JURNAL DE BARCELONA

Ziua 7

Măreaţa zi cu ballooning!! Ne trezim la 5:30 şi o luăm la picior spre Plaza Catalunya, unde e locul de întâlnire. Suntem doar noi prin cartierul gotic, ici şi colo câte un grup de oameni, tândălind pe străzi după chefurile de peste noapte. Râdem şi glumim spumos, cred că stresul îşi spune cuvântul!!

Cri: - Lili, te fac un London Dungeon pe-aici prin cartier?

Ale: - Ăla din Londra a fost training!

Cri: - Poate ne iese piciorul prin nacelă, că e putred bambusul! Sau mai știi, poate avem noroc de un mic meteorit, drept peste balonul nostru. Dacă stau și mă gândesc, ne ajunge și o pasăre mai amețită, că or fi și printre ele unele mai zăbăuce, care intră cu capul în nacele, cum intră unii oameni în stâlpi.

Li: - Ce te uiți la mine?! Aia a fost o întâmplare nefericită.

Cri: - Una e de ajuns.

Privesc spre cerul plin de stele şi zâmbesc. Băieţii ăştia chiar cred că eu pot fi înspăimântată aşa uşor!! Au uitat că eu sunt Alpha-Beta-Gamma! Oare au nevoie de încurajare?! Trecem pe lângă un grup de prostituate, îmbrăcate stilat a la Gaudi.

Cri : -Una din astea...

Li (stupefiată, ultragiată): -Ce vrei să spui cu ‘Una din astea????”

Cri (agil) : -Una din astea ...te face la bani!!

Cri: - Trebuia să mergem toată noaptea la birt, apoi să facem ballooning! Să vezi cum

făceam în nacelă! Lili, deseară luăm o Cava!

Li: - Ce-mi zici mie, că nu mai am bani! Zi-i lui Alex!

Ale: - Banii ăia ce-s la tine în portofel vă rămân vouă! Că doar n-o să umblu cu cardul după

voi prin buticuri!!! Că-s sătul până peste poate!

Cristi mustăcește. A făcut rost de bani pentru următorul raid de buticăreală. E descurcăreț.

Li: - Eu cred că ne dau micul dejun. După ballooning, ca să nu vomităm!!

Cri: - Eu cred că nu ne dau nimic!!

Li: - Ba ne dau, că scrie pe site!!!

Cri: - Nu cred. Nu, nu, nu ne dau!!

Li: - Bine, Cristi, n-o să mă lupt acum cu tine că ne dau! Dar o sa vezi tu.

Ale (al cărui cap tocmai a făcut stânga-dreapta, ca la tenis): - Deci așa arată căsnicia după 20 de ani!!

Cri: - Luptă cu topoarele!

Un microbuz ne adună pe toți din față de la Rock Cafe și mergem vreo 45 minute în afara Barcelonei. Plimbare frumoasă printre dealuri și vii, în timp ce se luminează de ziuă și mă întreb dacă va ploua sau vom avea parte de un pic de cer albastru. Balonul imens, galben cu verde, zace întins pe câmp, ca o fiară preistorică și, pentru prima dată încep să mă întreb ce caut eu acolo și până unde o să merg totuși cu dorința de a fi la înălțimea așteptărilor fiului meu??!! Se pare că ...la înălțime! E umflat sub ochii noștri, cu flacără fioroasă de propan, țâșnind spre înalt ca o limbă de balaur, situația mi se pare tot mai precară, mă cutremur văzând că nacela e din nuiele împletite. Really?! Urcăm, zâmbim crispat, partea rațională a creierului nostru probabil se întreabă ce e cu noi, cine ne forțează să facem asta?! Oh, dar de ce o facem???!! Pilotul declară pompos prezența unui pasager clandestin, un melc mic care s-a instalat pe nacelă, gata de zbor. Râdem. Nu vă spun ce râs. Ne înălțăm! Eu încleștată de o margine, cu un surâs strâmb fixat bine pe masca care îmi ține acum loc de față. Poker face. Sper sa supraviețuiesc încercării, oare am spus ca sufăr de rău de înălțime?! Ah, Ale, tu si provocările tale! Mă uit la el, parcă-i înțepat de musca Țețe, țeapăn si el si abia zumzăind. Bun, suntem în aceeași oală. Numai Cristinelu’ e fresh bon bon. În elementul lui. S-o fi simțind mare explorator al spațiului cosmic.

