JURNAL DE PARGA 4

Nimic nu poate descrie senzaţia de rotunjire albă pe care o am stând împreună cu Alex şi Cristi pe balconul nostru singular, plutind ca o insulă îndepărtată pe amalgamul de culori al dimineţii. Am spus oare că suntem absolut singuri în tot minihotelul? Acesta e darul pe care ni l-a făcut dragul de Apostolis, fără să ştie, mânca-l-ar mama! Pentru că noi suntem, în secret, adoratorii stoici ai singurătătii! Stoici în sensul grecesc, bineînţeles.

Ale înfulecă din işlerele aduse de acasă (da, mai sunt încă), bea cafea şi mai aruncă câte o privire asupra minunăţiilor lumii. Dar nu uită să puncteze: -Tată, te las pe tine să hotărăşti pedeapsa lui mama!

Cri (îngrozit!): - De ce eu??!

Ale, expert în strategie de când a citit ”Arta războiului”, rostește pompos:- Pentru a păstra relaţii amicale între mamă şi fiu!

Cri (înţelegând justeţea argumentului şi fiind obişnuit ca toate să se spargă în capul lui, zice repede, să scape odată):- Snorkeling!!

Li (luând poziţie de apărare, după ce i-a azvârlit o privire cruntă): - Nu, nu, nici nu mă gândesc!!

Cri (duios): - Vrei peşti să te ciugulească?? În bazinelul pentru picioruțe?

Ale (în crescendo): - Sau Crazy UFO pe mare??!!

Cri (pasiv-agresiv):- Acolo la peşti te văd toţi, te pozează.

Li ( cutremurându-se de scârbă): - Să mă atingă gângăniile alea??!

Cri (subliniind apăsat ): - Peştii!!

Renunţ la luptă, plec capul înfrântă şi accept snorkeling-ul, gata să îmi dau viaţa pe altarul dragostei materne (de dragoste filială nici nu poate fi vorba, mârşavul meu fiu ştie că îmi e teamă de apă, dar tot mă chinuie cu sadism, uşurându-şi conştiinţa că cică mă provoacă să fac lucruri noi, ceea ce îmi face bine la sănătate!).

Cri (uşurat şi flămând după atâtea stări conflictuale): - Li, mă duc la bucătărie să-mi iau micul dejun grecesc! Mai avem muştar?

De când am plecat, mâncăm întruna şniţele şi chiftele (cred că am făcut cam multe acasă, în Petroșani, dar sunt mâncarea preferată a lui Alex, ce să-i fac?!). Şi pateu.

Stăm pe plajă, pe sezlonguri, sub umbrelă. Peisajul nu îndură nici o comparaţie. E de o frumuseţe desăvârşită, amplă, curcubeică. Albastrul curat, nesfârşit al cerului, îngemănându-se cu albastrul de turcoaz al apei într-o contopire lină, fără valuri, fără nici o tresărire pe

suprafaţa-i transparentă. Pete de albastru cerneală pe ici, pe colo. Stânca pe care se ridică ruinele castelului veneţian în stânga, împădurită, verde-muşchi, munţi-stânci, insule-gri în depărtare, ceţoase şi nelămurite, destrămându-se în văpaia albă a soarelui. În dreapta, catargele albe ale bărcuţelor spintecând și unind cele două azururi ce conturează astăzi lumea, bleu de sus și bleu de jos. O plajă mică şi neaglomerată, cosmopolită, câte o voce cu intonaţii străine ce acoperă uneori murmurul lin al valurilor imaginare, albastru, albastru peste tot şi o pace nesfârşită, înecată, contopită în frumuseţe. Aş putea să stau aici pe vecie, pentru totdeauna, pierdută, regăsită, una cu soarele şi lumina.

Cristi face snorkeling de când am ajuns pe plajă, nu-l mai scoţi din apă, e în extaz, copilăria l-a năpădit cu totul şi e doldora de entuziasm, studiind pietrele de pe fundul apei şi nu mai ştiu ce peştişori, pe care mi-i descrie cu lux de amănunte, când mai iese să respire. Îl ascult cu un aer vag de interes, în timp ce neuronii îmi plutesc în imponderabilitatea de nedescris a relaxării perfecte.

