Momo și Toto

Pagină de jurnal

Suntem atât de defectuoși, mereu greșim unora și altora, căutăm înnebuniți oameni buni în jurul nostru, uneori îi găsim, le greșim, îi pierdem. Sau ei ne greșesc și ei ne pierd. Pierderea e haina noastră de firmă, marca vieții noastre de adult. Dezamăgirea stă și ea pe acolo, ca scaiul, nedându-se din cale cu nici un chip. Dar uneori, doar uneori, zarurile lumii, sorții cei mai norocoși, zânele ursitoare sau habar n-am cine se potrivesc în așa măsură, încât ți se întâmplă minunea. Imposibilul. Întâlnești pe cineva care nu-ți greșește în nici un fel, care nu te dă la o parte, indiferent ce prostii faci, indiferent cât ești de stupid, de necugetat sau lipsit de răbdare și de înțelepciune. Mi s-a întâmplat mie. Atât de norocoasă am fost. Am dat de Momo și de Toto.

Ce bine ar fi ca toți oamenii să aibă parte de un bunic și o bunică așa cum trebuie. Lumea ar fi cu mult mai nevinovată. Știm cu toții că nici vorbă. Proprii mei bunici nu se încadrau la maxima performanță. Eufemistic vorbind. Oameni de treabă, dar nu dedicați cauzei bunicismului. Abia mi-i amintesc. Dar nu are importanță pentru că un Toto și Momo în această viață e mai mult decât poți spera. Iar de ei ai parte probabil numai dacă într-o existență anterioară ai fost măicuță sfântă sau pustnic în vârf de munte.

I-am găsit sau poate ei m-au găsit pe mine când m-am îndrăgostit Aveam vreo 15 ani. Erau acolo, frumoși și blânzi, în căsuța lor din Lonea. Cu grădina de flori de jur împrejur. Păzindu-i de neguri, cerc magic de frumusețe. Așteptându-mă. Bunicii lui. Erau la pachet cu toții. Așa i-am și luat când m-am măritat.

M-au primit pur și simplu. Ca și cum aș fi fost acolo dintotdeauna. Devenisem nepoata lor peste noapte și a fost bătut în cuie pentru totdeauna. Îndreptățită la toate zâmbetele lor bune și la toată iubirea lor necondiționată.

Mă uit pe geam, plouă peste Londra, dar eu zâmbesc amintirilor. Momo ne dădea bani de autobuz la plecare, noi, adulți, la casa noastră, cu copilul propriu, dar ea ne dădea din puținul ei, ca unor nepoți mult prea dragi. Atât de dragi încât eram dincolo de drag. Dragul nu se mai putea măsura cu nimic din lumea asta.

Privesc în zare printre picurii răcoritori. Făcea niște sarmale grozave Momo a noastră și noi bombăneam că ne curge grăsimea pe bărbie în timp ce înfulecam ca disperații. ”Iar ai pus, Momo, prea multă unsoare?!”. De câte ori mergeam la grădină ne întâmpina în poartă cu ochi bătrâni și buni. Ochii aceia albaștri, străvezii, prin care lumina trecea discret dinspre înăuntru în afară. Amintirea lor îmi desface sufletul în floare...soarele grădinii de atunci mă înfășoară în dungi grele de miere alunecând dulce peste ani.

Juca remi cu Alex zâmbind cu iubire când pruncul de cinci ani se bucura că e învingător. Ea a fost prima care l-a înfășat când l-am adus de la spital, prima care i-a făcut baie cu mâinile ei bătrâne și curajoase, cu zâmbetul ei înțelept, în timp ce eu tremuram de frică și plângeam de micimea copilașului. Ei nu-i era frică. Momo le știa pe toate. N-o mai înspăimânta nici o tenebră. Toate ale lumii erau acolo, în inima ei. Ce minunăție că ne-a fost dăruită Momo. Cea mai grozavă bunică. Când mă gândesc la ea îi văd doar inima. Bătând dulce și cald în zâmbete, în priviri. Cât de mult îi iubea pe toți, trăia parcă numai pentru ceilalți. Nu mai cunoscusem pe cineva care nu cerea nimic niciodată, doar își împărțea mereu sufletul. Pâlpâiri blânde alunecau ca o boare străvezie de lumină împrejurul ei, erau haloul ei de flori de câmp și îl primeam cu palmele întinse, căci niciodată nu mai primisem așa ceva. Nu voiam să scap nici o scânteie din bunătatea ei atotcuprinzătoare.

