place cordonul de verdeață și flori ce înconjoară catedrala. Creează o zonă de liniște și frumusețe, în jurul minunăției create de om. Tot orașul e așa. Când să leșini de stres în mijlocul furnicarului nebun, găsești câte o oază de pășnicie în care parcă ești în altă lume, păsărele, floricele, oameni care nu se grăbesc niciunde, stau pe iarbă, citesc, respiră. Picături de esență de parfum. Pășind în ele, ești în propriul univers paralel. Răbdător și dulce. Respirația devine meditație.

Seara.

Cri: - Lili, unde mergem mâine?

Li (cercetându-și foile):- Kew Gardens.

Cri (auzind de grădini, răsuflă ușurat că nu-s muzee, dar tot comentează): - Ce-i asta? De ce trebuie să mergem acolo?

Li (răbdătoare, dar cam la limită): - Un parc foarte frumos. Grădinile botanice regale.

Cri (forțându-si norocul): - Păi și nu am mai văzut alte parcuri?

Li (începând să se enerveze că nu i se respectă lista): - Păi ăsta e deosebit.

Ale (vrând să ajute, dar nu se știe pe cine): - Ca să ajungi acolo, iei metroul, mergi o oră și un sfert, apoi iei un autobuz, 20 minute, apoi mai mergi un pic pe jos, vreun sfert de oră și…

Cri: - Și ajungi în Petroșani!

Li: - Bine, bine, cât puteți să comentați! Mergem altădată! Atunci mâine la Portobello Market. O să îți placă, Cri. O grămadă de street food.

Cri (brusc remontat, uitându-se la poze) : - Eu vreau acolo, la ceaunul ăla uriaș, ca la vălău, la nedeia din Cimpa!

Li (încurajată, plusează) : - Apoi la Hyde Park!

Cri: - Le terminăm pe toate repede, Li, și apoi ne putem odihni.

Li( șocată): Ce faci, Cri?!!! Ai înnebunit? De ce te culci acum, e numai 8 seara?!!!

Cri: - Deja?! Păi nu vrei să rezist mâine?! Că la ce program ai făcut!

Legile absurdului

De o viață încerc din răsputeri să trăiesc sub un ecran protector. Fals, bineînțeles. Dar singurul capabil să-mi asigure supraviețuirea. Sunt într-o mică bubble luminoasă, încărcată de zen, plutind în mijlocul haosului.

Dar deseori, scutul se dezactivează. E de ajuns o mică înțepătură, o injecție scurtă de realitate. O mică întâmplare din orășelul acesta. La scară mică, metaforă a scării mari. În toată țara, absurdul guvernează cu legile lui rânjite.

Petroșani, bietul de tine, ținut batjocorit.

Momente. Din trecut, prezent si chiar viitor.

Se pun borduri peste tot, răscolindu-se totul. Urâte. Trecem șchiopătat pe lângă ele, împiedicându-ne în copacii smulși, ferindu-ne privirea. Cam după doi ani, probabil cu alte fonduri de fluturat-mascat, se scot bordurile de-abia puse și se pun altele. Ridicăm privirile a mirare și trecem mai departe, fiecare plutind în micuța lui bulă personală. Anticipând pandemia, trăim abulic și distanțat.

