JURNAL DE PARGA 2

După aproape trei ore de condus, părăsim autostrada şi o luăm pe drumuri înguste, în pantă, coborâm spre mare. Parga ne sare în braţe de după o cotitură şi e exact cum m-am aşteptat să fie! Îmi trag scurt răsuflarea, de surpriză şi spaimă. Surpriza frumuseţii ei revărsate brusc, fără advertisment, peste toată fiinţa noastră. Spaima drumului îngust, pe care nu încap două maşini, dar sunt peste trei parcă, motociclete în toate părţile şi un du-te vino de vacanţă, ce mă ameţeşte prin haosul implicit.

Mă agăţ bine de portieră şi absorb imaginile, sperând să scăpăm cu viaţă. Case pastel sau aprins colorate, inundate de flori. Brazii se împletesc cu măslinii, portocalii cu lămâii şi orhideele cu cactuşii! Murmurul turcoaz al mării bate în ţărmurile albe. Detalii pitoreşti răsărind la fiecare curbă. Un aer veneţian? Turcesc? Sau pur şi simplu grecesc? Parga pare o bijuterie strălucitoare licărind în salba golfurilor ei verzi-albăstrui.

Mă pregătesc de propria mea tragedie greacă. Ajungem la Ionion Beach, hotelul unde am făcut rezervare cu peste șase luni în urmă şi unde acum nu avem cameră. Hotelul care a spus că ne așteaptă chiar și acum patru zile. Grecul, lejer în maieu şi pantaloni scurţi, apare pe motoretă. Îl bombardez cu reproşuri din start, îi explic cum mi-a distrus el mie vacanţa, viaţa chiar, de ce nu!

- Relax, madame! Relax!! Sorry, sorry!

Asta e tot ce apucă să spună. Eu, din nou, că e inacceptabil, că e incalificabil, că e insurmontabil! El că să mă relaxez, că rezolvă totul! Nu el e de vină, dar nu a descoperit, vezi, doamne, cine a greșit și mi-a dat camera altcuiva. Că stresul nu e bun pentru vacanţă şi că totul o să treacă şi că o să fiu foarte fericită! Zâmbeşte dulce vorbind despre fericirea mea viitoare. În cele din urmă, ne urcă pe rând pe motoretă şi ne duce să vedem Pelagos Resort. Eu, pe motoretă! Am trăit să o văd şi pe asta! Trebuie să uit de supărare şi să mă încleştez zdravăn de spatele lui, altfel risc să îmi pierd şi ipotetica fericire viitoare.

Cu o figură dramatică şi cu lacrimi în ochi, cu greu mă las convinsă să accept noua locaţie. O vilișoară cochetă, superbissimă, goală pușcă, numai noi prin ea. De-a lungul zilelor, vom delibera şi vom concluziona că a fost o locaţie perfectă, mult mai bună ca prima! Păi nu au dreptate grecii?! Lasă-te în voia vieții. Se vor alege sorții cumva.

După ce uit o cheie în cameră şi grecul sare peste balcoane ca să o recupereze și să deschidă ușa, după multe învârteli cu Booking-ul, pe care suntem implorați să îl anulăm, ca să nu-l amendeze pe bietul și nevinovatul Apostolis (atât de bun la melodramă, încât mai că-mi vine să-i ridic eu lui moralul), după o reducere-bonus de 100 de euro (nu degeaba i-am dat înainte cu tragedia antică interpretată în stil românesc absolut magistral, vă rog să mă credeți!) şi după multe meandre negustoreşti, iată-ne instalaţi pe cel mai frumos balcon cu putinţă! Dintr-o ochire, privirea îmbrăţişează safirul mării, cetatea veneţiană şi livada de măslini ce şerpuieşte pe deal în jos!

Alex (pe care l-am pescuit de la aeroport, la Preveza) ni se alătură pe balcon. Stăm ca boierii, instalaţi în lumina fierbinte, în susurul continuu al cicadelor şi sporovăim.

Vacanţa a început în mod oficial!

Pe seară, considerând că s-a îmblânzit niţel balaurul de foc, plecăm în cercetare. Descoperim Aleea Diagon, Cristi o botează aşa, o alee în pantă, bună de scos sufletul din om după fiecare prânz şi după fiecare cină. O vom urca cu burţile pline, gâfâind ca ocnaşii, roşii ca racii, cu sudoarea alunecându-ne pe spate, o vom urca blestemând-o în timp ce râdem sfârșit în toate zilele noastre parghiene. Uneori de mai multe ori pe zi. Noroc cu nenumăratele buticuri presărate de fiecare parte! În prima zi nu mi s-a părut nici unul frumos. Pe măsură ce m-am obişnuit cu stilul grecesc, fierbinte şi dezordonat, înecat în culori de pământ, elementare, vibrante, obiectele au început să mi se pară tot mai tentante şi demne de a fi cumpărate. Au căpătat o valoare a lor intrinsecă.