Dar noi chiar zburăm cu balonul! Oameni buni, suntem nebuni!! E liniște, e frumusețe, pășnicie. După vreo zece minute, orice urmă de teamă ne-a dispărut. Cerul înnorat, albicios. Petece colorate, văi încântătoare, sus, tot mai sus. Suntem departe. Departe de tot și de toate. Cred că asta e senzația principală pe care mi-o dă călătoria cu balonul. Accentuată de momentul în care intrăm în nori. Alb compact peste tot, senzație acută de stranietate.

Cri: -Uite un înger!

Nemișcați, captivi în alb. Nu se aude nici un sunet. Aburi albi, lumea s-a sfârșit, suntem într-o altă dimensiune. Parcă am uitat să respir. Încet, încet, albul se destramă în firicele transparente și suntem iar deasupra copacilor. Mai sus, mai jos, cerul ne fericește cu petele lui albastre și soarele ne scoate din apocalipsa aburoasă. Coborâm, gata să ne agățăm de stâlpi, urcăm, gata să atingem norii din nou. Minunat cu totul. Paranormal. Paranormal că am făcut asta! Alex, dragule, în multe buticuri tre’ să mă bag azi să mă recuperez din traumă.

Aterizăm cu o zguduială zdravănă pe un deal, bărbații ajută cu toții la strângerea balonului și cred că le face plăcere. Răstimp în care le fac poze, mă plimb admirând peisajul și liniștindu-mi ego-ul zgâlțâit. Ne întoarcem la bază și bineînțeles că ne servesc micul dejun! Ei, cine a avut dreptate?! Și cât de original! Sandvișuri superdelicioase, fierbinți, cu brânza întinzându-se în fire lipicioase, făcute cu o presă gigantică la flacăra uriașă cu propan. Bem cava și ne amuzăm de hrana pârjolită în gura dragonului. Joseph și Thomas supersimpatici. Cu totul, o experiență minunată. Ce bine că s-a terminat!

Avem diplome care atestă că suntem zburători și ne întoarcem în Barcelona cea iubită, admirând tot felul de detalii încântătoare presărate de-a lungul drumului.

Cri: - Uite, Lili, ce fasole!!

Li: - Doamne, Cri, acum vrei să mă uit după fasole!! Dar ce plin de viață ești aici! Mai că nu țopăiai de fericire prin nacelă, ca un urangutan printre liane. Numai acasă te transformi în zombi melancolic!

Normal că ziua se sfârșește cu plimbare de nebuni prin Barri Gothic. Și pentru că Alex, exasperat, ne-a abandonat, ne rătăcim, ca niște copii părăsiți. Dar tot încântați. După ce Cristi învârte harta pe toate părțile și nu știm unde suntem și cum să ieșim din labirint, mi-aduc aminte că posed niște cunoștinte de engleză și întreb unde ne e parcul de lângă casă. Ciutadella. Ajungem la timp. Plouă, toarnă. Și ce zi bună de tot!!!

De ce am plecat?!

