JURNAL DE PARGA 5

Alex e cu noi pe plajă, de dimineață. Să ne supravegheze, să nu cheltuim prea mult. Rezultatul?! Servim cu toții un mic dejun comandat la șezlong de peste 20 euro. Ca să vezi! Nababii în acțiune. Primim niște caserole cu sandvișuri la grill delicioase, cu salată și cartofi prăjiți. Amețit de valul carbohidraților, Ale mă îndeamnă cu larghețe să îmi iau și un masaj pe plajă. Dacă tot e bal, să fie complet! Refuz cu o modestie naturală și înnăscută. Realizez târziu că a fost o șmecherie la mijloc. A fost un brunch! Că nu ne mai trebuie prânzul, zău așa! Cât poate să mănânce un om?! Acum nu mai mergem la tavernă! Nooo!

Somnul de după-amiază e adânc și deplin, ca o scufundare în adâncul albastrului ce unduiește pe fereastră. În cameră e răcoare, de când au fost descifrate misterele aerului condiționat. Alex, care a petrecut nenumărate dimineți sufocante, a realizat că ori își cumpără tub de oxigen ori își ia inima în dinți și întreabă menajera. Secretul a fost dezvăluit în cuvinte simple și accesibile muritorilor de rând. Trebuia să închidem geamul! Ha! Abscons de-a dreptul.

Stau sprijinită de balustradă. Livada de măslini, cu trunchiuri întortocheate și fructe mici, verzi se întinde până la linia albastră a mării. Apa e netedă și sticloasă ca un vitraliu voronețian. Îmi imaginez că acesta e domeniul meu de demult, nu voi mai pleca și pacea de aici îmi va cuprinde veșnic sufletul. Că voi avea parte doar de cântec de cicade, de verdele dulce al livezii prin care se răsfrânge soarele și de această frumusețe nesfârșită, incredibilă.

Cafeluță și discuții. Ale ne explică încă o dată (fiind exasperat de stupiditatea părinților lui) că el nu e programator. E “data analyst”. Ce o fi însemnând. Apoi ne cere părerea în legătură cu viitoarele lui slujbe (păi suntem stupizi sau nu suntem?!). Cel puțin pentru mine acesta e un domeniu mai dihai ca rachetele spațiale! Nici nu îndrăznesc să casc gura, măcar să dau iluzia că aș putea spune ceva deștept.

Servim masa la Maistros, continuându-ne discuția, cu o priveliște de priveliște întinzându-se în fața noastră. Oare până la urmă te obișnuiești cu așa ceva? Chelnerul îmi dezosează peștele și încep să îmi dau aere de mare cucoană a apelor albastre. Descoperim Green Bakery și arătăm ca Mutulică cu degetul spre deliciile pe care le vrem. Duc cu grijă cutia încărcată cu șase, șapte feluri de prăjituri, se va combina ceva teribil cu apusul pe terasă. În asemenea condiții vitrege și nefavorabile mâncatului sănătos, omul trebuie să își calce pe inimă și să se adapteze. Doar așa poți să evoluezi. Uită-te la noi. Am trecut de la ișlere la delicatesuri grecești!

Alex ne spune că a doua zi își ia liber de la noi, că l-am obosit peste măsură. Cu buticăreala, cu totul. Va urca singur-singurel până la castelul lui Ali Pașa. Savurând liniștea naturii și lipsa de părinți.

S-o văd și pe asta!

Ziua 7

Ne-am trezit devreme ca să surprindem transformarea lumii din gri-lăptos în roz-frezie, din verde de apă, opalin în albastru regal, strălucitor. Eu fac săpături în culori, Cristinelu’ pe internet. Binocluri, telescoape, iahturi, conexiuni după conexiuni, cică toate inspirate subtil, extrem de subtil de frumusețile lumii ce se desfășoară în fața ochilor noștri. Le-ar vrea pe toate, acum și nu altădată! Apare și Alex, șocat că trebuie să se trezească mai repede decât în timpul zilelor de muncă.