Îmi dau seama că Alex mă priveşte intens, cu o urmă de mirare neterminată, rațională: "Oare ce-am făcut cu mama lui?? Cine e această femeie-copil, nesătulă, avid cumpărătoare de suveniruri?!" “Iacă!” îmi spun în mintea mea! “S-o vezi şi pe asta!!! Adio luciditate!”

Intrăm într-un magazin cu de toate. În timp ce noi analizăm concentrat etichetele, Alex strigă victorios din fundul magazinului, de printre șalpi și căni colorate: “Uite, COLA!!!”. Poftim! Cât e și el de raţional!!

Fiecare cu ce-l doare!

Am uitat să precizez că noi, părinții educaţi şi maturi, profesori de onoare ai patriei, suntem aici pe banii fiului, care lucrează exact de o lună întreagă. Aşa că glumele asupra bugetului se ţin lanţ! Cine ne-ar auzi ar crede cine ştie ce, dar adevărul e că Alex mi-a dat mie toţi banii lui şi eu fac ce vreau cu ei, inclusiv cumpăr cadouri pentru prietenele mele. Cine a mai văzut aşa ceva??!! Doar asta înseamnă familia! L-am educat bine. Mă pricep.

Cri (sfârşit de zăpuşeală şi gâfâind după Aleea Diagon):- Aş bea un frappe!

Ale (abia șuierând):- La Keops, tată! Acasă, în Petroşani!

Cri (încercând să evite apoplexia): -Pot să-mi iau o apă minerală?

Ale (care oricum nu mai are nici un ban, că i-a donat pe toți): -Este peste buget, tată!

E seară, stăm paşnic pe balcon, urmând îndemnurile înţelepte ale relaxării greceşti, când auzim bubuieli în uşă. Năvăleşte Apostolis, a uitat complet de calmul pe care ni-l recomanda la amiază, interpretează propria lui partitură în tragedia zilei. Că nu a fost el drăguţ cu noi? Nu ne-a găsit el locaţia asta minunată? Nu suntem noi mulţumiţi? Uite, ce privelişte! Ce albastru, ce măslini! De ce suntem cruzi şi vrem ca el să sufere? Ne dumirim cu greu, în timp ce asistăm relaxaţi la comedia durerii, foarte bine jucată, de unde rezultă ca a repetat mult la ea. Cine știe câți turiști a fraierit sau îmblânzit. Sau poate e un talent nativ. Booking-ul vrea sa îl amendeze cu 200 euro pentru că a facut overbooking, iar noi, clienţii mulţumiţi trebuie să îl ajutăm şi să îl salvăm de furia îndreptăţită a platformei globale de rezervări. Ceea ce şi promitem, după ce negociem şezlongurile şi umbrela de a doua zi. Vom anula rezervarea pe Booking, vom spune acelora cât suntem de super-extra-mulţumiţi, dar şi el va reduce dramatic preţul la propriile şezlonguri! Ne-am adaptat ţinutului. Totul se negociază.

Spectacolul fiind încheiat cu maximă satisfacţie de ambele părti, Apostolis se retrage, pregătind probabil scenarii de overbooking pentru viitorii clienţi, iar noi admirăm luminiţele navelor din depărtare, licuricii golfului albastru cerneală.

O zi plină. O zi bună.

JURNAL DE PARGA 1

Iunie 2014

Astăzi e ziua cea măreaţă, dacă o banală zi de joi poate căpăta astfel de conotaţii. Ziua la care visăm de vreo jumătate de an, vise elaborate şi dezvoltate, vise organizate şi sofisticate. Ziua plecării în vacanţă!!!

Fiind joi, începe totuşi ca o zi complet neoriginală! În felul ei. E destul de agitată şi condensată în două ore, fiindcă e premierea la şcoală. Nebunie, discursuri, flori, tocuri. Gata! Două ore nu pot dura totuşi la nesfârşit. Plouă cu găleata când plecăm!