Mici chinezoaice trec pe plajă, invitând la masaj. Cât pe ce să mă las convinsă, dar îmi aduc aminte la timp că mai bine folosesc banii dați de Alex pentru a mai cumpăra nişte căni-suvenir pentru bunici. Hi, hi! Cât sunt de econoamă si de înţeleaptă!

Plaja aici începe pe la ora 12 şi se termină seara, grecilor ăstora le e lene să se trezească devreme. Aşa că la amiază șezlongurile sunt încă goale, Alex s-a retras în cameră, ca o moluscă leneşă, fugind de soarele ucigaş, Cristi îşi cere lollypop-ul (chiar a dat în mintea copiilor!), iar eu zac ca un puf porcușor în lumină, cuprinsă de o senzaţie de bunăstare sufletească ieşită din comun.

Cri (învârtind bomboana agale printre dinţi şi gânduri răzleţe): -Până la anul îmi cumpăr binoclu! Să mă uit la vapoare.

Marea e ca peruzeaua și peruzelele ei sidefate sclipesc pe tot locul. Sacrificiile personale încetează şi servim, în şezlonguri, frappe şi îngheţată de fistic şi iaurt cu miere. Ne facem de cap în stil mare. Ne-a ajuns atâta pateu. Singurele gânduri absolut profunde ce îmi strălucesc prin minte sunt referitoare la ce căni să cumpăr şi oare ce săpunuri?! Adevărate probleme existenţiale.

Pe la două, mânaţi de foame, suntem peste deal, la Bacchos. Tavernă de tavernă, merită tot drumul. La întoarcere va fi spre vârful dealului, cu burțile pline.

Ale:- Uite, tată, să o plimbi pe mama cu o umbreluţă din aia, să nu o bată soarele!

Cri: - Eu nu o plimb decât cu umbrela de-aia mare, de pe plajă. Aşa merită! Pe Aleea Diagon în sus, ca Iisus!

Servim mousaka, miel cu cartofi copţi şi şniţel vienez. Ale se pare că nu s-a săturat de şniţelele din cameră! Aşa e el, mai tradiţional.

Cri (gustând): -Li, ştii ce bună e pâinea asta???

Li (promptă, deschizându-și poșeta uriașă): -Vrei să iau alea două felii rămase?

Primind aprobarea românească a soţului, le strecor în serveţel, pentru cameră. Alex se face că nu ne vede, încercând să-şi dea seama, în sinele lui autentic dacă e încă roman sau englez sadea! Încercând să-și pună mantia invizibilă și să nu fie cu noi.

Li (cu bun simț strămoșesc):- Uite, mamă, îţi economisim banii! Nu eşti mulţumit că nu mai trebuie să cumpărăm pâine pentru pateu?!

Ale (resemnat): - După cocktailuri şi îngheţată pe plajă, cred şi eu!

Urcăm Aleea Diagon, sperând că vom supravieţui unei eventuale apoplexii. Să îmi mai recapăt suflul, mă opresc la nişte suveniruri.

Li: - Ale, ce căsuţă să îmi iau, asta mică albă sau asta mare?

Ale (gândindu-se melancolic la banii lui): - Aia mică!

Li: - Dar nu e mai frumoasă asta mare?

Ale (exasperat şi bătut de soare): - Dar de ce vă împodobesc eu casa voastră?!

După-amiază de leneveală. Apare Alex, pe la șapte, leşinat şi ameţit de starea de vacanţă. Se uită cu Cri la meci şi văd cu disperare că nu mai au de gând să mişte.

Li: - Dacă vreţi, mă duc să vă iau ceva de mâncare!

Ale (în alertă maximă): - Ce şmecheră e mama! Vrea iar la căni, nesupravegheată!