“Lasă-l frate că asta-i părerea lui! Păi dacă-i părerea lui s-o spuie

lu tac-su si lu mă-sa!”(I.L. Caragiale)

E o întrebare pe care mi-am pus-o deseori de-a lungul anilor și mulți ani mi-au trebuit până să mă decid. A avut diferite forme, învârtindu-se chinuitor în jurul aceluiași nucleu. Să plec?! Să nu plec!! Dar cum să plec?! Să le las pe toate în urmă?! De atâta dramatism abia mai puteam respira. Pot să plec? Sunt în stare? De ce-aș pleca? În cele din urmă s-a decantat și a rămas doar “De ce am plecat?”, purtând cu ea un iz de finalitate un pic amărâtă, ca și cum aș fi fost silită să fac ceva, ca și cum alegerea a fost obligatorie. Ceea ce e adevărat. Din punctul meu de vedere, n-am avut încotro.

De ce am plecat?!

Pentru că uneori țara mea mă scoate din minți. Verbul e la prezent și cred că mereu va rămâne așa. Țara mea e țara mea, chiar dacă acum sunt peste mări și țări. Și întotdeauna o să fie o mare parte din ea care o să mă scoată din minți. Pe lângă celelalte părți.

Pentru că e greu să trăiești într-o țară unde criminalii în serie sunt eliberați (de mari specialiști în lege și psihologie) și apoi dau foc la fetițe de 15 ani. Așa specialiști avem. Sau alte fetițe sună disperate la 112 și nimeni nu le ajută. Nu că nu reușește 112 să le ajute, nici măcar nu încearcă. E o caricatură de instituție, cum sunt multe altele aici.

Pentru că aici, la noi legea se respectă la modul absolut. Paradoxal, nu?! Putem avea diverse variante. O băbuță care vinde pătrunjel va fi sigur amendată, la fel și un țăran care a uitat să treacă pe declarație ora de întoarcere de la câmp. O familie care stă liniștită în parc va fi luată la rost de poliție într-o încercare de intimidare demnă de marile lupte existențiale. Motivul? Cei doi copilași cu sindromul down au îndrăznit să se dea pe tobogane, o adevărată crimă în condiții de pandemie. Sunt doldora piețele și terasele de oameni, păcănelele sunt deschise, dar locul de joacă din parc e închis și pustiu. Clanurile de romi se bat cu ciomege și cu mai știu ei ce, dar trei polițiști sunt în parc pentru a instaura ordinea. Mă uit la video-ul postat de tatăl familiei și mi se face pielea de găină la ultima lui exclamație: “Scârbelor!”. E urletul unui om căruia i-a ajuns la os trăitul în țara asta. Strigătul de disperare al cuiva care vrea un pic de respect pentru el și copiii lui. Care vrea să existe o diferență între tobogane și ciomege. O diferență de cantitate și de calitate.

Pentru că pădurile sunt jefuite, pustiite, pângărite și nimeni nu face nimic, pentru că există pensii speciale de nu poți să le cuprinzi cu mintea, dar o profesoară, cum a fost mama mea, își drămuiește bănișorii de pensie, gândindu-se dacă își permite sau nu cireșe. Și mai bine nu se duce la doctor, că acolo trebuie bani.

Pentru că de-atâtea ori justiția a fost culcată la pământ, pusă sub piciorul bolovănos al vreunui oarecare apucat de visuri de grandoare, vreun mitică cu aere de mahala.

De ce am plecat din țara mea?!

Pentru că frumusețea ei miraculoasă, pe care alții o admiră și glorifică, a se vedea prințul Charles al Marii Britanii, de exemplu, dulcile coclauri alunecate ritmic spre “infinitul ondulat” sunt tratate cu flitul de proprii ei oameni, lacurile și râurile sunt invadate de gunoaie, plajele murdare, pajiștile la fel. Pur și simplu nu există legi care să redea nevinovăția acestor ținuturi, să transforme aceasta matrice mioritică într-una fără cusur. Cum ar putea să fie?! Politicienii sunt ocupați cu alte cele. Știm cu toții cu ce.