Cri (preocupat la maximum de treburile lui): - Li, ce avem de mâncare?

Li (cu ochii în zare, poetică și cu iubire): - Prăjituri grecești, linzer cu mac de acasă și pâine cu dulceață. Toate dulci, cum e viața noastră acum.

Cri (care nici n-a ascultat): - Păi, dă-mi ceva!

Oricine știe că așa funcționează căsnicia, așa că mă conformez rolului prestabilit.

Cri (futurist de-a dreptul): - Îmi iau un telescop și studiez lumea, oamenii. De la distanță. Socializare pasivă!

Aduc prăjiturile. Cristi se înfige cu forța transei în care plutește!

Ale (revoltat): - Dar, tată, mănâncă prăjiturile pe care ți le-ai comandat tu!

Adică baclava și cataif, pline de dulceață siropoasă, după care Cristi e înnebunit, dar care subit nu-i mai trebuie, fiindcă atentează la ale noastre, mai cu ciocolată, cu lămâie, mai răcoroase.

Ale (văzând cum i se evaporă carbohidrații cei prețioși): - De ce ai ales prăjiturile alea grețoase?!!Și încă două! Ceva nu e în regulă cu tine. Mamă, ce creatură ciudată e tata. Ar trebui chemați cei de la National Geographic să-l studieze.

Cri (lingând lingurița și râzând): - Ce bine dispus e Alex la gândul că nu merge cu noi la plajă!

Copchilu' rămâne în cameră, să se pregătească de marea excursie individuală, noi plecăm.

Ale (vizibil ușurat): - Să nu aud că iar v-ați distrat extraordinar fără mine! Să aveți o zi mediocră! Fără excese. Iar dacă aveți ceva excese, mă chemați și pe mine. Vin cu taxiul. Din vârf de munte.

Pe plajă, Cristi dispare urgent la snorkelling-ul lui iubit. Eu savurez starea de bine. Care îmi este brusc tulburată. De cine putea fi? De niște români, dragii de ei. Gălăgioşi, cu copii mici ţipători, îmi strică tot fengshuiul. Aşa că mă mut la distanţă de câteva şezlonguri. În murmure liniştite de voci, care nu ţipă. Pe care nici nu le aud.

Li (matură și cam snoabă): - Cum e să vii până la Parga cu copii mici?!

Cri: - Cum e şi cu copii mari!!!

De fericire că mi-am regăsit pacea parghiană, îmi comand o cafea grecească la şezlong, nedepăşind starea de mediocritate recomandată de fiul meu. Care sunt sigură că zace tot în cameră, într-un ger de 19 grade, neîncumetându-se să păşească pe munţii caniculei, fie şi spre nu ştiu ce castel. Bineînţeles că am dreptate. Mi-o confirmă chiar el, apărând pe plajă la ora prânzului. Zâmbitor de câtă răcoare a ingurgitat.

Lili (mânată de dorinţa de a bifa pe lista ei): - Eu zic să mergem până la plaja Lichnos.

Ale (uitându-se pe hartă): - Nu-s decât vreo 6 kilometri. Dus!

Cri (subversiv): - Eu nu mă mai duc. Mai bine o plimbare la cumpărat de magneţi! Nu vrei, Liliuca?!

Ale (care nu vede rostul vizitării turistice a încă unei plaje): - O idee perfectă. Subscriu cu entuziasm.

Ademenită cu magneţi, am renunţat urgent la sarcinile de vacanţă programate. Adio plaja Lichnos. Trebuie să mai existe şi o dată viitoare. Săraca Lichnos, nu știe încă, dar nu va fi vizitată de noi niciodată. Deși vom reveni la Parga aproape în fiecare an.