Planurile fiindu-mi dejugate de duşmani fioroşi, nu mă mai duc niciunde. Am venit să stau la televizor, ca babacii. În loc să pipăi suvenirurile Pargăi. Noroc că am visările mele, pe care le răsfoiesc amplu pe terasa cu măslini și mare. Pe seară, înconjuraţi de atotcuprinzătoarea şi dulcea stare de lene, apelăm iar la resursele de hrană româneşti. Pateu și roșii. A câta oară?!

Cri (atent să nu rateze vreun gol): - Li, ai auzit de mâncarea tradiţională grecească Irgukish? Înseamnă pateu! Mai ai o felie?

Li (dulce corcodușă): - Sigur, dragule! Ce nu fac eu pentru tine?!

Ale: - Acum mama e pasiv-agresivă.

Cri (fericit cu desfășurătorul serii): - Ospățul magic! Pe meleaguri elene!

După aşa o cină, Cristi dansează mărunt în ritualul apaş de fiecare noapte, afumând toate colţurile camerei cu o pastilă de ţânţari! Asta în eventualitatea că vreunul ar trece de plasele evoluate de la geamuri. Mă simt ocrotită şi la adăpost, în timp ce vraciul tribului îndepărtează fiarele nopţii!

Întunericul curge neostoit peste fire.

JURNAL DE PARGA 3

Am dormit cu geamul deschis (bine că e blindat cu plasă!), nu am reuşit să dăm drumul la aerul condiţionat, deşi băieţii au studiat bărbăteşte ce şi cum, de la cabluri lipite de pereţi, până la cercetări exhaustive desfăşurate pe net. E stricat şi ăla, conchidem, deşi am început să realizăm că sunt chestii absconse, secrete, care ne împiedică să pornim tehnologia aferentă camerelor.

Deschid încet ochii în murmurul furişat al valurilor, ieşim pe balcon, dimineaţa se întinde vălurită în tonuri răcoroase de gri până departe, la linia orizontului. O cafea fierbinte şi petrecem două ore minunate, rotunde, aurii. Griurile se pliază în dungi din ce în ce mai înguste, înlocuite cu nuanţe de albastru şi verde, răcoarea ca o părere devine arşiţă. Apare şi Alex, cam somnoros, pe balconul de alături, ne vede cu zâmbetele până la urechi şi vine repede la cafea cu işlere. Făcute de mămuca lui cea silly, ca doar de ce să mâncăm prajituri grecești, nu, mâncăm de-alea românești, fir-ar! Mai am până să mă deștept și să plec la drum fără pateuri, șnițele si prăjituri de casă. De, ca românașul plecat pe coclauri străine. Ma mir că n-am adus și slănină.

Pe la zece suntem pe plaja lui Apostolis, care e încă pustie, ocupăm şezlonguri, umbrele, asumându-ne drepturile negociate şi oftăm mulţumiţi. Eu, veterană a luptelor intercarpatice, nu am de gând să plătesc, Cristi, care e o persoană decentă, nu ca mine, spune că nu există aşa ceva, Alex mustăceşte şi nu e clar de ce parte înclină.

Dar “Relax!”. E plaja grecească cu soare şi pietricele, visată încă din oraşul nostru ploios şi rece, închipuită în luni de iarnă nesfârşite. Are tot ce-i trebuie. Dealuri înverzite, palmieri, cetăţi în ruine, ape turcoaz, şezlonguri colorate, bărcuţe albe, farmec cât încape şi căldură să-ţi ajungă pentru un an întreg.

Liliuca (explicând detaliat ce planuri de bronzare accelerată are, că doar ce altceva să filosofezi pe plajă): - Gata, 15 minute pe față, 15 pe dos, acum mai stau numai cu picioarele, că alea se prind mai greu!

Cri (și mai filosof): - Dacă ai terminat cu dosu’, eu zic să stai cu capu’, că la tine ăla se prinde greu!

Ale (care citește “Simplify your life!” în speranța că va învăța cum să își managerieze mai bine deciziile legate de vacanțe):- Scrie aici că se lucreaza prost sub presiune. De-aia sunt aici cu voi! Că mereu sunt sub presiune! Sărac de mine! Bine că mi-am dat seama! Data viitoare tre’ să-mi iau o săptămână de vacanță înainte să decid unde merg în vacanță.