Cristi e ca un cazan sub presiune. Tot nu înţelege de ce sărim direct din şcoală în vacanţă. Ar avea nevoie de o perioadă de acomodare, în care întâi să renunţe la compresii, să stea un pic, suspendat între două stări şi abia apoi să ajungă în faza de relaxare. De exaltare. Acum e năucit și deloc exaltat, oare e un stres în plus sau e zona de libertate absolută? Drumul, întinzându-se la nesfârşit sub perdelele de ploaie gri, efectul de bubble pe care îl are mereu maşina asupra noastră, muzica preferată colorând micul spaţiu în care plutim suspendaţi de-a lungul şoselelor îşi fac încet-încet efectul! Ne relaxăm amândoi, începem sa glumim, să simţim realmente licăririle albastre ale vacanţei!

Plouă continuu prin toată România. Cu intensităţi diferite, cu viteze variate. Înaintăm, ne croim drum pe şoseaua devenită uneori râu strălucitor. La Oraviţa, morile eoliene futuriste, uriaşe, încremenite pe culmile dealurilor nu fac decât să sublinieze irealitatea spaţiului pe care îl parcurgem. Unde suntem?!

Cât de interesante sunt graniţele oamenilor! O linie. Dincolo de care limbile se schimbă, realmente peisajul e altul, suflul pământului îmbracă haine diferite. Pare a fi doar o formalitate, dar mie mi se pare că ţările însele au ceva specific, inconfundabil. Schimbarea e subtilă. Serbia e la fel de verde ca şi România. Dar fiecare lot de pământ e cultivat. Lanuri şi livezi, livezi şi lanuri. Mai puţin sălbatic ca la noi, mai îngrijit. Ordonat. E clar un alt ţinut!

Ajungem la hotel Hamburg-Smederevo. Prima escală. Ploaia s-a oprit. E curat şi liniştit totul, ca după potop. Paşnic. Suntem în acel spaţiu magic care precede frumuseţea mult sperată a vacanţei. Recepţionerul nu ştie boabă de engleză, dar ne înţelegem pe baza de gesturi şi hârtii. Stresul s-a îndepărtat la ani lumină, râdem din nimic.

Mă pregătesc pentru plăcerea acestei seri, jacuzzi-ul! Temeinic, căci fiecare punct al acestei vacanţe miraculoase a fost planificat cu multă grijă! Nu degeaba mă consider organizatorul şef! Îmi înşir lumânările, spumantul parfumat, îmi pregătesc ciocolata şi cartea. Ah! Cât va fi de grozav! Apăs pe butoane. Nimic! Nimic! Oricât sucesc şi învârt, rezultatul e acelaşi. Nemernicii!!! Nu funcţioneaza!! Cât pe ce să îmi distrug pacea greu câştigată, dar mă redresez cu un efort titanic de voinţă, ca un boxer în ring după ce a fost culcat brutal la pământ, și mă resemnez să fac o baie prelungită, în urma căreia îmi scade tensiunea şi mi se face rău! Dă-o-ncolo de baie!!! Mă târăsc în cameră semileșinată şi, în răcoarea serii, cumva, cumva îmi revin! Nu îmi mai trebuie din astea, zău!! Totuşi, mă hotărăsc să nu plătesc camera până nu fac scandal! Luptătorul carpatic! Am cărat degeaba lumânările?? Şi câtă pregătire, irosită în van!! Adică eu plănuiesc minuţios fiecare abur şi ei, sârbii ăştia , cu lanurile lor organizate, îmi strică agenda??!!

Dimineaţa ne întâmpină cu soare şi frumuseţe. A venit vara! Abia astăzi, 20 iunie, în faţa acestui hotel, vara a venit! Fericită, mă îndrept spre baie şi apăs pe întrerupător. Cu un huruit puternic, jacuzzi-ul porneşte!! Incredibil! Funcţionează! Şi încă cum. Dar suciţi sunt aceştia, să pună întrerupătorul în afara băii! Las analizele de situaţie şi zdup! Mă arunc în spume şi vârtejuri, lăsând lumânările pe altădată. Ciocolata am mâncat-o de cu seara! Relaxare perfectă! Cristi mă aşteaptă răbdător să îmi fac damblaua.

Coborâm. Până eu încerc să discut într-o limbă necunoscută sârbului de la recepţie, Cristi duce bagajele la maşină. E duşat, parfumat, proaspăt pregătit pentru un drum de 7-8 ore. A durat ceva pâna am terminat la recepţie şi, fluturând chitanţa, am ieşit. Oroare!!! Stephen King!! Scăpat de sub supraveghere strictă, Cristi lustruieşte cu amor nebun maşina. Străluceşte toată, ca şi faţa lui, de pe care alunecă stropi de transpiraţie, căci e vară, nu?! Dar de ce freacă acoperişul maşinii, când noi urmează să străbatem două ţări???!! Apa îi picură de pe bărbie, tricoul e fleaşcă! Adio prospeţime! Văd roşu!