Pentru că avem “Miorița”, care spune totul despre acest popor, și bune, și rele. În principal că mereu ne e ciudă pe ce are altul, că suntem victime ale comploturilor internaționale, că ne resemnăm să stăm cu fundu’ în băltoacă și să cântăm întruna balade melancolice. Poporul acesta e un lunatic, limitat la propria lui lume, refuză parcă să urce, să iasă din cușca în care zace de secole. Nu îi plac provocările. Are spirit de turmă. Din aceea sinucigașă, care sare în prăpastie după oaia neagră pe care și-a pus-o singur în frunte, să îl conducă.

De ce am plecat?

Pentru că atât s-a bătut apa în piuă că temperatura luată la intrarea în marketuri cu termometre obscure e semn malefic care te va însemna pe viață. Pentru că aceasta e o țară unde se consideră că temperatura poate fi luată numai de doctori specializați. Eventual după ce le pui și plicul în buzunar. Ca și cum acasă nu o facem de atâtea ori de capul nostru, în mod cu totul și cu totul profan. Nu e cazul să purtăm măști, pandemia e o altă conspirație internațională. Chiar și acum, în timp ce scriu, româncă și eu până-n plăsele, lupt din răsputeri cu sentimentul că pandemia e un fals, menit să ne îngenuncheze, să ne subjuge marilor puteri oculte. O parte a creierului meu așa gândește și nu am încotro, e matricea stilistică care se ondulează în volute de șarpe prin toate celulele mele stem.

Pentru că pe stradă se aruncă chiștoacele pe jos, deși coșul e la doi pasi și mie mi-e frică să atrag atenția nemuricilor, de obicei sunt malaci cu tatuaje sau tinere cu părul roz și țepos. Sau poate doamne elegante și fine.

Pentru că președinții acestei țări ne anunță că suntem “proști” dacă nu îi ascultăm pe ei, că profesorii sunt și ei proști și scot tâmpiți din școală. Ministrul Educației strigă la o învățătoare în direct la știri, după ce a ascultat la ușă ce se întâmplă în clasă. Secretara de stat anunță ca pe o veste nemaipomenită că orice copil din școală poate să ia 5-6 la examen fără meditații. E clar, nu?! Nu știu ce fac nenorociții de profesori, gândește întreaga țară! Oricum, de obicei este asmuțit tot poporul asupra profesorilor, de la mic la mare, prin prezentarea francă a “adevărurilor”. Mă gândesc că e o politică care face bine mersului înainte. Și nu în ultimul rând, ca să îi înveți și pe cei mici cu claritatea, dai la examen asemenea subiecte, că sute, mii de elevi de-a opta iau zece pe flanc. Nu are importanță că unii au muncit de le-au sărit ochii și puteau face subiecte mai dificile. De ce să existe o diferență între cei ce muncesc și cei ce trag mâța de coadă?! Dacă nu există la vârf, care-i scopul existenței unei asemenea aberații la nivelul primului examen”serios” din viață?! Egalitate, dom-le! Acum au intrat de-a valma în clasa a IX-a, doar e democrație. Nu înțeleg de ce s-a mai dat examen. Puteau să-i înscrie la licee și fără.

De ce am plecat?

Pentru că orășelul meu de munte, disperat de frumos, oraș minier din care minele au dispărut, a rămas de izbeliște. Treizeci de ani, cât am locuit în el, nimeni nu a făcut nimic pentru a-l trezi la viață, pentru a-l transforma într-una din stațiunile turistice de top ale Europei. De ce să fie un oraș prosper, cu mii de locuri de muncă, un oraș în care să-ți fie drag să trăiești pe vecie?! Munți de jur împrejur, păduri, minunății la tot pasul. Să te crezi în Elveția?! Doamne feri, ce-ți veni?! O, nu! Mai bine să moară încetul cu încetul tot orașul. Jumătate din populație e plecată, majoritatea prin țări străine, și-au luat traista în spinare și au plecat în bejenie. Dacă vorbești cu oamenii de o anumită vârstă, afli că fiica e în Italia, fiul în Canada. Ambele fiice în Finlanda. În Spania. Și ei, rămași părăsiți, șotâng, șotâng, așteaptă să vină cine trebuie să vină și să-i culeagă de pe strada singurătății. Dar poți să vorbești și cu copiii orașului. Mititeii cei gingași. Unde e mama? În Anglia. Unde e tata? În Germania. Familia e nucleul societății, nu?! Și așa mai departe.