Ce delicii ne pregătea! Gustul lor de azi e mereu o poartă spre trecut. Cuiburi de viespe, ardei umpluți, cozonaci cu nucă. Pâine în cuptorul de pe deal. Încă pipăi cu degete recunoscătoare aroma de acasă a pâinii rumenite în foi de varză. Trag adânc aer în piept și mirosul lipicios de caramel mi se agață de inimă. Scot și acum, cu ochii închiși, un cuib fierbinte din colțul tăvii acolo unde se lipea și îl ronțăi în timp ce Momo așteaptă aprobarea mea entuziastă și pentru totdeauna recunoscătoare.

Toto mereu și el pe acolo. Glumeț nevoie mare și adorator al soarelui. Adică al lui Momo. Împreună de zeci de ani, unul fără altul nu se putea. Stătea în colțișorul lui și trăgea din țigară. O urmărea de colo până colo și dădea din gură. Cât putea să comenteze! Aceeași bombăneală amuzantă care ne făcea pe toți să murim de plăcere și de drag.

Nu intrasem încă în familie, când, într-un moment greu, cu mama și tatăl meu de cealaltă parte a baricadei, aruncând cu săgeți bine țintite, Toto a făcut un pas în față, nebăgând în seamă armatele hotărâte de părinți, și a spus că ei doi îmi sunt alături și au să aibă grijă de mine și să vin la Lonea, că acolo casa e mereu deschisă. Nu am uitat niciodată asta. O casă mereu deschisă pentru mine. Ce poate egala așa ceva?!

Se lasă seara peste Londra. Colțișorul acesta din inima mea licărește cald în întuneric, plin de lumânări parfumate. Vanilie și lavandă, dulce, mov amărui.

Când ajungeam la Lonea era prima pe care o vedeam, cu geanta ei mare, întotdeauna cu pas încet și fața luminându-se de bucurie. Ea și zâmbetul ei larg. Draga de Momo, Dumnezeu să îi odihnească sufletul ei frumos și bun. Dragul de Toto, verzi și cu tutun să-i fie plimbările pe plaiurile cerului.

Dau la o parte întunericul cu degetele și mi se umple sufletul de portocale. Momo și Toto. Mulțumesc.

JURNAL DE PARGA 6

Prima dimineaţă înnorată. E cald, de un gri lăptos. Sculaţi iar de dimineaţă, pe la 8 decidem să ne luăm inima în dinţi şi să străbatem Parga cu aleile ei provocatoare. Totul pentru un scop nobil. Să luăm ulei de măsline, la cel mai bun preţ, cea mai mare cantitate. Ce nu face omul pentru propăşirea neamului! Şi a colesterolului bun!

Încărcaţi cu bidonul de 5 litri, gâfâind şi dedicaţi, facem o oprire la Green Bakery, care numai green nu e! E ceea ce este. Cea mai tare patiserie din toate timpurile noastre greceşti. Ne aprovizionăm pentru micul dejun şi ne întoarcem ca furnicile, peste dealuri, să-l hrănim pe Kitchibobo. Suntem fleaşcă, dar victorioşi. Pâine proaspătă, kefir şi niste sandvişuri întregesc tabloul: “Mic dejun grecesc pe balcon”! În sfârşit, am scăpat de pateul românesc! Nici o grijă, am cumpărat și prăjituri.

Atmosfera de saună nu pare să se destrame, stăm cocoşaţi de căldură sub plafonul alburiu de nori şi, plini de spontaneitate părintească decidem să luăm trenuleţul până la castelul lui Ali Paşa, de pe munte. Astfel îl salvăm pe Ale de el însuşi şi de deciziile lui înţelepte. Acum nu mai trebuie să urce singur, că şi-aşa, cine ştie când o mai făcea?!

În timp ce scriu, mă întrerup pentru a pipăi, încă o dată, toate nuanţele de verde ce îmi colorează grădina parghiană. E grădina mea de-acum, pentru că e a sufletului meu pentru totdeauna. Ating cioburile de un verde gingaş, crud, de primăvară, altele de un verde-măsliniu, verde auriu pe unde răzbate soarele, fulgii de sticlă de un verde-azuriu din depărtare, un caleidoscop ce îşi învârte culorile la nesfârşit. Marea se desfăşoară şi ea în picături turcoaz, indigo, de un gri palid, spre linia cerului, gri petrol sub un nor, albastru-ceţos sau bleu-verzui. Oriunde mi-aş răsuci privirea, caleidoscopul îşi reaşează scânteile colorate. Nu mă mai satur. Frumuseţea mă vindecă, mă separă de întuneric, mă adună în lumină. Mă recompune în propriile-mi culori. Sunt eu însămi un caleidoscop, din care se răsfrânge curcubeul.