Mâncăm la Vekios. Spaghette greceşti, salată de vinete şi salată grecească. Cu marea în față. Atât de liniştitor. O asemenea infuzie de mâncăruri grecești o sa aiba urmări importante în planul relaxării noastre metafizice. Sau fizice?!

Ale (nițel zemflemitor): - Păi, acum la nani, nu? Că văd că vă pică ochii-n gură! Viața de noapte pe aici e un adevărat bungee jumping pentru voi.

Li (gata să restabilească adevărurile): - Ha, cine vorbeşte?! Tu, care ai dormit în cameră în toate dimineţile, nici la plajă nu te-ai ostenit! Ştii ce te oboseşte statul în şezlong?!

Ale:- De-aici încolo, schimbăm expresia. Nu mai zicem “viaţă de câine”! Zicem “viaţă de grec”!

Li: - Păi “viaţă de câine” înseamnă ceva rău!

Ale: - Nu-i adevărat! “Viaţă de câine” la Lonea înseamnă ceva bun! Acolo câinii trăiesc ca niște pașale răsfățate.

Râdem, imaginându-ne cum se întoarce Alex la biroul lui englezesc, într-o cămășoi larg de sorginte greacă şi îi spune drept în față tipului care îi scoate zilnic, pe ascuns, calculatorul din priză: “Relax!” Pronunţat, bineînțeles, greceşte. Adică exact cum e scris.

Ne plimbăm pe străduțele înguste, fermecătoare. Căsuțe albe, obloane albastre. Cristi îşi cumpără două curele. Intru în magazin să plătesc şi nu ştiu de ce, grecul se uită la mine cu un aer de Yoda, de simt fiori pe şira spinării şi zice profetic:”You have stress in you. Stress is not good for holiday”.

O zbughesc afară, oripilată, iar Alex moare de râs. Cristi, de asemenea.

Aşteptăm să luăm cina la Bacchus. Nu sunt mese libere, dar primim free drinks pentru a aştepta pe faleză, admirând splendidul peisaj şi pe patronul care îşi întâmpină oaspeţii cu braţele deschise, invitându-i şi zâmbindu-le din toată inima. În zece minute suntem așezați la masă. E plin ochi, dar e o atmosferă primitoare, dulce, chelnerii sunt veseli, dansează şi cântă, parcă suntem parte din marea si vesela familie greacă. Nu e un local sofisticat, dar porţiile sunt enorme, delicioase şi ieftine. Cristi îşi ia meniu Parga, cărnuri peste cărnuri, iar miel?? E a treia zi în care mănâncă miel! Iar Alex o salată cu ton de dimensiuni homerice. Unul dintre chelneri vine tot la zece minute şi îl bate pe umăr, întrebându-l dacă e totul OK. Alex are deja un aer stresat, în aşteptarea următoarei interacţiuni fermecătoare cu grecul amabil. Socializarea asta are părţile ei dificile! Iar familionul grec și mai multe!

Seara printre luminile Pargăi şi catifeaua întunecată a apelor e fermecătoare şi liniştită.

JURNAL DE PARGA 4

Nimic nu poate descrie senzaţia de rotunjire albă pe care o am stând împreună cu Alex şi Cristi pe balconul nostru singular, plutind ca o insulă îndepărtată pe amalgamul de culori al dimineţii. Am spus oare că suntem absolut singuri în tot minihotelul? Acesta e darul pe care ni l-a făcut dragul de Apostolis, fără să ştie, mânca-l-ar mama! Pentru că noi suntem, în secret, adoratorii stoici ai singurătătii! Stoici în sensul grecesc, bineînţeles.

Ale înfulecă din işlerele aduse de acasă (da, mai sunt încă), bea cafea şi mai aruncă câte o privire asupra minunăţiilor lumii. Dar nu uită să puncteze: -Tată, te las pe tine să hotărăşti pedeapsa lui mama!

Cri (îngrozit!): - De ce eu??!