Se asfaltează șoselele. Într-un mod complet de neînțeles pentru muritorul de rând, care nu știe nici un fel de inginerie. Nu mă interesează cui îi aparțin zonal aceste șosele. Ceea ce văd eu, ca oricare altul, e că în oraș drumurile centrale sunt bune. Dar pe strada mea din Dimitrov sunt atâtea gropi, de mă mir că nu rămâne vreo roată în ele. În jurul orașului, sunt jalnice! Drumul „proaspăt” asfaltat spre Rusu are capace de canal în relief din zece în zece metri, așa ca toți încearcă să meargă pe o singură bandă. Nu mai are rost să ne facem griji, că oricum zăpezile trecute au distrus complet toată strada. Hurduca-burduca faci prin toate gropile. Șoseaua de centură e hopa-du-te-și-nu-te-mai-întoarce. Peticită din când în când, dar sărăcăcioasă și patetică. Să nu mai vorbim de gloriosul drum care părăsește orașul și o ia spre Voineasa. E atât de frumos, el în sine, încât te-ai aștepta să-l asfalteze cineva, pentru a permite accesul turistic într-o zonă demnă de cartea marilor frumuseți naturale. De zeci de ani stă așa. O dată pe an, încercăm să ajungem la Obârșia Lotrului, dar deznădăjduiți ne gândim că poate la anul. Într-una din verile trecute au început să îi facă ceva, în ritm de lasă-mă să te las. Patru muncitori, doi fumând tihnit, unul stând la umbră și unul admirând natura. Așa se construiește viitorul!!!Vor termina probabil peste 15 ani, când asfaltul de proastă calitate se va fi stricat deja. D-ale românilor. Dar de ce ne-ar trebui șosele bune când oricum trebuie să stăm în case cât mai mult și să nu mai călătorim niciunde. Acum realizez spiritul vizionar cu care a fost condus Petroșaniul. Un orășel proiectat pentru pandemie. Fără drumuri, fără intrări. Doar cu ieșiri, du-te și nu te mai întoarce! Ever!

Momente. Se distruge toată zona verde centrală, Bulevardul plimbărilor noastre. Se bagă betoane de o calitate înfiorătoare, dalele îndoielnice și atât de ordinare joacă în locașuri gata să îți pună piedică sau să se lase furate, cele mai urâte și ieftine pe care le-au putut găsi. Se pune o fântână țâșnitoare din asfalt, cred că au angajat cel mai nepriceput arhitect peisagist, una mai urâtă nu am văzut în viața mea. Mă face să-mi fie mie rușine să mă uit la ea. Dar dacă vreau să mă uit în altă parte dau de bieții copaci încarcerați. Li s-a lăsat un metru pătrat de supraviețuire. În rest, ciment. Seamănă un pic cu bubble-urile umane. Plutesc și ei într-o lume golită de sens, de verde. Putea să se ducă cineva până într-un oraș european, tot pe banii noștri sau măcar până la Brașov, să vadă cum arată o piață pietonală centrală. Cum toate dalele frumos colorate, din cel mai bun granit stau așezate ață, iar fântânile asfaltului țâșnesc vesele în jerbe strălucitoare. Cineva care ar fi putut să înțeleagă cum verdele trebuie venerat, nu eradicat.

În chiar miezul orașului tocmai s-a construit un centru de informare turistică! Legile absurdului sunt de-a dreptul clocotitoare, de un haz nebun și isteric. Ce informare turistică?! Pentru ce?! Nu avem șosele, nu avem valorificare a zonei turistice. Poftiți la noi, avem munți! Vă informăm că avem munți! Da, e adevărat, peste tot avem munți! Avem și cascade și păduri (alea netăiate încă), avem cabane construite fără nici un plan peisagistic, de toate genurile, culorile și materialele. Minunata zonă din Straja e kitchoasă până la extrem. Parângul nu e nici el departe. Dar avem centru de informare turistică! A, poate va informa copiii pe unde le sunt părinții plecați la lucru prin toate colțurile Europei!

La orice nivel ai încerca să trăiești, prostia e atât de mare, încât te înfioară. Ți se târăște pe șira spinării ca un vierme uriaș și te parazitează până în ultimul neuron.

Cu ceva timp în urmă am încercat să beau o limonadă la o terasă, cu o prietenă. Plouase, o ploaie oarecare de vară, care se oprise. Am încercat la „Aztec”. Ne-am instalat frumos, în aerul proaspăt și plăcut, sub umbrele, pe scaunele care nu erau ude. O chelneriță ne-a strigat prin geamul deschis: "Nu servim afară!”. Cum adică? Înăuntru fum de țigară și un nivel al decibelilor greu de suportat. Nu ne venea să abandonăm frumusețea clară a terasei. O încercare de negociere, „Nu vrem decat o limonadă”, a eșuat. Fetișcana chiar ne privea cu superioritate, „Ce e fraierelor, nu înțelegeți?! Nu servim afară! Din motive absurdice, na!! Nu ne dă voie șefu’ să servim clienții unde vor ei. Ce, e de capul lor?! Aici e un bar serios, nu așa, de colo!”. Am plecat. Același lucru la „VIA”! Incredibil! Acolo chelnerul ne-a răspuns domol, ca unor retardate: „Nu servim afară, că atunci mai vin și alti clienți!”. Bestial!!! nu le trebuiau clienți! Exasperate și sătule, am întrebat dacă putem intra. „E plin!”, ne-a răspuns ridicând din umeri. Omulețul din mine responsabil cu controlul haosului se tăvălea dându-se cu capul de pereți, râzând stupid și isteric. Am colindat tot orașul, încercând să găsim o terasă la care să primim o limonadă. Fericite că locuim într-un oraș de munte frumos și însămânțat cu semințele logicii. Reflector al cosmosului, al civilizației și mai ales, plin de bun simț. Bunul simț universal. În care clienții se primesc cu zâmbetul pe buze și, dacă vor să șadă afară, pe asfalt, le aduci repede o umbreluță colorată și le mulțumești că au venit la tine! Doar de-aia ți-ai deschis restaurant! Să ai clienți! Sau nu?!