Trenuleţul se dovedește minunat. Joc de copii şi plimbare parfumată. Parga şi împrejurimile miros aromitor. A crengi grele de lămâi şi portocali, a flori albe, albastre, portocalii, a livezi-păduri de măslini, a soare fierbinte şi a vacanţă. Tragem cu nesaţ aer în piept, aer floral, aer grecesc, înfierbântat de vară şi de mare, aer de orhidee gigantice şi aer de pânze de păianjen. Trecem pe lângă conturul fantastic al măslinilor uriaşi, cu trunchiuri întortocheate, suferinde şi tăcute, cu plase negre de întuneric întinse între ei, pe lângă oameni cu suflet cald care ne fac cu mâna. Aşa, pur şi simplu. Castelul în ruine e frumos ca o legendă. Ali Paşa l-a construit strategic pentru a-i face pe englezi să-i vândă Parga. Dar cum sună asta? Un paşă turc, în Grecia, vrând să cumpere de la englezi o fortăreaţă veneţiană?! Acelaşi caleidoscop, implantat în toate cele. De sus, vedem până departe. Mare, insule, munţi, văi, lumea cu totul. E fascinant şi parfumat, tufe uriaşe de flori îmbracă ruinele şi e doar vară peste pietre.

Bineînţeles că la întoarcere aterizăm la Bacchus. Istorie, ruine, frumuseţi, toate sunt înlăturate de mirosul ciorbei aburinde de peşte. Salată grecească, de care nu mă mai satur (voi încerca să o recreez acasă, dar voi obţine palide imitaţii!), chifteluţe greceşti în sos de roşii, tzatziki, un uriaş dezmăţ culinar, delicios caleidoscop culinar ce se revarsă pe masa noastră. Chelnerii joacă în propriul lor spectacol. Unul dă o acadea unui copilaş, altul vine şi pupă copilaşul de-a dreptul, încântat de drăgălăşenia lui, pe noi ne salută deja în română şi ne primesc cu nişte zâmbete atât de deschise, încât ne simţim prieteni de-o viaţă. Nici măcar nu simţi că e o piesă de teatru. E doar o uşurătate a fiinţei, o uşurinţă a mişcării printre lucruri şi oameni, o acceptare relaxată a tot şi a toate. Declarăm, de comun acord, Bacchus ca fiind cel mai prietenos restaurant al călătoriilor noastre.

O luăm iar peste dealuri, pe drumul pitoresc presărat cu bătrânei ce stau pe scăunele, antice de-a dreptul, şi admiră marea ce atârnă chiar în faţa lor, agățată de ceruri, scufundată între dealuri ca o lună albastră. Cum stau şi la noi băbuţele, în faţa caselor. Privind drumul. Un fir nevăzut pare să lege prin obiceiuri bătrâneii întregii planete. Aproape fără să băgăm de seamă, oprim din nou pentru sportul nostru extrem de la Green Bakery. Trebuie să facem clasamentul prăjiturilor. Proaspete, delicioase, caleidoscopice. Sunt atât de periculoase, încât adrenalina ne inundă neuronii anesteziaţi. Fericirea e atât de simplă.

Ale (pe drum, cu apele curgând râuri pe fruntea lui de umanoid raţional): -Asta nu e staţiune pentru turişti, asta e army camp!!!

Dormim. Adânc, cum o pretind toate activităţile desfăşurate astăzi. Tresar brusc. E ora 6. Mi-o semnalizează, ca în fiecare după-amiază, Captain Hook. Se întoarce din croazieră şi fix la aceeaşi oră pune o melodie care trezeşte toată Parga şi tot golful. E trăznită rău, săltăreaţă, antrenantă şi decibelică, simţi, în camera ta liniştită, cum tremură puntea sub dansul bătucit al piraţilor. Nu te poţi supăra pe aşa ceva. Relax!