Ale, expert în strategie de când a citit ”Arta războiului”, rostește pompos:- Pentru a păstra relaţii amicale între mamă şi fiu!

Cri (înţelegând justeţea argumentului şi fiind obişnuit ca toate să se spargă în capul lui, zice repede, să scape odată):- Snorkeling!!

Li (luând poziţie de apărare, după ce i-a azvârlit o privire cruntă): - Nu, nu, nici nu mă gândesc!!

Cri (duios): - Vrei peşti să te ciugulească?? În bazinelul pentru picioruțe?

Ale (în crescendo): - Sau Crazy UFO pe mare??!!

Cri (pasiv-agresiv):- Acolo la peşti te văd toţi, te pozează.

Li ( cutremurându-se de scârbă): - Să mă atingă gângăniile alea??!

Cri (subliniind apăsat ): - Peştii!!

Renunţ la luptă, plec capul înfrântă şi accept snorkeling-ul, gata să îmi dau viaţa pe altarul dragostei materne (de dragoste filială nici nu poate fi vorba, mârşavul meu fiu ştie că îmi e teamă de apă, dar tot mă chinuie cu sadism, uşurându-şi conştiinţa că cică mă provoacă să fac lucruri noi, ceea ce îmi face bine la sănătate!).

Cri (uşurat şi flămând după atâtea stări conflictuale): - Li, mă duc la bucătărie să-mi iau micul dejun grecesc! Mai avem muştar?

De când am plecat, mâncăm întruna şniţele şi chiftele (cred că am făcut cam multe acasă, în Petroșani, dar sunt mâncarea preferată a lui Alex, ce să-i fac?!). Şi pateu.

Stăm pe plajă, pe sezlonguri, sub umbrelă. Peisajul nu îndură nici o comparaţie. E de o frumuseţe desăvârşită, amplă, curcubeică. Albastrul curat, nesfârşit al cerului, îngemănându-se cu albastrul de turcoaz al apei într-o contopire lină, fără valuri, fără nici o tresărire pe

suprafaţa-i transparentă. Pete de albastru cerneală pe ici, pe colo. Stânca pe care se ridică ruinele castelului veneţian în stânga, împădurită, verde-muşchi, munţi-stânci, insule-gri în depărtare, ceţoase şi nelămurite, destrămându-se în văpaia albă a soarelui. În dreapta, catargele albe ale bărcuţelor spintecând și unind cele două azururi ce conturează astăzi lumea, bleu de sus și bleu de jos. O plajă mică şi neaglomerată, cosmopolită, câte o voce cu intonaţii străine ce acoperă uneori murmurul lin al valurilor imaginare, albastru, albastru peste tot şi o pace nesfârşită, înecată, contopită în frumuseţe. Aş putea să stau aici pe vecie, pentru totdeauna, pierdută, regăsită, una cu soarele şi lumina.

Cristi face snorkeling de când am ajuns pe plajă, nu-l mai scoţi din apă, e în extaz, copilăria l-a năpădit cu totul şi e doldora de entuziasm, studiind pietrele de pe fundul apei şi nu mai ştiu ce peştişori, pe care mi-i descrie cu lux de amănunte, când mai iese să respire. Îl ascult cu un aer vag de interes, în timp ce neuronii îmi plutesc în imponderabilitatea de nedescris a relaxării perfecte.

Mici chinezoaice trec pe plajă, invitând la masaj. Cât pe ce să mă las convinsă, dar îmi aduc aminte la timp că mai bine folosesc banii dați de Alex pentru a mai cumpăra nişte căni-suvenir pentru bunici. Hi, hi! Cât sunt de econoamă si de înţeleaptă!

Plaja aici începe pe la ora 12 şi se termină seara, grecilor ăstora le e lene să se trezească devreme. Aşa că la amiază șezlongurile sunt încă goale, Alex s-a retras în cameră, ca o moluscă leneşă, fugind de soarele ucigaş, Cristi îşi cere lollypop-ul (chiar a dat în mintea copiilor!), iar eu zac ca un puf porcușor în lumină, cuprinsă de o senzaţie de bunăstare sufletească ieşită din comun.