“Nu puteai să îţi lustruieşti maşina înainte de a face duş??!” strig revoltată. Propoziţie pe care o regret imediat, căci căldura provocată de frecare, plus soarele sârbesc i-au pus o pâclă pe creier, evident, de vreme ce îşi scoate smucit tricoul şi se şterge ţărănește cu el pe frunte şi pe piept! Da!! Acolo în parcare! În plină Europă. Şi cică să îi dau altul! “Imposibil!”, strig ca o țață. "Nu se poate umbla la geamantan. E morman de calabalâcuri." Bărbătește, Cristinelu’ se îmbracă înapoi cu tricoul folosit pe post de prosop şi plecăm. Scrâşnind!

Dupa zece minute de tăcere absolută, de nervi clocotind fără supapă, ne dăm seama că ne-am rătăcit şi GPS-ul, turmentat de supărare ne duce înapoi în România, aşa că ne calmăm urgent de groază şi revenim cumva la starea fengshuiana. Cu forța. Râdem. E vară şi e soare. Din fericire, tricoul lui Cristi şi-a revenit şi pare nevinovat. E fresh bon-bon! Maşina zburdă lucioasă şi imaculată pe autostrada sârbească.

Străbatem Macedonia. Culturile au dispărut cu desăvârșire. Țara e muntoasă, multe serpentine și drumuri înguste. Verde închis totul, un aer de sălbăticie și natură primară. Adio spiritul organizat al sârbilor, totul respiră pericol și adrenalină. Lucru dovedit și la graniță, unde controlul e foarte riguros, chiar se trag mașinile în afara carosabilului și sunt ciocănite, analizate la fir de păr. Suntem nevinovați, dar dacă ăștia ne găsesc vinovați? Dacă altcineva ne-a vârât ceva prin mașină? Idei de conspirații universale, imagini din filme și cărți se învălmășesc în scurte flash-uri, spaima comunistă mă încearcă o fracțiune de secundă, dar nu! Scăpăm nevătămați.

Granița grecească. Facem cunoștință cu spiritul țării care ne așteaptă. E coadă lungă, toți vor să intre și doi polițiști transpirați fac doar semn lejer cu mâna și strigă “Go! Go!”. Nimeni nu ne înregistrează, nimeni nu ne ciocănește mașina, nimeni nu ne întreabă dacă transportăm droguri sau alte angarale! Puțin le pasă. Grecii sunt un popor care dansează sirtaki în scântei argintate de libertate și nepăsare. Indiferent dacă sunt triști sau veseli, dacă se prăbușește lumea în jurul lor sau răsare soarele, ei dansează. Într-un fel de zen stoic.

Linia îngustă dintre țări se dovedește din nou vrăjită! Metaforă stilizată. Peisajul grecesc ne explodează realmente în față. E solar în deplinătatea lui! O deschidere spre lumină și albastru, căldura revărsându-se din toate spațiile. Strălucește, luându-ne ochii! Totodată deșertic și plin de viață. Munți sterpi și pietroși, colorați la poale, lanuri după lanuri, galben-copt și verde aprins, mov de levănțică și flori. E țara florilor. Florile se cațără pe pereții albi ai caselor, se aștern de-a lungul autostrăzii, străjuiesc intrările regulate ale tunelurilor. Aerul e limpede și fierbinte. Măreția picură de peste tot. Grecia antică și cea de acum răsărind din aceleași pământuri! Grijă extraordinară pentru detalii, într-un tablou plin de naturalețe. Lejeritate. De fapt, pare că grecii nu au făcut nimic intenționat. Dar cât de bine le-au ieșit toate! Nu știu unde e criza lor economică, pentru că autostrada e perfectă, casele sunt fără cusur în frumusețea lor parfumată de culori, irigațiile functioneaza în jeturi înalte de apă, cum nu am mai văzut, iar mașinile care curg fluent pe lângă noi sunt din atâtea țări, încât e evident că în nici un caz nu duc lipsă de turiști.