Leneveală de seară, băieții se uită la meci. Cri mă sâcâie, ca o cicadă lovită de insolaţie, exclamând din când în când: -Mi-e foame!!! Li, mi-i foaaame!!

Li (care n-are nici un chef să fie mama Dolores): - Cum poate să-ţi fie foame după atâta Bacchus?! Plus Green Bakery?!

Cri: - Mi-e foameeeee!!

Trebuie să mă sacrific. Altfel o să mă înnebunească de cap. Las boierii la televizor și plec prin Parga după de-ale gurii. GPS-ul din capul meu fiind dus cu pluta, normal că mă rătăcesc în timp ce plutesc în visare. După un timp îmi dau seama că merg într-aiurea, pe drumuri necunoscute. Apelând la sectoare nefolosite ale creierului meu, aproape necunoscute și atrofiate, reușesc să ajung înapoi. În cele din urmă. Toată lumea știe că atunci când merg singură, intru în transă yoghină și meditez. Cum să mai văd indicatoarele lumii, zău asa?! Flămânzii din cameră sar pe merinde și aproape uită să îmi mulțumească. Dacă nu mă mai întorceam, atunci să-i văd, ce făceau?!

Zâmbesc singură, în timp ce mă imaginez amețită printre florile Pargăi, rătăcită în noapte, pe străduțele albe, căutând orbește, cu mâinile întinse, marea-capătul drumului.

Ultima zi

Îmi plac ritualurile. Ador obișnuința. Ordonează haosul, potolește imprevizibilul până la cote suportabile și îți dă un plăcut sentiment de siguranță. Punctele care o delimitează sunt stâlpii de care te agăți, să nu fii luat de curenți. Normal, oricine știe că pot veni viiturile și adio sentiment de siguranță, dar asta se întâmplă numai când plouă mult.

Iar în Parga nu plouă deloc. Din păcate, după ce am stabilit clar și am îngroșat cu markerul ritualurile vacanței, plajă, caniculă, toropire, ingurgitare de frumusețe cu polonicul, trebuie să ne pregătim deja ritualul de trecere. Înapoi, în lumea reală. Mă alin cu gândul că mai pot totuși să experimentez nuanța dulce amăruie a Ultimului: ultima clipă, ultima dată. Așa trăiesc eu pe muchie de cuțit! Îmi zic că e ultima zi la Parga. Din această existență.

Stau cufundată până la gât în Marea Ionică, doar ochii mi se văd și îmi savurez la maximum acest înec metaforic în albastru. Pictură în bleu sus, turcoaz jos și doi ochi la mijloc. Lacomi. De batracian nesătul.

Suntem la Bacchus. Ultima masă. ‘A, Familia!”, exclamă chelnerii afabili și sosesc platourile uriașe, un prânz gargantuesc al condamnaților. O adevarată sinestezie, culori și gusturi contopite: caracatiță, roz-purpuriu, cu o ușoară aromă de fum, ardei roșu copt, umplut cu alb fraged, ciuperci îndesate cu verde de alge, pachețele misterioase cu tot felul de culori. La plecare, strângeri de mână, zâmbete și un mic cadou pentru noi, o sticlă de ouzo. Plecăm în transă, transportați de atâta căldură umană aruncată spre noi, niște călători oarecare. Pur și simplu. Sau poate au fost impresionați de așa mâncăi?!

O ultima ascensiune pe Aleea Diagon și senzația plăcută de sfâșiere fierbinte a respirației. Aerul purpuriu șuieră prin alveole si celule și fiecare expulzare ne apropie mai mult de aerul rece de munte.

Ritualul trecerii mai presupune și refacerea bagajelor, sarcină destul de neplăcută, pentru că toate hainele pe care le îngrămădești în geamantane suferă de același simptom al sfârșitului: sunt epuizate fizic și moral și emană o energie negativă. Pe care încercăm să o combatem dansând zbenguit pe melodia piraților. Dăm ca disperații într-aiurea din mâini și din picioare total aritmic, căci suntem cu toții complet afoni într-ale dansului. Moștenire de familie. E clar că vrem sa îndepărtăm spiritele rele cu mișcări șamanice. Ale își ia inima în dinți și pleacă în camera lui, să se pregătească de marea despărțire. Subconștientu-i, îngrozit probabil de părăsirea părinților iubiți (şi cam cheltuitori!), încearcă să împiedice prin orice mijloace această despărțire dureroasă și îi pune bețe în roate. Deși are cheia în mână, nu își poate deschide ușa. S-a blocat! Vrea să treacă de pe un balcon pe altul, Cri nu îl lasă, zice că trece el. Imaginându-mi cum se vor bălăgani pe marginea periculoasă, intru în panică și spun că eu voi trece. Eu, nu ei! Sunt mai ușoară. Parcă e un film de proastă calitate, în care fiecare vrea să se sacrifice pentru celălalt, aruncându-se de la înălțime. Vizualizez finaluri tragice și stupide. “Să îl sunăm pe Arhimede!”, propune Cristi, încurcând iar numele bietului Apostolis. Cei doi masculi Alpha decid totuși că e prea jenant să socializeze în miez de noapte cu grecu’ nostru, mai bine să treacă la sărituri artistice. Ballet boys!