Cri (învârtind bomboana agale printre dinţi şi gânduri răzleţe): -Până la anul îmi cumpăr binoclu! Să mă uit la vapoare.

Marea e ca peruzeaua și peruzelele ei sidefate sclipesc pe tot locul. Sacrificiile personale încetează şi servim, în şezlonguri, frappe şi îngheţată de fistic şi iaurt cu miere. Ne facem de cap în stil mare. Ne-a ajuns atâta pateu. Singurele gânduri absolut profunde ce îmi strălucesc prin minte sunt referitoare la ce căni să cumpăr şi oare ce săpunuri?! Adevărate probleme existenţiale.

Pe la două, mânaţi de foame, suntem peste deal, la Bacchos. Tavernă de tavernă, merită tot drumul. La întoarcere va fi spre vârful dealului, cu burțile pline.

Ale:- Uite, tată, să o plimbi pe mama cu o umbreluţă din aia, să nu o bată soarele!

Cri: - Eu nu o plimb decât cu umbrela de-aia mare, de pe plajă. Aşa merită! Pe Aleea Diagon în sus, ca Iisus!

Servim mousaka, miel cu cartofi copţi şi şniţel vienez. Ale se pare că nu s-a săturat de şniţelele din cameră! Aşa e el, mai tradiţional.

Cri (gustând): -Li, ştii ce bună e pâinea asta???

Li (promptă, deschizându-și poșeta uriașă): -Vrei să iau alea două felii rămase?

Primind aprobarea românească a soţului, le strecor în serveţel, pentru cameră. Alex se face că nu ne vede, încercând să-şi dea seama, în sinele lui autentic dacă e încă roman sau englez sadea! Încercând să-și pună mantia invizibilă și să nu fie cu noi.

Li (cu bun simț strămoșesc):- Uite, mamă, îţi economisim banii! Nu eşti mulţumit că nu mai trebuie să cumpărăm pâine pentru pateu?!

Ale (resemnat): - După cocktailuri şi îngheţată pe plajă, cred şi eu!

Urcăm Aleea Diagon, sperând că vom supravieţui unei eventuale apoplexii. Să îmi mai recapăt suflul, mă opresc la nişte suveniruri.

Li: - Ale, ce căsuţă să îmi iau, asta mică albă sau asta mare?

Ale (gândindu-se melancolic la banii lui): - Aia mică!

Li: - Dar nu e mai frumoasă asta mare?

Ale (exasperat şi bătut de soare): - Dar de ce vă împodobesc eu casa voastră?!

După-amiază de leneveală. Apare Alex, pe la șapte, leşinat şi ameţit de starea de vacanţă. Se uită cu Cri la meci şi văd cu disperare că nu mai au de gând să mişte.

Li: - Dacă vreţi, mă duc să vă iau ceva de mâncare!

Ale (în alertă maximă): - Ce şmecheră e mama! Vrea iar la căni, nesupravegheată!

Planurile fiindu-mi dejugate de duşmani fioroşi, nu mă mai duc niciunde. Am venit să stau la televizor, ca babacii. În loc să pipăi suvenirurile Pargăi. Noroc că am visările mele, pe care le răsfoiesc amplu pe terasa cu măslini și mare. Pe seară, înconjuraţi de atotcuprinzătoarea şi dulcea stare de lene, apelăm iar la resursele de hrană româneşti. Pateu și roșii. A câta oară?!

Cri (atent să nu rateze vreun gol): - Li, ai auzit de mâncarea tradiţională grecească Irgukish? Înseamnă pateu! Mai ai o felie?

Li (dulce corcodușă): - Sigur, dragule! Ce nu fac eu pentru tine?!

Ale: - Acum mama e pasiv-agresivă.