Li (simțind pericolul): - De ce?! Eu lucrez bine sub presiune!

Ale (sarcastic): - Zău?!

Li: - Ei, mai uit câte ceva....

Cri (din spatele ochilor închiși): - Cam 90% ! Odată a plecat la școală cu o cizmă de un fel și una de alt fel.

Ale (lămurit): - Bine că nu s-a dus desculță!

Ale (nemaiștiind cum să-și omoare plictiseala): - Mâine mergem la castelul lui Ali Pașa!

Cri (fericit până la bolboroseală și dispus să stea pentru tot restul zilelor lui pe minunata plajă grecească, aruncă o privire chiorâșă în pliant): - Trebuie? Chiar trebuie? Că uite, e numai un pătrat!! O ruină la pătrat. Mai bine zăcem aicișa. Forever.

Ale (aruncând o privire spre Liliuca, care stă serafică, cu ochii bulbucați în turcoazul mării):

- Mama asta nu scrie deloc glumele! Stă degeaba! Catatonică! Ui' la ea! De mâine îmi scriu

singur poantele!

Mă hotărăsc să-mi aplic singură tratament alternativ, dacă tot nu am parte de masaj chinezesc și fac o plimbare lungă pe plajă. Pietricelele îmi înțeapă dureros tălpile, dar sigur e o presopunctură de toată frumusețea. Cine știe care vor fi rezultatele?! Te pomenești că nu mă mai apuca reumatismele prin ploile din Petroșani. Sau poate nu-mi mai încurc cizmele. Mă întorc cu un pumn de pietre colorate și cu o descoperire colosală. Mai încolo plaja are nisip. De mâine, adio Apostolis! Nenorocitul! Nici măcar nu are nisip pe plaja arondată. Normal că la plecare nu plătim, suntem încă în daune morale. Dar facem cu mâna frumos și zâmbim relaxați. El ne-a învățat ce înseamnă relaxarea. Și ne-a învățat bine.

Ne găsim o terasă superbă, cu priveliști mirobolante, ne ia cu leșin ce frumos e, ne instalăm mulțumiți și comandăm mâncare grecească. Souvlaki și ouzo. Ne uităm în jur și ne mirăm ce pustiu e la asemenea frumusețe. Apoi ne dumirim, dar prea târziu. Avem de-a face cu psiho-grecul! Psihopupu’! A uitat să fie relaxat ca tot neamul lui, e varianta nervoasă și încruntată, e supărat probabil că i-am stricat fengshuiul cu prezența noastră turistică. Șterge întruna masa, ne și vine să îi cerem scuze că paharul aburit a lăsat apă, că o picătură de suc a sărit de nebună pe tăblia lucioasă. Am crezut că ne și bate când Alex l-a întrebat cât mai durează. I-a răspuns furios că Souvlaki durează întotdeauna! Alex, mânat de nu știu ce aghiuță nu s-a lăsat: “Cât? O oră?” La care, frecând din nou masa, pentru a treia oară, șuierând psihopupic printre dinți, i-a spus să nu îi pună vorbe în gură, pe care el nu le-a rostit niciodată!! Hait! Deoarece conversația ascundea pericole neprevăzute, am tăcut mâlc și am așteptat cuminți măreața mâncare. Care a fost bună, din fericire. Am plecat pentru totdeauna și pe acolo nu am mai călcat. Veci! Oare să-i dau un review ?!

Lili, tulburată de evenimente, scrie exact în mijlocul Aleii Diagon, prilej să-și mai revină din urcușul sisific.

Ale (gâfâind roșu ca racul): - Uite la mama, zici că-i Arghezi! Să nu cumva să piardă ce i-a șoptit grecul nebun.

Cristi dă doar din gură pe mutește, ca un batracian ce dă să orăcăie, dar nu mai are aer. Ce bine, că oricum nu zicea ceva drăguț. Îmi dau seama dupa adâncitura dintre sprâncene pe care alunecă transpirația râuri, valuri.