Exasperată și aducându-mi aminte că Alex a fost recent salvat de un elicopter, după o decizie similară, mă duc pe furiș să deschid eu ușa, în timp ce ei se împing unul pe altul ca cimpanzeii boși, luptând bărbătește pentru dreptul de a sări primul.

Bag cheia, răsucesc și poftim! Ușa se deschide din prima! Miracol! Sunt salvatoarea familiei. unica și indivizibila. Femeia din umbră. Mă dau modestă, probabil masculii feroce au încurcat cheile, dar știu că forţe absconse au fost la mijloc. Sabotând plecarea. Pentru că nu vrem să plecăm. Aici ne place, aici vrem să rămânem. Într-o căsuță grecească albă cu obloane albastre.

Orice ultimă zi are și o ultimă clipă. Dar la noi, ultima clipă a inclus ceva abateri de la program, numite așa cu mult calm de sorginte greacă. Un avion german, care a avut 4 ore întârziere și care l-a facut pe Ale să călătorească înapoi spre Anglia aproape 24 de ore, pentru că a pierdut toate legăturile. Cum să întârzie un avion german??!! O tabletă uitată de mine în cameră, care ne-a făcut să ne întoarcem 4oo km pentru a o recupera. Dus. Încă 400 întors. Grecia nu voia să ne lase din brațele-i albastru învăluitoare. Dar până la urma am reușit să ne smulgem și să ajungem acasă, unde, bineînțeles, ploua. Furtunos, chiar. Cerc complet.

Parga locuiește acum cu noi, într-un magnet de pe frigider. În colțul din dreapta, sus. Îl văd ori de câte ori ridic privirea. O văd ori de câte ori mi-e dor de turcoaz.

JURNAL DE PARGA 5

Alex e cu noi pe plajă, de dimineață. Să ne supravegheze, să nu cheltuim prea mult. Rezultatul?! Servim cu toții un mic dejun comandat la șezlong de peste 20 euro. Ca să vezi! Nababii în acțiune. Primim niște caserole cu sandvișuri la grill delicioase, cu salată și cartofi prăjiți. Amețit de valul carbohidraților, Ale mă îndeamnă cu larghețe să îmi iau și un masaj pe plajă. Dacă tot e bal, să fie complet! Refuz cu o modestie naturală și înnăscută. Realizez târziu că a fost o șmecherie la mijloc. A fost un brunch! Că nu ne mai trebuie prânzul, zău așa! Cât poate să mănânce un om?! Acum nu mai mergem la tavernă! Nooo!

Somnul de după-amiază e adânc și deplin, ca o scufundare în adâncul albastrului ce unduiește pe fereastră. În cameră e răcoare, de când au fost descifrate misterele aerului condiționat. Alex, care a petrecut nenumărate dimineți sufocante, a realizat că ori își cumpără tub de oxigen ori își ia inima în dinți și întreabă menajera. Secretul a fost dezvăluit în cuvinte simple și accesibile muritorilor de rând. Trebuia să închidem geamul! Ha! Abscons de-a dreptul.

Stau sprijinită de balustradă. Livada de măslini, cu trunchiuri întortocheate și fructe mici, verzi se întinde până la linia albastră a mării. Apa e netedă și sticloasă ca un vitraliu voronețian. Îmi imaginez că acesta e domeniul meu de demult, nu voi mai pleca și pacea de aici îmi va cuprinde veșnic sufletul. Că voi avea parte doar de cântec de cicade, de verdele dulce al livezii prin care se răsfrânge soarele și de această frumusețe nesfârșită, incredibilă.

