- Aug 6, 2020
- 5 min read
Ziua 9 si ultima
E ziua plecării. Nu avem parte de cer senin şi parcă ar fi fost prea greu să plecăm în plină înflorire solară. Fotografiez posterul din bucătărie din tot felul de unghiuri. E despre creativitate și zen, special făcut pentru mine, sunt sigură, vreau să le duc și dragilor de copii de la școala ideile. Pozele nu mi-au ieșit prea bine, dar pereții școlii s-au umplut cu minunate tablouri despre frumusețea și limpezimea creativității. Mă învârt de colo-colo, încercând să memorez totul, nu cu tristeţe, ci cu speranţa că poate, poate.. cândva mă voi reîntoarce. Aşa sunt eu, rezonatoare de posibilităţi. Mulţumim Penthouse Picasso. Barcelona. Pa, pa.
Îi trimit un mesaj Lucreției, destul de succint, cu mulţumiri. Ne trimite un răspuns lung şi romantic, plin de nostalgia întâlnirii cu nişte compatrioţi, mesaj ce mă face să mă simt un pic vinovată că nu i-am acordat mai multă atenţie. Mă uit la Alex, Alex la mine şi râdem un pic stânjeniţi. Poate am fi putut socializa niţel mai mult. Dar te pui cu gena alienării implantată în ADN-ul nostru??!
Ne târâm bagajele spre staţia de autobuz, suntem plini de gânduri mari de economie, mai am 30 de euro, puşi deoparte, exact în vederea finalului. Să nu ne transportăm pe banii copilului. Destul am mâncat pe spinarea lui!! Dar ţi-ai găsit! Universul complotează şi autobuzul nu opreşte. Un şofer de taxi priceput în ale racolării ne convinge că e mai bine cu maşina lui, tot atâta plătim. Aşa că ne relaxăm, nu ţinem neapărat să ne trambalăm prin tot felul de mijloace de transport. Călătorie plăcută şi nostalgică. Mă ţin tare, ştiu că imediat ne despărţim de Alex, fiecare spre avionul lui. Dramatic. Oareşicum. Plăteste Alex, logic. Profesorii sunt săraci în România. N-au bani de taxiuri prin Barcelona. Ca să-mi uit aleanul inimii, plănuiesc să sparg buticurile din aeroport. Cu nesimţita sumă de 30 de euro.
Ne despărţim, Ale se îndepărtează, ne uităm după el. Apoi unul la altul. Iar suntem doi. Mda. Un colţ de depresie se învârte ca un titirez pe lângă inima mea. Dar să ne adunăm. Să purcedem la drum. Normal că ne încurcăm prin aeroport, urcăm la un etaj de la care nu mai putem coborî și toate magazinașele au rămas mai jos. Păi și eu unde îmi cheltuiesc monetarul, în scopuri terapeutice???!! Cu chiu cu vai găsim un amărât de market și luăm ce găsim pe acolo. Cea mai importantă achiziție: “Lichior 43”. Așa se numește el și se va dovedi delicios, minunat, o amintire de care vom trage mult timp. Alături de câte o feliuță de chorizo spaniolesc, cu coaja alba și aromă de fum.
Normal că după decolare dau să adorm, dar vine prânzul. Micile plăceri ale vieții. Imi imaginez cum Alex zboară în direcția opusă. Două avioane deasupra norilor.
Aterizăm. România ne izbește în frunte, în ochi, în urechi. Nu mai e vacanță. Atmosfera e agitată, zgomotoasă, frământată, plină de gaze de eșapament, de strigăte. Ajungem la gară. Ne lăsăm bagajele, unde bineînțeles suntem taxați în plus, dar încă nu ne-am dat seama că trebuie să luptăm pentru fiecare bănuț, așa că acceptăm cu nonșalanță. Vrem să mergem la Ikea, pentru a omorî orele rămase, luăm cartele pentru patru drumuri cu autobuzul și bilete de metrou. În stație am o senzație acută de pericol, cum nu am avut niciodată în Barcelona. Mă uit cu fereală în jur, Cristi mă trage și mă lipește cu spatele de perete, făcându-mi semn spre un grup de ciudați. Da! Ăștia sunt hoții români, categoric. Nu trebuia să îi căutăm pe Rambla, sunt aici. Își fac semne complice cu ochii și brusc o zbughesc după o femeie. Brr! Urcăm, îmi țin strâns poșeta, nu că aș mai avea ceva în ea. Cred că drumul durează o oră. Bară la bară mașinile abia se târăsc, claxoane, blocaje, poliția rutieră, stăm și câte 10 minute, așteptând să se descongestioneze drumul. Aceeași senzație de iminent pericol. O femeie cu un copil începe să se certe cu doi pasageri, se lasă cu înjurături și urlete. Aici e care pe care. Cumva ajungem. Starea noastră de plutire vacanțică a început să crape pe la colțuri.