Obosiți după înfruntarea psihică și golgota urcată, ne prăbușim în somnul de amiază, în lentoarea caldă a camerei, în murmurul soporific al cicadelor din livada de măslini. Pe seară colindăm prin castelul venețian, admirăm ruinele printre care licărește smaraldul îndepărtat al mării, ne imaginăm tot ce putem să ne imaginăm, fiecare cum îl duce capul, și revenim ușurați în Parga cea prezentă și năpădită de flori. Încă un obiectiv turistic a fost bifat de pe listă. Sper că nu mai sunt multe, ca să putem sa ne reluăm activitatea preferată. Împletirea și despletirea nimicului în stare pură.

Cri (entuziasmat ca un copil): - Uite, Li, ce tufe! Ce faine, nu au țepi!

Ale (care numără în gând câte zile mai sunt): - Îs tufe, tată!

Cri (netulburat): - Dar frumoase!

Pe aleile pictate cu flori adevărate, Cristi își cumpără ochelari de scufundări și tub de snorkeling. E visul lui de când era copil de Lonea. Îi strălucesc ochii ca la bufnițele parghiene.

Cri (vizualizând un șir nesfârșit de vacanțe grecești): - La anul trebuie să îmi cumpăr labe și binoclu și ...ce îmi mai trebuie?

Ale (plicitisit): - Un iaht!

Mâncăm pizza gyros la taverna Flisvos. Cuvintele astea grecești par a fi amestecate alandala și aruncate relaxat de colo-colo. Să nu mai vorbim de alfabet, uneori îmi vine să-mi întorc capul în toate direcțiile, ca o suricată beată de soare, încercând să asamblez liniile în litere. Degeaba. Golful e la picioarele noastre, licărind înconjurat de greieri, mai zboară câte un liliac amețit de lumină. Pizza e delicioasă, coaptă pe vatră, cu sos tzatziki, roșii coapte.

Ale: -Tată, cred ca mâine după snorkeling, dormi pe plajă cu tubul în gură. Sper să nu trebuiască să te recuperez din mare. Mamă, tu nu comanzi?

Li (grațioasă): - Eu doar gust, că e seară!

Cri (care știe el ce știe): - M-am liniștit. Am crezut că numai eu mănânc!

Ale:- M-am lămurit eu cum e cu gustatul ăsta! Mi-a luat ceva timp să mă prind! Mama doar

gustă, dar tu rămâi fără jumate de porție! De ce, doamne, nu-ți comanzi și tu fără atâtea farfastâcuri?!

Scriu, scriu, scriu...

Ale: - Acum nu mai fi așa martiră! Nu trebuie să te dedici chiar așa cauzei! Poți să-ți mănânci pizza.

Nefericita de mine, complet lipsită de rațiune, am făcut pariu cu fiul meu și l-am pierdut. Mereu mă cred mai deșteaptă, uitând ce silly sunt. Logic, dacă stau să mă gândesc. Alex exultă și se gândește ce pedeapsă să îmi dea. Mergem spre hotel și enumeră pe degete ce aș putea primi: snorkeling, masaj cu pești, Crazy UFO! Plus altele, pe care nu le-a găsit încă, dar să nu mă tem, imaginație are destulă.

Cristi (plin de milă partenerială): -Li, eu zic că cea mai bună alegere pentru tine e un pic de snorkeling și scapi ieftin! Decât Crazy UFO!!!

Pe la miezul nopții, în timp ce trecem prin fața lui Ionion Beach, hotelul lui Apostolis, Cristi are idei mărețe de răzbunare.

Cri:- Hai să-l deranjam pe Gyros! Îi facem Bum –Bum în ușă! Să vedem cât e de relaxat.

Li (în șoaptă, să nu trezească întunericul): - Nu începeți iar cu încurcatul numelor! Îl cheamă Apostolis!

Ale (nemilos):- Îi zicem: “Sorry! Sorry!”. Și îi cerem o umbrelă de plajă pentru mâine! Și așa am zis la amiază că ne întoarcem să-i plătim!

Râdem în liniștea atât de limpede a nopții calde de vară. Și îl iertăm în sfârșit pe Apostolis.