Momente. Poate din viitor. Într-un apogeu fulminant al absurdului, după ce s-au săpat toate străzile pentru a se schimba țevile insalubre, antice și de demult, după ce movilele de noroi și bolovani au făcut viața locuitorilor imposibilă peste iarnă, primăvară și alte anotimpuri, după ce pandemia și-a făcut mendrele și a distrus ce mai era de distrus, adică bucuria oamenilor de a se întâlni si de a se îmbrățișa, în timp ce se bat pe umăr și rânjesc fericiți, după toate astea și multe altele, să presupunem, fiindcă absurdul e în mod absolut absurd, să zicem că totul s-ar schimba. Să zicem.

Închid ochii, sunt departe acum, dar pot să văd acest moment foarte bine. Oamenii au ieșit cu toții în stradă și au pus umărul. Fiecare. Împreună. Străzile lucesc ca sticla, panglici argintii de o netezime ieșită din comun, flori peste tot, curat cristal oriunde te-ai uita, cabane stilate, șic, înșirate ca safirele pe coastele munților maiestuoși, turiștii gârlă, restaurante elegante sau pitorești, pensiuni rafinate și frumosul orășel duduind din toate motoarele lui subterane, ancorate în istorie și în frumusețe pură. Tinerii, copiii noștri, întorși de pe unde au plecat, muncind cot la cot cu bunicii si părinții, râzând în soare, copleșiți de albastru, nu singuri, nu pierduți și rătăciți pe coclauri de-aiurea. Îmbrățișați și iubiți, strânși la piept de mame și bunici. Doldora de bucurie și bucuria alergând zănatecă de colo până colo ca o floare de mac ce-și risipește corola înflăcărată și dulce pe verdele nesfârșit al munților..

Nu e aceasta o utopie frumoasă? Culmea absurdului!

Nisa la Bella

Zâmbetul mi se întinde până la urechi și rămâne agățat acolo. Nu se mai dă dus. De fapt, îl simt cum se propagă ca undele bleu azur ale mării și îmi cântă prin toata epiderma, adunând toate zâmbetele pe care le-am zâmbit vreodată în acest punct culminant de acum, chestie extremă care mă face să mă doară fălcile a zâmbărit. Frumusetea e nesfârșită, răsărind din fiecare colț, din fiecare floare și piatră. Până și picăturile de oxigen luminează dansând primprejur. Îmi vine să îmi pipăi fața să văd dacă nu m-am transformat într-un clovn aiurit cu rânjetul vopsit pe vecie pe fața râzăreață. Atâta frumusețe aduce a spaimă mare.

Am călătorit toata ziua, în drum spre sudul Franței, cu mașina, cu două avioane (dacă m-a apucat nebunia să fac economie și am luat zbor cu escală!), cu autobuzul. Suntem cam terminați pe seară, complet dezhidratați și umblăm ca disperații prin frumusețe căutând ceva extrem de simplu. Vital. Apă. Și nu găsim. Pentru că aici simplul e prea simplu, prea bădăran. E de-a dreptul din topor. Frumusețea ne iese pe nas. Sunt gata să cedez nervos și să mă așez la o terasă. Din alea sunt destule. Bere rece!!! Lichidăă!!! Cu 8 euro! Dar Cristi, cu o figură mută și îndârjită de războinic valah, trage de mine mai departe. “Ne trebuie apă la 2 litri cu 1 euro. Atâta era în Malta. Nu fițe de Coasta de Azur! E destulă fiță că suntem aici!”