Ne distrăm prin Ikea, deși funcționarii de acolo sunt lipsiți de orice urmă de amabilitate. Am remarcat asta și altădată. Brusc, dispoziția ni se schimbă. Am găsit o lampă ornamentală din hârtie încrețită identică cu cea din apartamentul barcelonez. O cumpărăm imediat și ne hotărâm să o luăm spre gară. Stăm în stația adâncită în beznă până-n rărunchi, e chiar periculos, nu știu cum trăiesc oamenii de aici, zău!
În autobuz, Cristi bagă cartela în aparat. Îl văd că o tot bagă, apasă pe butoane. Și iar. Încep să bănuiesc că ceva rău ne paște după colț. Cristi se așază și îmi spune șuierat și alb că nu avem bilete. Aia de la ghișeu nu i-a dat dus-întors. Nu ne-a dat patru, ci două. Și noi, provincialii barceloniți, nu ne-am dat seama! Doi trăncălăi. Eu sunt foarte calmă si îi spun pompos că dacă urcă controlorii, eu o să le explic frumos și civilizat ce s-a întâmplat, că aia a greșit și că noi am cerut ce trebuie, dar ea nu a înțeles. Și noi nu știm cât costă biletele și am crezut că 5 lei înseamnă 4 bilete. Cristi mă privește cu milă nesfârșită și mă întreabă cu ce plătesc apoi amenda, când ei nu au să creadă această explicație fantezistă??!!
Așa că ne dăm jos, la marginea Bucureștiului, noaptea, în întuneric, în spatele nostru e ceva copăcime, pădure sau ce o fi, dar sigur nu e nici un chioșc de vânzare a biletelor. Un trecător milostiv ne spune că nu avem de unde să mai luăm bilete la ora aia. Ne vine ideea să căutăm metroul, avem bilete pentru el, ăla te duce mai multe călătorii cu un singur tichet. Dar metroul e la cucurigu-n praznic și trebuie să luăm din nou autobuzul, pentru a ne apropia de stația căutată. Două stații trebuie să rezistăm neprinși în autobuz. Hai că putem, îi spun lui Cristi încurajator și cu elan tineresc. Urcăm, cu priviri de găini speriate. Oricine poate vedea pe mutrele noastre că suntem vinovați! Rezistăm numai o stație. Pentru că urcă niște tipi în tricouri deschise la culoare și îl văd pe Cri înverzindu-se cu totul, crezând că aceia sunt controlorii! Deghizați. Îmi dau seama că dacă nu l-au terminat ballooningul și divingul, e posibil să o facă autobuzul bucureștean, așa că ne dăm iar jos. Mai mergem o stație pe jos, până ajungem la metrou. O stație foarte lungă, prin beznă, cărând lampa uriașă după noi, aruncând priviri în stânga și în dreapta, gata de apărare. Dacă e ceva, o luăm la sănătoasa. Păcat de lampă, îmi spun. Ne-ar fi schimbat și nouă apartamentul a la Picasso. Of, gata. Suntem înapoi în civilizație. Sau așa ceva. Metrou, gară. Mici la o tavernă. Tren înfiorător. Caniculă, geam stricat, mizerie. Dar suport bine, în timp ce păzesc bagajele și Cristi sforăie. A luat locul de la geam și eu nu am de ce să îmi sprijin capul. Lasă, săracu’, îmi spun, s-a consumat mult cu autobuzul acela nenorocit!
La Petroșani plouă. Aruncăm bagajele pe unde apucăm și ne ducem la școli. E prima zi din noul an școlar. E timpul de niscaiva creativitate. ba chiar de foarte multă. Înapoi în sistem. Purtând cu noi, ascunsă, frumusețea neasemuită a vacanței noastre barceloneze. Marea cea nesfârșită și amintirile noastre albastre.