Pentru că sistemul medical funcționează parcă mai prost ca cel al educației. Doctorii continuă să ia mită. Nu înțeleg de ce. Salariile lor sunt mari, pot trăi că nababii, așa cum sunt de acord că merită. Chiar merită! Dar de ce continuă să ne umilească și să se lase umiliți?! Și, mai rău, noi continuăm să le dăm. Cu umilință, cu capul plecat. Ca țăranul ajuns la oraș. Ne e frică să vorbim cu ei, pentru că știm că o să ne repeadă. Bineînțeles că nu poți generaliza, dar sunt mai mulți cei care iau decât care nu iau. Asta e rasa superioara la români. Cei care iau mită.

Stăteam, în resemnarea mea, să-mi aștept pensia. Pensia mea, la care aș avea dreptul după o viață dedicată mersului înainte al acestei țări. Chiar simțeam că am făcut tot ce am putut. Am muncit din răsputeri, am dăruit din suflet. Și apoi, brusc, am realizat. Pe puncte. Cine o să-mi plătească mie pensia?! Dacă țara se golește și se tot golește și economia ei e pe cale de dispariție ca dinozaurii?! Și ce, mă credeam vreo bogătană cu pensie specială?! Din cei aproximativ 400 euro urma să fac croaziere de lux la bătrânețe și să mă înscriu în cluburi de echitație?! Aiurea! Urma să devin ca mama mea, profesoară respectată de un întreg oraș, ajunsă în anii pensiei și întrebându-se filosofic și meditativ dacă să își cumpere 200 de grame de cireșe sau 400. Transformată din “doamna profesoară” în “tanti”. Cu pensia mea urma să trăiesc în sărăcie până mi-aș fi dat pe deplin duhul. Numesc sărăcie felul în care trăiește orice profesor de astăzi în România. La pensie sau nu. Plus toți ceilalți pensionari ai patriei iubitoare. Minus ăia cu pensii speciale, care probabil au ridicat această țară pe culmi de măreție, ceva gen Ștefan cel Mare cu cele peste 40 de bătălii și 21 de biserici, ca să merite ceea ce primesc.

De ce am plecat?

Pentru că m-am uitat înainte la anii mei care vin, câți or mai fi. Poate mulți, poate puțini. Și am văzut drumul atât de clar. Bătrânețe, sărăcie, singurătate, monotonie. Nu-i de ajuns că te duci inevitabil spre “câmpiile verzi”, mai trebuie să fii și în ultimul hal?! N-am putut să îndur viziunea. Era timpul de o baghetă magică. Era timpul de o schimbare, de o provocare care să ducă la alte și la alte provocări. Așa că mi-am jucat viața la ruleta rusească. Încă o joc.

De ce am plecat?! Trebuie totuși să recunosc adevărul final. Dincolo de tot ce am spus până acum, am plecat pentru că nu am putut să îmi conving fiul să vină înapoi. Nu am putut concepe să fim peste mări și țări, nu am putut înțelege viața și rostul ei la o asemenea depărtare. Nici un fel de valoare nu rezistă în ființa mea fără iubire și familie. Despre mine e vorba aici, despre valorile mele. Fiecare vede ceea ce vede. Și simte ceea ce simte.

În această lume nebună, gata să sară în aer la o apăsare de buton, gata să se spulbere dintr-un fragment de bacterie, în această lume care și-a pierdut conexiunile cu toate valorile, în care nu mai există o comunitate, în care desfășuram robotizați munci fără sens care ne umplu de disperare, în această lume tulbure nimic nu poate fi trăit fără iubire și familie. Nu de mine. Mi se pare că e tot ce ne-a rămas.