Ajungem în Place Massena. Deși călători versați, arși de sete, muribunzi, ne oprim brusc, fulgerați de admirație. Statuile cocoțate pe stâlpii înalți își schimbă subtil culorile în lumina apusului, fosfor luminos, delicat, o uriașă metaforă a blândeții umane. Continentele sporovăind între ele. Chiar pot să-mi imaginez asta. Fântânile țâșnesc vesel și curcubeic din tot asfaltul, printre piciorușele copiilor-dansatori. O veselie tihnită, o pace a oamenilor și a statuilor, a clădirilor grațioase, totul se scaldă în lumina dulce a asfințitului. Suntem pe altă planetă. “Uite și aici!” exclam neîncetat, arătându-i lui Cristi toate care răsar din umbre. Nu mă mai satur. Parcă sunt o emoție neîncepută încă în fața corolei de splendori a lumii.

Apoi ne amintim. Suntem în mijlocul deșertului! După vreo oră de umblat zăbăuc găsim în sfârșit un market mic pentru oameni reali. Apă, bere, suc, nu ne mai putem opri. Deschidem sticlele încă neplătite și sorbim ca disperații. Era să murim de sete. În Nisa! Așa ceva!

Cristi, recuperat, se uită agale și împlinit la cutia goală: “ Heineken! Parcă nici n-a fost!” “Bună asta!”, râdem amândoi, gândindu-ne cum să îi contactăm pe cei de la firmă să le comunicăm noua reclamă. Făcută de Lili și Cristi. Drăguții de noi! Așa ne vom îmbogăți și ne vom muta aici. Cât costă un apartament cu vedere la mare?!

Și acum marea trecere în revistă! Sunt cu ochii pe geamul meu din munți ascultând la știri cum un val de frig polar se va năpusti către noi. Refuz categoric să mă las copleșită și mă întorc spre tabloul francez. Ce tușe de vopsea s-au amestecat în lumina asta frumoasă dinăuntrul meu?!

Micul dejun. O, da! Gurmanzii și flămânzii planetei au felul lor propriu de a percepe realitatea. Am servit prima masă la o tavernă cu măsuțe cochete, aruncate printre trecători, în răcoarea argintată a dimineții. Tinerelul care se juca de-a chelnerul ne-a spus într-o engleză aproximativă că ne aduce un meniu și a apărut cu o ditamai tăblița neagră, scrisă cu cretă. Fermecător. Și farmecul a continuat să dănțuiască în jurul meu ca un spiriduș al plăcerii. Prima baghetă franțuzească, din nesfârșitul șir de baghete pe care le-am ingurgitat la micul dejun a fost exact cum m-am asteptat. Crocantă, moale, minunat de gustoasă, unsă cu unt și cu dulceață, oh, atât de bună! Cafeaua incredibilă, am mai cerut una. Îmi plac francezii, am concluzionat cu gura plină.

În urma acestei experiențe revelatoare, Cri va merge în fiecare dimineață la tot felul de boulangerii, cumpărând toate soiurile de pâinici și baghete, excepționale și fără greșeală toate. Pentru micul dejun servit pe balcon, cu Mediterana în față. Albastru nesfârșit, aromă de pâine caldă și noi. Formula curată a fericirii. Mă rog, Ale a tot bombănit că e prea cald și ce e cu atâta pâine?! Dar la cât era să-l sculăm, săracul?! Șapte ni s-a părut o oră rezonabilă! Tot așa i s-a părut și soarelui! Care ne rânjea vessel drept în față. La propriu.

Apoi plimbările. Mereu pe lângă neasemuit de frumoasa culoare a mării, colaj de turcoaz și pudră de azur. Nu m-aș sătura niciodată. Aș sta holbată și scufundată în seninul revărsat pentru tot restul zilelor. Cu fundul în balta de aur a soarelui.