Cafeluță și discuții. Ale ne explică încă o dată (fiind exasperat de stupiditatea părinților lui) că el nu e programator. E “data analyst”. Ce o fi însemnând. Apoi ne cere părerea în legătură cu viitoarele lui slujbe (păi suntem stupizi sau nu suntem?!). Cel puțin pentru mine acesta e un domeniu mai dihai ca rachetele spațiale! Nici nu îndrăznesc să casc gura, măcar să dau iluzia că aș putea spune ceva deștept.

Servim masa la Maistros, continuându-ne discuția, cu o priveliște de priveliște întinzându-se în fața noastră. Oare până la urmă te obișnuiești cu așa ceva? Chelnerul îmi dezosează peștele și încep să îmi dau aere de mare cucoană a apelor albastre. Descoperim Green Bakery și arătăm ca Mutulică cu degetul spre deliciile pe care le vrem. Duc cu grijă cutia încărcată cu șase, șapte feluri de prăjituri, se va combina ceva teribil cu apusul pe terasă. În asemenea condiții vitrege și nefavorabile mâncatului sănătos, omul trebuie să își calce pe inimă și să se adapteze. Doar așa poți să evoluezi. Uită-te la noi. Am trecut de la ișlere la delicatesuri grecești!

Alex ne spune că a doua zi își ia liber de la noi, că l-am obosit peste măsură. Cu buticăreala, cu totul. Va urca singur-singurel până la castelul lui Ali Pașa. Savurând liniștea naturii și lipsa de părinți.

S-o văd și pe asta!

Ziua 7

Ne-am trezit devreme ca să surprindem transformarea lumii din gri-lăptos în roz-frezie, din verde de apă, opalin în albastru regal, strălucitor. Eu fac săpături în culori, Cristinelu’ pe internet. Binocluri, telescoape, iahturi, conexiuni după conexiuni, cică toate inspirate subtil, extrem de subtil de frumusețile lumii ce se desfășoară în fața ochilor noștri. Le-ar vrea pe toate, acum și nu altădată! Apare și Alex, șocat că trebuie să se trezească mai repede decât în timpul zilelor de muncă.

Cri (preocupat la maximum de treburile lui): - Li, ce avem de mâncare?

Li (cu ochii în zare, poetică și cu iubire): - Prăjituri grecești, linzer cu mac de acasă și pâine cu dulceață. Toate dulci, cum e viața noastră acum.

Cri (care nici n-a ascultat): - Păi, dă-mi ceva!

Oricine știe că așa funcționează căsnicia, așa că mă conformez rolului prestabilit.

Cri (futurist de-a dreptul): - Îmi iau un telescop și studiez lumea, oamenii. De la distanță. Socializare pasivă!

Aduc prăjiturile. Cristi se înfige cu forța transei în care plutește!

Ale (revoltat): - Dar, tată, mănâncă prăjiturile pe care ți le-ai comandat tu!

Adică baclava și cataif, pline de dulceață siropoasă, după care Cristi e înnebunit, dar care subit nu-i mai trebuie, fiindcă atentează la ale noastre, mai cu ciocolată, cu lămâie, mai răcoroase.

Ale (văzând cum i se evaporă carbohidrații cei prețioși): - De ce ai ales prăjiturile alea grețoase?!!Și încă două! Ceva nu e în regulă cu tine. Mamă, ce creatură ciudată e tata. Ar trebui chemați cei de la National Geographic să-l studieze.

Cri (lingând lingurița și râzând): - Ce bine dispus e Alex la gândul că nu merge cu noi la plajă!

Copchilu' rămâne în cameră, să se pregătească de marea excursie individuală, noi plecăm.

Ale (vizibil ușurat): - Să nu aud că iar v-ați distrat extraordinar fără mine! Să aveți o zi mediocră! Fără excese. Iar dacă aveți ceva excese, mă chemați și pe mine. Vin cu taxiul. Din vârf de munte.

Pe plajă, Cristi dispare urgent la snorkelling-ul lui iubit. Eu savurez starea de bine. Care îmi este brusc tulburată. De cine putea fi? De niște români, dragii de ei. Gălăgioşi, cu copii mici ţipători, îmi strică tot fengshuiul. Aşa că mă mut la distanţă de câteva şezlonguri. În murmure liniştite de voci, care nu ţipă. Pe care nici nu le aud.

Li (matură și cam snoabă): - Cum e să vii până la Parga cu copii mici?!