Îmi spunea cineva că suntem un popor bolnav, supărat, nervos. Suntem critici și violenți și ne-buni de nimic, dacă ne iei ca întreg. Drept dovadă stau toate împrejur, de la gropi, străzi de nestrăzi, Colectiv, copii bătuți și lipsă de toalete. Dacă stai pe o plajă oarecare a Europei, cufundat în zen până-n gât, liniștea fluturând ca un cearșaf alb între tine și soare și tresari brusc la hărmălaie mare de oameni, gălăgioși ca un cârd de rațe turbate, știi sigur că ți-ai întâlnit conaționalii. Fără să deschizi ochii. Fără să le asculți silabele strigate. Ai putea spune că suntem latini și avem sângele înflăcărat. Dar italienii sunt parcă altfel. Un rafinament subtil le îndulcește vibrația, sunt gălăgioși, dar nu la modul grobian, mai decantat, un fel de piano fortissimo, față de răpăituri de tobe și trompete. Plus claxoane într-o zi cu trafic nebun.

Sunt sigură că și în alte țări sunt nereguli, e plină lumea de rele. Știu, normal că știu, nu-s idioată. Dar în altă parte nu o să-mi mai pese. Niciunde altundeva n-o să-mi mai pese cum îmi pasă aici, în țara mea. N-o să mai sufăr visceral. Aici simt cum mi se jupoaie pielea centimentru cu centimetru, cum fiecare nerv dezgolit țipă de oroare și milă, mi-e milă de mă sufoc de acest popor sărman care nu mai reușește să găsească lumina. O caută de milenii și nu o găsește. Orice neregulă din țara mea, atât de dragă, nesfârșit de dragă e încă un cui înfipt în inima mea, în creierul meu, în plămâni și în rinichi, în degete și în încheieturi, în fiecare celulă a mea ștanțată mioritic. E o durere continuă care nu te lasă să respiri. Un plâns cu bocete populare. Te sufocă picătură cu picătură până simți că vrei și tu să urli, să împingi, să lovești, să te cerți și să dai cu pumnu-n masă. Până una din două: te supui și te cufunzi încet, încet în țărâna strămoșească. Sau nu te supui și ajungi în bastoane și gaze lacrimogene.

Dacă am încercat să ajut?! Am încercat, zeci de ani am încercat să plantez în sufletul fiecărui copil-elev semințe de frumusețe și bunătate, i-am învățat cum să nu plece capul în fața nimănui, să nu dea mită, să fie oameni de onoare, iubitori de adevăr și înțelepciune. Poate au crescut copaci în câte un suflet frumos de om, dar oricărei picături de apă îi trebuie mii de ani să sape în piatră. Nu am atâta timp.

Dar cum spuneam, aș fi putut să le duc pe toate, cum le duce fiecare român de treabă, frate al meu. Frate de suflet și sânge. Dacă fiul meu ar fi fost aici. Dar nu este.

Acum, azi, în această clipă imortalizată în chihlimbarul viitorului simt că familia e cea mai importantă. Numai ea ne mai poate salva. Tribul tău. Clanul tău. Uriașa familie greacă sau italiană e idealul meu în această viață. Și pentru asta pot să îndur orice. Chiar și despărțirea de țara mea pe care o iubesc la nesfârșit și forever. În ciuda a tot și a toate.

Ca orice om normal.

JURNAL DE BARCELONA

ZIUA 6

Niciodată în viaţa noastră nu am fost capabili de ceea ce facem în această dimineaţă. Tinereţea nu ne-a fost de nici un folos în această direcţie, pentru că atunci somnul era prea dulce. Dar astăzi ne simţim animaţi de puteri supraumane (asemănătoare elanurilor existenţiale ale marilor exploratori, bănuiesc!). Energizaţi de scopuri pur hedoniste, ne-am trezit la ora 6, am făcut sandvişurile şi cafeaua şi am pornit spre Răsărit. Spre Mediterana. Adică spre plajă, cum s-ar zice mai simplu. Unii fac jogging pe lângă noi, în liniştea abia tulburată a dimineţii, dar noi avem idealuri mai înalte. Răcoare şi bine, în 15 minute suntem în faţa mării şi ne căutăm poziţia cea mai adecvată admiratului celui mai cel.