Cri (fericit cu desfășurătorul serii): - Ospățul magic! Pe meleaguri elene!

După aşa o cină, Cristi dansează mărunt în ritualul apaş de fiecare noapte, afumând toate colţurile camerei cu o pastilă de ţânţari! Asta în eventualitatea că vreunul ar trece de plasele evoluate de la geamuri. Mă simt ocrotită şi la adăpost, în timp ce vraciul tribului îndepărtează fiarele nopţii!

Întunericul curge neostoit peste fire.

JURNAL DE PARGA 3

Am dormit cu geamul deschis (bine că e blindat cu plasă!), nu am reuşit să dăm drumul la aerul condiţionat, deşi băieţii au studiat bărbăteşte ce şi cum, de la cabluri lipite de pereţi, până la cercetări exhaustive desfăşurate pe net. E stricat şi ăla, conchidem, deşi am început să realizăm că sunt chestii absconse, secrete, care ne împiedică să pornim tehnologia aferentă camerelor.

Deschid încet ochii în murmurul furişat al valurilor, ieşim pe balcon, dimineaţa se întinde vălurită în tonuri răcoroase de gri până departe, la linia orizontului. O cafea fierbinte şi petrecem două ore minunate, rotunde, aurii. Griurile se pliază în dungi din ce în ce mai înguste, înlocuite cu nuanţe de albastru şi verde, răcoarea ca o părere devine arşiţă. Apare şi Alex, cam somnoros, pe balconul de alături, ne vede cu zâmbetele până la urechi şi vine repede la cafea cu işlere. Făcute de mămuca lui cea silly, ca doar de ce să mâncăm prajituri grecești, nu, mâncăm de-alea românești, fir-ar! Mai am până să mă deștept și să plec la drum fără pateuri, șnițele si prăjituri de casă. De, ca românașul plecat pe coclauri străine. Ma mir că n-am adus și slănină.

Pe la zece suntem pe plaja lui Apostolis, care e încă pustie, ocupăm şezlonguri, umbrele, asumându-ne drepturile negociate şi oftăm mulţumiţi. Eu, veterană a luptelor intercarpatice, nu am de gând să plătesc, Cristi, care e o persoană decentă, nu ca mine, spune că nu există aşa ceva, Alex mustăceşte şi nu e clar de ce parte înclină.

Dar “Relax!”. E plaja grecească cu soare şi pietricele, visată încă din oraşul nostru ploios şi rece, închipuită în luni de iarnă nesfârşite. Are tot ce-i trebuie. Dealuri înverzite, palmieri, cetăţi în ruine, ape turcoaz, şezlonguri colorate, bărcuţe albe, farmec cât încape şi căldură să-ţi ajungă pentru un an întreg.

Liliuca (explicând detaliat ce planuri de bronzare accelerată are, că doar ce altceva să filosofezi pe plajă): - Gata, 15 minute pe față, 15 pe dos, acum mai stau numai cu picioarele, că alea se prind mai greu!

Cri (și mai filosof): - Dacă ai terminat cu dosu’, eu zic să stai cu capu’, că la tine ăla se prinde greu!

Ale (care citește “Simplify your life!” în speranța că va învăța cum să își managerieze mai bine deciziile legate de vacanțe):- Scrie aici că se lucreaza prost sub presiune. De-aia sunt aici cu voi! Că mereu sunt sub presiune! Sărac de mine! Bine că mi-am dat seama! Data viitoare tre’ să-mi iau o săptămână de vacanță înainte să decid unde merg în vacanță.

Li (simțind pericolul): - De ce?! Eu lucrez bine sub presiune!

Ale (sarcastic): - Zău?!

Li: - Ei, mai uit câte ceva....

Cri (din spatele ochilor închiși): - Cam 90% ! Odată a plecat la școală cu o cizmă de un fel și una de alt fel.