Am parcurs Promenade des Anglais dintr-un cap în altul, cu soarele prăjindu-ne creierii, mirându-ne întruna de ce naiba nu au plantat niște palmieri, ceva. Plăcându-ne în mod masochist, pentru că era vorba de soare și iar de soare. Bineînțeles că Ale a refuzat exercițiul solar. Și a rămas la răcorică.

Cri (gâfâind solaro-iradiat): - Alex al nostru e foarte inteligent. Are un stil de-a se fofila foarte sănătos. Noi nu știu pe când ne vom deșteptăți. Că puteam face faleza asta și pe seară.

Li (gâfâind ca un câine epuizat pus în cuptorul cu microunde): - Las, Cri, nu te mai plânge. Nu vrei tu soare, soare la Petroșani, timp de zece luni pe an?! Adică exact cât lipsește?! Uite, acum ai! Bucură-te!

Cri: - Sper să rămân viu! Să pot să-mi aduc aminte că m-am bucurat!

Urcăm cu liftul la castel, deși planul anterior falezei era să urcăm pe scări, să admirăm peisajele. Am dat cucurigului scările cu peisaje cu tot, că și alea erau în soare, și ne-am înghesuit în lift, binecuvântând umbra. Ne plimbăm pe Colline du Chateau (rostogolesc toate silabele franțuzești cu nespusă plăcere!), ah ce bine e! (sunt copaci!) și ne bucurăm că uite, seamănă cu miramarul din Lisabona! Tot orașul e la picioarele noastre și dăm și peste o fântână, unde un domn francez drăguț ne ajută să ne umplem sticlele. Unii francezi sunt drăguți. Unii. Ne și rătăcim pentru că niște francezi mai puțin drăguți au presărat peste tot mesaje numai în franceză. Engleza e rara avis pe aici. Cum, după ingurgitarea de apă suntem destul de vioi, observăm amândoi deodată un om care stă cu spatele, ciudățel de-a dreptul.

Cri: - Ăsta face…

Li( agilă, deși bătută în cap de soare): - Pișu!

Cri: - Nu, Lili, nu vezi ce mișcări are?! Face…

Li(și mai agilă): Kama Sutra!

Cri( privindu-mă cu uimire nedisimulată): - Nu, Liliucă bezmetică ce ești, bietul om face doar yoga la umbră. Nu vrei să stai și tu un pic la umbră?!

Plimbările prin Cours Saleya. O abundență colorată de rafinament gastronomic. Stau în mijlocul pieței și știu că dacă îmi voi pipăi fața, voi regăsi acolo rânjetul fericit care nu mă mai părăsește. Mi-a mai înfipt un rid pe față, dar cui îi pasă?! Așa mă încântă pe mine zece mii de brânzeturi, de cârnați cu mirodenii și mai ales, abundența de patiserie de cea mai high quality! Simt că viața e bună de tot și trebuie să le încerc pe toate, noroc că am pe cineva să mă târască de acolo cu forța de fiecare dată. Plec cuminte cu plăsuța mititică, de 300 grame și 15 euro. Cristi răsuflă ușurat că a evitat la fir de ață cheltuirea bugetului pe o zi întreagă!

Suntem în Hop on-hop off. Ne uităm cu mare îndoială la scaunele vechi și cam răpciugoase, ăsta e nivelul?! Cârcotășenia românească e gata să explodeze, dar ne punem căștile (noi, din fericire) și așa începe unul din cele mai strălucite tururi ever. O îmbinare perfectă de muzică franțuzească, frumuseți și povești picante, ținute în echilibru de engleza calmă, relaxată ce ne murmură limpede în urechi. Chiar și soarele arde exact cât trebuie, amestecându-se fierbinte și auriu cu azurul înflorit peste tot. Ne-am dat jos cu senzația minunată că știm totul despre Nisa și i-am fredonat imnul măreț tot restul zilei. Ca niște afoni adevărați ce suntem.

Hop on-off în Monte Carlo. Nu la fel de strălucit, dar de, e greu să egalezi perfecțiunea, chiar dacă ești bogat de nu mai poți. La o curbă, șoferul, cam nebunatic e gata să ne arunce în marina. Sărim toți ca arși, cu inima în gât, eu vizualizând în fracțiuni de secundă că nu e nevoie să mi se prăbușească avionul în apă, ca să mor de groază, ci hop on-ul! Auzim vocea calmă a șoferului bolund:” Don’t worry, madame!”