Cri: - Cum e şi cu copii mari!!!

De fericire că mi-am regăsit pacea parghiană, îmi comand o cafea grecească la şezlong, nedepăşind starea de mediocritate recomandată de fiul meu. Care sunt sigură că zace tot în cameră, într-un ger de 19 grade, neîncumetându-se să păşească pe munţii caniculei, fie şi spre nu ştiu ce castel. Bineînţeles că am dreptate. Mi-o confirmă chiar el, apărând pe plajă la ora prânzului. Zâmbitor de câtă răcoare a ingurgitat.

Lili (mânată de dorinţa de a bifa pe lista ei): - Eu zic să mergem până la plaja Lichnos.

Ale (uitându-se pe hartă): - Nu-s decât vreo 6 kilometri. Dus!

Cri (subversiv): - Eu nu mă mai duc. Mai bine o plimbare la cumpărat de magneţi! Nu vrei, Liliuca?!

Ale (care nu vede rostul vizitării turistice a încă unei plaje): - O idee perfectă. Subscriu cu entuziasm.

Ademenită cu magneţi, am renunţat urgent la sarcinile de vacanţă programate. Adio plaja Lichnos. Trebuie să mai existe şi o dată viitoare. Săraca Lichnos, nu știe încă, dar nu va fi vizitată de noi niciodată. Deși vom reveni la Parga aproape în fiecare an.

Mâncăm la Vekios. Spaghette greceşti, salată de vinete şi salată grecească. Cu marea în față. Atât de liniştitor. O asemenea infuzie de mâncăruri grecești o sa aiba urmări importante în planul relaxării noastre metafizice. Sau fizice?!

Ale (nițel zemflemitor): - Păi, acum la nani, nu? Că văd că vă pică ochii-n gură! Viața de noapte pe aici e un adevărat bungee jumping pentru voi.

Li (gata să restabilească adevărurile): - Ha, cine vorbeşte?! Tu, care ai dormit în cameră în toate dimineţile, nici la plajă nu te-ai ostenit! Ştii ce te oboseşte statul în şezlong?!

Ale:- De-aici încolo, schimbăm expresia. Nu mai zicem “viaţă de câine”! Zicem “viaţă de grec”!

Li: - Păi “viaţă de câine” înseamnă ceva rău!

Ale: - Nu-i adevărat! “Viaţă de câine” la Lonea înseamnă ceva bun! Acolo câinii trăiesc ca niște pașale răsfățate.

Râdem, imaginându-ne cum se întoarce Alex la biroul lui englezesc, într-o cămășoi larg de sorginte greacă şi îi spune drept în față tipului care îi scoate zilnic, pe ascuns, calculatorul din priză: “Relax!” Pronunţat, bineînțeles, greceşte. Adică exact cum e scris.

Ne plimbăm pe străduțele înguste, fermecătoare. Căsuțe albe, obloane albastre. Cristi îşi cumpără două curele. Intru în magazin să plătesc şi nu ştiu de ce, grecul se uită la mine cu un aer de Yoda, de simt fiori pe şira spinării şi zice profetic:”You have stress in you. Stress is not good for holiday”.

O zbughesc afară, oripilată, iar Alex moare de râs. Cristi, de asemenea.

Aşteptăm să luăm cina la Bacchus. Nu sunt mese libere, dar primim free drinks pentru a aştepta pe faleză, admirând splendidul peisaj şi pe patronul care îşi întâmpină oaspeţii cu braţele deschise, invitându-i şi zâmbindu-le din toată inima. În zece minute suntem așezați la masă. E plin ochi, dar e o atmosferă primitoare, dulce, chelnerii sunt veseli, dansează şi cântă, parcă suntem parte din marea si vesela familie greacă. Nu e un local sofisticat, dar porţiile sunt enorme, delicioase şi ieftine. Cristi îşi ia meniu Parga, cărnuri peste cărnuri, iar miel?? E a treia zi în care mănâncă miel! Iar Alex o salată cu ton de dimensiuni homerice. Unul dintre chelneri vine tot la zece minute şi îl bate pe umăr, întrebându-l dacă e totul OK. Alex are deja un aer stresat, în aşteptarea următoarei interacţiuni fermecătoare cu grecul amabil. Socializarea asta are părţile ei dificile! Iar familionul grec și mai multe!

Seara printre luminile Pargăi şi catifeaua întunecată a apelor e fermecătoare şi liniştită.