Răsare soarele exact când ne-am pus pe cearşaf, singurii locuitori ai plajei, cu irişii larg deschişi spre noianul de culori florale. Tonuri de gri întunecat şi cenuşiu lăptos, străbătute de irizaţii roz şi dungi portocalii. Apoi globul de lumină, esenţă pură, ridicându-se încetul cu încetul, cuprinzând totul în căldură! Griul alunecând graţios spre turcoaz şi spre bleu, portocaliu intens în jurul soarelui. Valurile de un albastru lucios, sticlos, întinzându-se compact, la nesfârşit. Soarele oglindindu-se în apă şi trimiţând spre noi un şuvoi de aur, un drum în dungă ce ne uneşte pentru o clipa imaterială. Frumuseţe.

Un tip echipat ciudat umblă pe plajă cu un detector de metale, căşti, ochelari. E un căutător de aur. Ce loc palpitant e plaja aici! Urmărim totul ca într-un tablou panoramic, distrându-ne. Barje, ce culeg sticle de plastic din mare. Pescăruşi. Valuri.

Cristi, vânătorul preistoric, priveşte cu ochi de vultur împrejur, gata să sesizeze orice pericol întunecat i-ar ameninţa coliba! Pardon, cearşaful!! Cu nevastă prețioasă cu tot. Care stă serafică la foc, pardon, la soare!!

- Uite la negrul ăla!!! E de-a dreptul dubios!! Şi vine spre noi!! Îmi dă brusc un cot şi mă tulbură din starea fengshuiana în care pluteam alene. Întorc capul, într-adevăr un negru de-a dreptul negru, îmbrăcat complet, chiar şi cu geacă vine de-a lungul plajei drept spre noi.

- Oare de ce e atât de îmbrăcat ? întreb moale și nepăsător.

- A dormit pe plajă, nu vezi? E vagabond!! spune Cristi plin ochi de adrenalină, gata să sară şi să lupte pe viaţă şi pe moarte. Simt un fior anticipativ, pacea Barcelonei va fi tulburată?! Macho man al meu! Cri, ai grija, șoptesc intr-o foarte adâncă șoaptă, acum, acum ajunge chiar lângă noi!!!

- Buenos dias! zice negrul cu voce dulce şi civilizată, zâmbeşte luminos și trece mai departe.

Mă umflă râsul şi savurez sonoritatea matinală a urării, a cuvintelor rostite cu accent franţuzesc. Pericolul a fost evitat. Omu' meu poate să răsufle ușurat. Tribul e în siguranță. Barcelona asta e chiar paşnică! Un alt căutător de aur îşi face numărul pe largile întinderi de nisip. Mă întind la soare. E chiar bine.

Pe la 12 apare şi Alex şi mergem de-a lungul plajelor cu nume exotice, kilometri întregi, în căutarea centrului de scufundări. Scufundarea e activitatea măreață de a doua zi. Glumele şi râsetele noastre colorează fierbinţeala plăcută a luminii.

Cri (cu speranţă): - Poate nici nu ne bagă în mare, ci într-o piscină adâncă de 2 metri.

Scufundaţi-vă!!!

Li (gata să-i da un brânci spre înainte, figurat sau nu): - Indiferent unde te bagă, te duci!!! Ca să înveţi cum se fac scufundările!

Ale: - Ăsta e un skill important de dobândit pentru viaţa de zi cu zi într-o aglomerare urbană! Petroșaniul chiar duce lipsă de specialiști în domeniul ăsta. Best scuba-buba in the area!!!!