Ale (lămurit): - Bine că nu s-a dus desculță!

Ale (nemaiștiind cum să-și omoare plictiseala): - Mâine mergem la castelul lui Ali Pașa!

Cri (fericit până la bolboroseală și dispus să stea pentru tot restul zilelor lui pe minunata plajă grecească, aruncă o privire chiorâșă în pliant): - Trebuie? Chiar trebuie? Că uite, e numai un pătrat!! O ruină la pătrat. Mai bine zăcem aicișa. Forever.

Ale (aruncând o privire spre Liliuca, care stă serafică, cu ochii bulbucați în turcoazul mării):

- Mama asta nu scrie deloc glumele! Stă degeaba! Catatonică! Ui' la ea! De mâine îmi scriu

singur poantele!

Mă hotărăsc să-mi aplic singură tratament alternativ, dacă tot nu am parte de masaj chinezesc și fac o plimbare lungă pe plajă. Pietricelele îmi înțeapă dureros tălpile, dar sigur e o presopunctură de toată frumusețea. Cine știe care vor fi rezultatele?! Te pomenești că nu mă mai apuca reumatismele prin ploile din Petroșani. Sau poate nu-mi mai încurc cizmele. Mă întorc cu un pumn de pietre colorate și cu o descoperire colosală. Mai încolo plaja are nisip. De mâine, adio Apostolis! Nenorocitul! Nici măcar nu are nisip pe plaja arondată. Normal că la plecare nu plătim, suntem încă în daune morale. Dar facem cu mâna frumos și zâmbim relaxați. El ne-a învățat ce înseamnă relaxarea. Și ne-a învățat bine.

Ne găsim o terasă superbă, cu priveliști mirobolante, ne ia cu leșin ce frumos e, ne instalăm mulțumiți și comandăm mâncare grecească. Souvlaki și ouzo. Ne uităm în jur și ne mirăm ce pustiu e la asemenea frumusețe. Apoi ne dumirim, dar prea târziu. Avem de-a face cu psiho-grecul! Psihopupu’! A uitat să fie relaxat ca tot neamul lui, e varianta nervoasă și încruntată, e supărat probabil că i-am stricat fengshuiul cu prezența noastră turistică. Șterge întruna masa, ne și vine să îi cerem scuze că paharul aburit a lăsat apă, că o picătură de suc a sărit de nebună pe tăblia lucioasă. Am crezut că ne și bate când Alex l-a întrebat cât mai durează. I-a răspuns furios că Souvlaki durează întotdeauna! Alex, mânat de nu știu ce aghiuță nu s-a lăsat: “Cât? O oră?” La care, frecând din nou masa, pentru a treia oară, șuierând psihopupic printre dinți, i-a spus să nu îi pună vorbe în gură, pe care el nu le-a rostit niciodată!! Hait! Deoarece conversația ascundea pericole neprevăzute, am tăcut mâlc și am așteptat cuminți măreața mâncare. Care a fost bună, din fericire. Am plecat pentru totdeauna și pe acolo nu am mai călcat. Veci! Oare să-i dau un review ?!

Lili, tulburată de evenimente, scrie exact în mijlocul Aleii Diagon, prilej să-și mai revină din urcușul sisific.

Ale (gâfâind roșu ca racul): - Uite la mama, zici că-i Arghezi! Să nu cumva să piardă ce i-a șoptit grecul nebun.

Cristi dă doar din gură pe mutește, ca un batracian ce dă să orăcăie, dar nu mai are aer. Ce bine, că oricum nu zicea ceva drăguț. Îmi dau seama dupa adâncitura dintre sprâncene pe care alunecă transpirația râuri, valuri.