Ale( supererou din Ardeal): - No, eu eram zen. Aveam deja plan de evacuare.

Cri: - Să scoți căștile din mufă?!

Li (albă la față ca zăpada, cel puțin în imaginația ei): - A avut cineva în plan să mă salveze pe mine?! Pe biata de mine care nu știu să înot?!

Cri: - Eu te salvam, Li, dacă îmi dădeai instrucțiuni în scris! Înainte! Păi ce organizare e asta?!

Mâncăm în restaurantul de lângă casă, cele patruzeci de grade nu ne-au lăsat să ne deplasăm spre zone mai selecte. E a doua oară, nu știu de ce repetăm experiența, ca nici prima oară nu a fost gozavă. Masochiști, cum ziceam.

Li( vrând să preîntâmpine un alt eșec culinar): - Și unde mâncăm mâine?

Ale: - Tre’ să fii spontană , mamă!

Li (care nu poate suporta lipsa de organizare, sărmana făptură): - Păi azi am fost spontani!

Ale (sarcastic) : - Și uite ce bine ne-a ieșit!

Francezii sunt atât de originali. Aproape îți plac, dar apoi descoperi că e mai bine să îți placă de la distanță. Spiritul francez e cel care te farmecă, nu francezii înșiși. Care sunt aroganți, nevorbind boabă de engleză și care socotesc că hoardele de turiști mai bine ar sta acasă la ei. Chelnerii nu te lasă să te așezi la ce masă îți dorești tu și tinerii nu cunosc nici măcar cuvântul “fresh”. Vrând, nevrând, începi să le vorbești limba, activând zone obscure din memorie și accesând învățăturile din liceu. Ce să faci, bietul de tine? Turist incapabil de rafinament ce ești! Ai dat peste europeni cărora nu le place engleza! Ce oameni, d-le! Încăpățânați feroce și ancorați în antipatii ale trecutului. Acum îmi dau seama de ce nu au nici un palmier pe Promenade des Anglais!

Li, umblând prin apartament, exclamă încântată: - Cri, și eu vreau Memo din ăsta!

Cri (filosof): - Păi îl luăm când plecăm. De la ovrei am luat Polo, de aici luam Memo.

Ale ne privește șocat. Aștia sunt românii care fură lebedele? Părinții lui?!

Stăm pe balconul cel mirobolant. Noi mereu avem câte un balcon din ăsta! Cristi arată spre o pânză luminoasă, strălucind în depărtarea înserării, lumini și umbre dansează melancolic în apus: -Uite o bărcuță acolo, departe. A uitat-o cineva în pictură!

Li: - Aici totul e melancolic. Melancolie mediteraneeană.

Cri: - Și eu aș fi melancolic dacă aș locui acolo sus pe deal, într-o viloacă din alea! Chiar mi-ar prii melancolia! Aș savura-o din plin.

Un spectacol dezmățat, năucitor al apusului, curcubeie, două, aruncate unul peste altul. Tabloul e complet. Știu că am pus totul în el. Frumusețea dulce a clădirilor si a palmierilor, parfumul turcoaz azuriu al mării, aroma baghetelor proaspete. Nu e uitată nici absoluta, perfecta Tarte Tropezienne. Pe care am servit-o in Cannes, orașul meu preferat de pe Coasta de Azur. Știu că am văzut doar trei, dar sunt sigură. Încă ridic lingurița colorată indescriptibil în crema aceea memorabilă, vanilie de bourbon si frișcă. Ușoară ca o sărutare diafană. Catifelată ca o mângâiere răcoroasă.

Ultima tușă de culoare, fără de care parcă nu se poate, e țâfneala drăguților de francezi, atât de aroganți în naționalismul lor. Care nici ei nu au înțeles, ca și mine, ca “Hier c’est hier et aujourd’hui c’est aujourd’hui!”

Acum sunt acasă și aștept vântul polar peste munții mei. Îl aștept cu inima plină de frumusețea limpede a verii franceze. De căldura albă a soarelui bătând glorios pe Promenade des Anglais. Frigul oricum vine. Dar eu am tablourile mele. No regrets.