JURNAL DE PARGA 2

După aproape trei ore de condus, părăsim autostrada şi o luăm pe drumuri înguste, în pantă, coborâm spre mare. Parga ne sare în braţe de după o cotitură şi e exact cum m-am aşteptat să fie! Îmi trag scurt răsuflarea, de surpriză şi spaimă. Surpriza frumuseţii ei revărsate brusc, fără advertisment, peste toată fiinţa noastră. Spaima drumului îngust, pe care nu încap două maşini, dar sunt peste trei parcă, motociclete în toate părţile şi un du-te vino de vacanţă, ce mă ameţeşte prin haosul implicit.

Mă agăţ bine de portieră şi absorb imaginile, sperând să scăpăm cu viaţă. Case pastel sau aprins colorate, inundate de flori. Brazii se împletesc cu măslinii, portocalii cu lămâii şi orhideele cu cactuşii! Murmurul turcoaz al mării bate în ţărmurile albe. Detalii pitoreşti răsărind la fiecare curbă. Un aer veneţian? Turcesc? Sau pur şi simplu grecesc? Parga pare o bijuterie strălucitoare licărind în salba golfurilor ei verzi-albăstrui.

Mă pregătesc de propria mea tragedie greacă. Ajungem la Ionion Beach, hotelul unde am făcut rezervare cu peste șase luni în urmă şi unde acum nu avem cameră. Hotelul care a spus că ne așteaptă chiar și acum patru zile. Grecul, lejer în maieu şi pantaloni scurţi, apare pe motoretă. Îl bombardez cu reproşuri din start, îi explic cum mi-a distrus el mie vacanţa, viaţa chiar, de ce nu!

- Relax, madame! Relax!! Sorry, sorry!

Asta e tot ce apucă să spună. Eu, din nou, că e inacceptabil, că e incalificabil, că e insurmontabil! El că să mă relaxez, că rezolvă totul! Nu el e de vină, dar nu a descoperit, vezi, doamne, cine a greșit și mi-a dat camera altcuiva. Că stresul nu e bun pentru vacanţă şi că totul o să treacă şi că o să fiu foarte fericită! Zâmbeşte dulce vorbind despre fericirea mea viitoare. În cele din urmă, ne urcă pe rând pe motoretă şi ne duce să vedem Pelagos Resort. Eu, pe motoretă! Am trăit să o văd şi pe asta! Trebuie să uit de supărare şi să mă încleştez zdravăn de spatele lui, altfel risc să îmi pierd şi ipotetica fericire viitoare.

Cu o figură dramatică şi cu lacrimi în ochi, cu greu mă las convinsă să accept noua locaţie. O vilișoară cochetă, superbissimă, goală pușcă, numai noi prin ea. De-a lungul zilelor, vom delibera şi vom concluziona că a fost o locaţie perfectă, mult mai bună ca prima! Păi nu au dreptate grecii?! Lasă-te în voia vieții. Se vor alege sorții cumva.

După ce uit o cheie în cameră şi grecul sare peste balcoane ca să o recupereze și să deschidă ușa, după multe învârteli cu Booking-ul, pe care suntem implorați să îl anulăm, ca să nu-l amendeze pe bietul și nevinovatul Apostolis (atât de bun la melodramă, încât mai că-mi vine să-i ridic eu lui moralul), după o reducere-bonus de 100 de euro (nu degeaba i-am dat înainte cu tragedia antică interpretată în stil românesc absolut magistral, vă rog să mă credeți!) şi după multe meandre negustoreşti, iată-ne instalaţi pe cel mai frumos balcon cu putinţă! Dintr-o ochire, privirea îmbrăţişează safirul mării, cetatea veneţiană şi livada de măslini ce şerpuieşte pe deal în jos!

Alex (pe care l-am pescuit de la aeroport, la Preveza) ni se alătură pe balcon. Stăm ca boierii, instalaţi în lumina fierbinte, în susurul continuu al cicadelor şi sporovăim.

Vacanţa a început în mod oficial!