Oprim la Maison hotel, în Chalkidona. Perfect. Rafinată și minimalistă, camera ne așteaptă cu un citat minunat pe perete: “Cele mai importante lucruri din viață nu sunt lucrurile!” și două căni albe, pregătite, gata pentru a fi umplute. Fluturii vacanței îmi alină sufletul, mi se așază pe față și îmi înfloresc zâmbetul. Îmi fac o cafea sănătoasă, pe care o beau pe balcon, admirând albastrul piscinei, de unde răzbate muzică de plajă și auriul închis al lanurilor din dreapta. Încercând sa procesez vestea pe care Alex ne-a dat-o. Cazarea noastra din Parga...nu mai există! Tot în spirit grecesc. Cineva a făcut overbooking, dar la hotel nu se știe cine. Lupt cu supărarea, încercând să mă alin cu frumusețea locurilor din jur, cu seninul vacanței noastre. E doar nebuna de viață, îmi spun, care încearcă să evadeze din patternul organizat în care am încercat să o vâr. E spontaneitatea însăși! E haosul! E Grecia. Dar cât e de frumoasă!

Cri (încearcă să mă înveselească, în stil propriu): -E plin de lilieci pe aici, Liliuca mea! Uite, ce bezmetic zboară! Uite, caută părul tau proaspăt vopsit! E băgat pe GPS-ul lor ca destinație finală!!

Și liliacul e spontan! Doar e grec și el!

Buburuzisme 9

Lili citește ceva în Dilema veche și dă peste cuvintele "underground hipster". Primul cuvânt îl știe, dar pe celălalt îl caută repede în dicționar. Aha, îl cheamă repede pe Cristinelu’ să îl învețe și pe el un cuvânt nou:” Uite, Cri, o persoană care adoptă ultimele tendințe în modă, stil, tehnologie, pe care le percepe ca nonconformiste. Wow, eu sunt aceea, doamne, ce frumos, și eu sunt un hipster!”

Cri (nevrând să se lase mai prejos): Și eu sunt un hipster, în tehnologie! Aaa, nu, că acolo sunt cam în urmă. Dar tu în ce domeniu ești hipsteru’ cu pricina?! Că doar nu în modă. Aici bag mâna în foc.

Discuția se încheie cu cei doi prăpădindu-se de râs și Lili recunoscând că este un hipster doar în planul subconștientului. Încă nu a răzbătut mai nimic la suprafață. Dar curând va fi o mare explozie de nonconformism. Știe ea acolo, în adâncurile ei.

Cri (uitându-se fix la nevastă-sa de vreo 3 minute): - Ce tot scrii acolo, Liliuca? Tu tot timpul scrii câte ceva. Ne îngrijorezi. Nici nu mai pot să scot vreo glumă, că sigur apare pe facebuk! Marfă publică.

Li (neluându-și privirea de pe ecranul cu semne prețioase): – Taci atunci.

Cri (învârtind scârbit prin salata de kale): -Iar salata din asta?! Îmi stă în gât.

Li (senină, mare maestru al nutriției):- Dar învață-te să-ți placă, Cristinel. Ce mare brânză! Hm. E adevărat că e un pic aspră pe limbă.

Cri (pozitiv): - Ai dreptate, e benefică, îmi curăță puroiul din gât. De foame mănânci orice. Chiar și șmirghel verde.

Li: -Absolut scârbos. Acum nu îmi mai vine mie să o mănânc.

Cri ronțăie disperat un biscuite de ovăz nisipos și exclamă flămând și dornic : -Salam de Sibiu!

Ale, la fel de flămând, privind de la distanță, alert la culme: -Ce???!! Ai salam acolo?!!

Li , împăciuitoare: -Nu, măi, mamă, e doar un biscuite din ăla insipid. Vrei și tu unul?!

După ce am analizat temeinic cât costă hârtia igienică prin London, am descoperit că e indicat să nu o luăm de la cele trei magazine aflate aproape de casă, mai bine mergem două stații de metrou, până la sclipitoarea invenție numită Poundland, unde se găsește cea mai ieftină hârtie igienică din metropolă. 24 de role la numai 5 lire. Zis și făcut. Entuziasmați, l-am rugat pe Ale să o transporte acasă (tot două stații de metrou), noi mai voiam să stăm prin magazinul cu minuni și să visăm la toate lucrurile pe care o să le cumpăram cândva. Seara, din senin, lui Cristinelu’ i-a trecut un gând sinistru prin cap (asta după ce s-a tot frământat de ce era așa de ieftina hârtia igienică. Are și el întrebările lui existențiale): -Poate descoperim că e ceva “durum” în ea, poate e o hârtie aspră ca șmirghelul! Și tre' să tragem de ea până în decembrie, că am luat 24 de role. Știți maimuțele alea cu fundu’ roșu și bombat?! Noi, de Crăciun. Sau poate e o hârtie cu inserție de cristale de sare.