Obosiți după înfruntarea psihică și golgota urcată, ne prăbușim în somnul de amiază, în lentoarea caldă a camerei, în murmurul soporific al cicadelor din livada de măslini. Pe seară colindăm prin castelul venețian, admirăm ruinele printre care licărește smaraldul îndepărtat al mării, ne imaginăm tot ce putem să ne imaginăm, fiecare cum îl duce capul, și revenim ușurați în Parga cea prezentă și năpădită de flori. Încă un obiectiv turistic a fost bifat de pe listă. Sper că nu mai sunt multe, ca să putem sa ne reluăm activitatea preferată. Împletirea și despletirea nimicului în stare pură.

Cri (entuziasmat ca un copil): - Uite, Li, ce tufe! Ce faine, nu au țepi!

Ale (care numără în gând câte zile mai sunt): - Îs tufe, tată!

Cri (netulburat): - Dar frumoase!

Pe aleile pictate cu flori adevărate, Cristi își cumpără ochelari de scufundări și tub de snorkeling. E visul lui de când era copil de Lonea. Îi strălucesc ochii ca la bufnițele parghiene.

Cri (vizualizând un șir nesfârșit de vacanțe grecești): - La anul trebuie să îmi cumpăr labe și binoclu și ...ce îmi mai trebuie?

Ale (plicitisit): - Un iaht!

Mâncăm pizza gyros la taverna Flisvos. Cuvintele astea grecești par a fi amestecate alandala și aruncate relaxat de colo-colo. Să nu mai vorbim de alfabet, uneori îmi vine să-mi întorc capul în toate direcțiile, ca o suricată beată de soare, încercând să asamblez liniile în litere. Degeaba. Golful e la picioarele noastre, licărind înconjurat de greieri, mai zboară câte un liliac amețit de lumină. Pizza e delicioasă, coaptă pe vatră, cu sos tzatziki, roșii coapte.

Ale: -Tată, cred ca mâine după snorkeling, dormi pe plajă cu tubul în gură. Sper să nu trebuiască să te recuperez din mare. Mamă, tu nu comanzi?

Li (grațioasă): - Eu doar gust, că e seară!

Cri (care știe el ce știe): - M-am liniștit. Am crezut că numai eu mănânc!

Ale:- M-am lămurit eu cum e cu gustatul ăsta! Mi-a luat ceva timp să mă prind! Mama doar

gustă, dar tu rămâi fără jumate de porție! De ce, doamne, nu-ți comanzi și tu fără atâtea farfastâcuri?!

Scriu, scriu, scriu...

Ale: - Acum nu mai fi așa martiră! Nu trebuie să te dedici chiar așa cauzei! Poți să-ți mănânci pizza.

Nefericita de mine, complet lipsită de rațiune, am făcut pariu cu fiul meu și l-am pierdut. Mereu mă cred mai deșteaptă, uitând ce silly sunt. Logic, dacă stau să mă gândesc. Alex exultă și se gândește ce pedeapsă să îmi dea. Mergem spre hotel și enumeră pe degete ce aș putea primi: snorkeling, masaj cu pești, Crazy UFO! Plus altele, pe care nu le-a găsit încă, dar să nu mă tem, imaginație are destulă.

Cristi (plin de milă partenerială): -Li, eu zic că cea mai bună alegere pentru tine e un pic de snorkeling și scapi ieftin! Decât Crazy UFO!!!

Pe la miezul nopții, în timp ce trecem prin fața lui Ionion Beach, hotelul lui Apostolis, Cristi are idei mărețe de răzbunare.

Cri:- Hai să-l deranjam pe Gyros! Îi facem Bum –Bum în ușă! Să vedem cât e de relaxat.

Li (în șoaptă, să nu trezească întunericul): - Nu începeți iar cu încurcatul numelor! Îl cheamă Apostolis!

Ale (nemilos):- Îi zicem: “Sorry! Sorry!”. Și îi cerem o umbrelă de plajă pentru mâine! Și așa am zis la amiază că ne întoarcem să-i plătim!

Râdem în liniștea atât de limpede a nopții calde de vară. Și îl iertăm în sfârșit pe Apostolis.