Pe seară, considerând că s-a îmblânzit niţel balaurul de foc, plecăm în cercetare. Descoperim Aleea Diagon, Cristi o botează aşa, o alee în pantă, bună de scos sufletul din om după fiecare prânz şi după fiecare cină. O vom urca cu burţile pline, gâfâind ca ocnaşii, roşii ca racii, cu sudoarea alunecându-ne pe spate, o vom urca blestemând-o în timp ce râdem sfârșit în toate zilele noastre parghiene. Uneori de mai multe ori pe zi. Noroc cu nenumăratele buticuri presărate de fiecare parte! În prima zi nu mi s-a părut nici unul frumos. Pe măsură ce m-am obişnuit cu stilul grecesc, fierbinte şi dezordonat, înecat în culori de pământ, elementare, vibrante, obiectele au început să mi se pară tot mai tentante şi demne de a fi cumpărate. Au căpătat o valoare a lor intrinsecă.

Îmi dau seama că Alex mă priveşte intens, cu o urmă de mirare neterminată, rațională: "Oare ce-am făcut cu mama lui?? Cine e această femeie-copil, nesătulă, avid cumpărătoare de suveniruri?!" “Iacă!” îmi spun în mintea mea! “S-o vezi şi pe asta!!! Adio luciditate!”

Intrăm într-un magazin cu de toate. În timp ce noi analizăm concentrat etichetele, Alex strigă victorios din fundul magazinului, de printre șalpi și căni colorate: “Uite, COLA!!!”. Poftim! Cât e și el de raţional!!

Fiecare cu ce-l doare!

Am uitat să precizez că noi, părinții educaţi şi maturi, profesori de onoare ai patriei, suntem aici pe banii fiului, care lucrează exact de o lună întreagă. Aşa că glumele asupra bugetului se ţin lanţ! Cine ne-ar auzi ar crede cine ştie ce, dar adevărul e că Alex mi-a dat mie toţi banii lui şi eu fac ce vreau cu ei, inclusiv cumpăr cadouri pentru prietenele mele. Cine a mai văzut aşa ceva??!! Doar asta înseamnă familia! L-am educat bine. Mă pricep.

Cri (sfârşit de zăpuşeală şi gâfâind după Aleea Diagon):- Aş bea un frappe!

Ale (abia șuierând):- La Keops, tată! Acasă, în Petroşani!

Cri (încercând să evite apoplexia): -Pot să-mi iau o apă minerală?

Ale (care oricum nu mai are nici un ban, că i-a donat pe toți): -Este peste buget, tată!

E seară, stăm paşnic pe balcon, urmând îndemnurile înţelepte ale relaxării greceşti, când auzim bubuieli în uşă. Năvăleşte Apostolis, a uitat complet de calmul pe care ni-l recomanda la amiază, interpretează propria lui partitură în tragedia zilei. Că nu a fost el drăguţ cu noi? Nu ne-a găsit el locaţia asta minunată? Nu suntem noi mulţumiţi? Uite, ce privelişte! Ce albastru, ce măslini! De ce suntem cruzi şi vrem ca el să sufere? Ne dumirim cu greu, în timp ce asistăm relaxaţi la comedia durerii, foarte bine jucată, de unde rezultă ca a repetat mult la ea. Cine știe câți turiști a fraierit sau îmblânzit. Sau poate e un talent nativ. Booking-ul vrea sa îl amendeze cu 200 euro pentru că a facut overbooking, iar noi, clienţii mulţumiţi trebuie să îl ajutăm şi să îl salvăm de furia îndreptăţită a platformei globale de rezervări. Ceea ce şi promitem, după ce negociem şezlongurile şi umbrela de a doua zi. Vom anula rezervarea pe Booking, vom spune acelora cât suntem de super-extra-mulţumiţi, dar şi el va reduce dramatic preţul la propriile şezlonguri! Ne-am adaptat ţinutului. Totul se negociază.

Spectacolul fiind încheiat cu maximă satisfacţie de ambele părti, Apostolis se retrage, pregătind probabil scenarii de overbooking pentru viitorii clienţi, iar noi admirăm luminiţele navelor din depărtare, licuricii golfului albastru cerneală.

O zi plină. O zi bună.