Alex (supărat că a cărat hârtie igienică cu metroul și vrând să contribuie la sporirea anxietății parentale): - Poate e pentru uz industrial, nu pentru uz personal.

Li (tranșând spaimele soțului):- Importanta e economia realizată! Așa o să ne îmbogățim absolut sigur.

Cristi a dat prin toată casa cu mopul și se așază obosit, stergându-și fruntea de sudoare.

Li (ironică): - Ce faci, Cristinelu’, ce-ai obosit așa?!

Cri (revoltat):- Ce spui, Liliuca, crezi că e ușor să dai la lopata asta?! Să te văd pe tine!

Li (zâmbind malițios): -Nu am în fișa postului așa ceva.

Cri vine de pe balcon unde a admirat minute întregi apusul.

- Dar ce repede trec zilele aici! Nici nu am timp să-mi caut de lucru! Atâta treabă am.

Alex (în timp ce învârte stupefiat prin supa cremă de brocoli, creată de marea artistă, silly mum, în timpul ei liber, inspirație Jamila, of course): - Am o paletă basic la gusturi. Nu-mi trebuie cine știe ce farfastâcuri. Nu putem să mâncăm și noi chestii normale?!

Cri (cel mai rafinat din clan, și micul dejun îl mănâncă cu furculița și cuțitul):- Ți s-au micșorat papilele de la chimicalele britanice. Punctul tău de referință e acum mâncarea procesată de la Tesco.

Li (parând cu agilitate, citându-l chiar pe fiul cel prețios): - N-ai zis că unii oameni, adică tu în speță, evoluează continuu?! Tu când evoluezi de la gustul Basic la gustul Rafinat?

Alex a rămas cu gura căscată, taman bine pentru a recepționa și felul următor, pește proaspăt la grătar, cu busuioc și alte angarale care, stupefiant de-a dreptul, are oase. E neconform cu legile Tesco.

Ale (sperând amarnic în sinea lui că cei doi parentos vor căuta și mai ales găsi o slujbă, măcar în cele din urmă) - La ce te uiți, tată?

Cri (în lumea lui): - Cum se face pizza.

Ale (uitând de subtilități): - La slujbe te-ai uitat?

Cri, cu o figură picată din lună: -Ha?!?!

Ale (resemnat, gândindu-se să-și ia el o a doua slujbă):- Bine, m-am lămurit. Nu te stresa. Uită-te cum se face pizza.

Cri, urnindu-se: - Mai fac un ceai, că mi s-o găurit stomacul.

Eu tac, sunt de acord. Săracii, măcar ceai să bea, aici e un perpetuu five o’clock tea.

Cri (înțelegând aprobarea tacită): -Uite, dacă specialistul în alimentație nu se opune, e în regulă. Să bem, dară! Ceai.

Ale: - Nu numai că tace, dar probabil scrie o carte:”Ceaiul ca cină. Așa se trăiește sănătos.”

Cri: -Am o întrebare existențială.

Li: - Să nu fie grea.

Alex: - Să nu fie controversată.

Cri (nemaiștiind de capul lui): -Ale, vii cu mine la poștă să mă ajuți să îmi schimb permisul?

Alex (sătul până peste cap):- Du-te cu mama.

Cri: - Așa mai bine mă duc singur. Mamă-ta are nevoie de o pungă de hârtie în care să strige”HELP!”.

Ale (învârtind prin farfurie, cu privirea încețoșată de foamete îndelungată): -Ce supă e asta?!

Li (fericită de conținutul de nutrienți): -De linte.

Ale (disperat): - Păi și unde e lintea?! Parc-aș cerne nisip, dar nu găsesc nici măcar un fir de aur! Unde-i aurul, mamă?!

Li (netulburată): - Sapă, sapă, mamă, că o să-l găsești.

Cri (privind cu maxim scepticism drumu’ ales de alt Alpha): - Alex, aici greșești.

Alex: -Tată, sunt copilul tău, deci nu pot fi perfect.

Alex (continuând să bombăne în surdină către mine): - Aiurea greșesc! Shreck ăsta voia să o ia pe acolo, cu totul și cu totul greșit! Hm. Se pare că eu sunt măgarul în povestea asta!

Alex grăiește înțelept într-o după-amiază caniculară în care de-abia mai respirăm: "Important e sa faci pași."