Umblând torid, îmi vine o întrebare existenţială fundamentală:

- Alex, care oraş e mai fain, Londra sau Barcelona?? (nu de alta, dar trebuie odată şi-odată să mă stabilesc undeva!!)

- Londra e pentru trăit şi Barcelona pentru văcănţit!

Exact aşa gândeam şi eu. Hi, hi! Cum semănăm noi doi, îmi spun cu satisfacţie maternă maximă. Acum să vedem cum reuşim să locuim în Londra! Hm, mă voi gândi la asta mâine! (eu și Scarlett O’Hara, ah, cât mi-a plăcut replica asta!)).

Înfierbântaţi de caniculă şi de planuri existenţiale, intrăm la Ice Bar, -17 grade. Ideea lui Alex. Are tot felul de idei incompatibile cu răsfățul inerent stării de vacanță. Tânăr și neliniștit, de. Primim geci groase, mănuşi şi câte un cocktail în pahar de gheaţă. Sorbim repede pentru că începe să îngheţe instantaneu. Dar cui îi mai trebuie gheaţă când dinţii îi clănţăne, gata să cadă şi ei îngheţaţi??! Ice Age peste tot. Figuri sculptate în gheaţă, Sagrada de gheaţă, bancă de gheaţă, o reptilă, chiar şi degetele mele de la picioare, ojate în albastru, încep să îngheţe în sandale şi să devină de-adevăratelea albastre. Oare pot degera în doar 10 minute? Când tremurăm pe-ntrecutelea, bâţâindu-ne într-un rock al cavernelor, ieşim în soarele arzător de amiază, fericiţi să ne lăsăm ştampilaţi la propriu de caniculă. Parcă suntem nişte zombi lipicioşi care nu mai pot să se încălzească! Ies aburi din noi, cum ne topim treptat.

Spre Fonda del Mar, restaurantul căutat! Îl bifez frumos de pe lista mea imaginară și culeg laudele, în aplauzele mulțimii! ( Cred si eu, după cât research am făcut pe net!!). Plus că aici nu ne pică degetele degerate. Chelnerii se întrec să ne servească, tapas cu bruschette și măsline puse repede pe masă, gheață adusă într-un bol. Păziți, vine mâncarea! Dar ce paella!! Dar ce homar în farfuria lui Ale, cu salata și semințe de pin și nuci! Dar la Cristi!! Un platou uriaș cu zece feluri de pește, scoici, caracatiță, langustine, toate stropite cu sos de busuioc, ulei de măsline, lămâie!! Desertul vine cu o surpriză. Din partea casei, o farfuriuță cu prăjiturele și câte un păhăruț de lichior de mere! Excelent! Delicios! Impresionant! Culeg aplauzele la scenă deschisă.

Li (extrem de importantă-n proprii-i ochi): - Eu cred că toți chelnerii ăștia m-au văzut scriind în carnețel și au tras concluzia că sunt vreun critic culinar aflat în munca de cercetare, altfel nu se explică!!

Alex: - Mama este acum în transă, ca șamanii indieni, cercetează stelele Michelin!!

- Nici cu tata nu mi-e rușine! Păi, măi, tată, știi cum te uitai la platoul ăla??!! De parcă

erai un dulău din ăla feroce, cu osul în față!! Cu privirea fixă și gata să muște dacă s-ar fi

atins cineva de ce-i al lui!!

Oboseală. Relaxare. Stare de meduză topită pe canapea. Plimbare prin Gotic.

Cri: - Lili, hai să-ți arăt un butic!

Ale: - Vă rog, învățați-mă și pe mine arta asta a buticului! Învățați-mă cum să nu clachez

nervos!! Cum să nu o iau razna pe arătură, sperând sa nu văd nici o cană a la Gaudi

prin tufișuri. Poate suferiți de Alzheimer și uitați ce ați văzut în buticul anterior!!! Că

toate sunt identice!!

Ce zi bună pe planetă!!