JURNAL DE BARCELONA

ZIUA 4- Plaja

Cri: - Lili, faci sandvişuri???

Li (trezită brutal din reverie): - Ce?! De ce eu?! Sunt în concediu!!!

Cri (fără pic de milă): - Şi eu unde sunt?? Eu am făcut cafeaua!!!

L-am sculat şi pe Alex, de la șapte, să vadă răsăritul! Stă pe terasa albastră, cu ochii pe jumătate închişi, scăldat în culorile dimineţii, dar nu pare să se sfârşească de extaz. Cred că mai degrabă se gândeşte cum să se retragă în plină glorie şi să scape de părinţii lui nebuni. Nu-l lăsăm! Cristi îi înfige cana de cafea în mână, eu fac sandvişurile, e o conspiraţie aici, chiar trebuie să vadă!! Cu ochii lui! Un răsărit adevărat, nu la calculator, deşi încearcă să ne convingă că e acelaşi lucru. Mda, e adevărat că a doua oară nu îl vom mai prinde, de unde rezultă că admiratul răsăritului e o treabă mai sofisticată, aşa, pentru cei înţelepţi, care au trăit ceva pe acest pământ! (sau să pun punctul pe i şi să spun că e o treabă pentru oldies?!)

Cri (nostalgic): - Eu am poftă de o friptură cu piure!

Li: - Cum să mănânci piure în Barcelona?!!!

Cri (revoltat): - Dar ce, orez??!! Bine, fie! Și un tapas de legume exotice: gogonele murate!

Drum lung, minunat spre plajă. Marea limpede, frumoasă, nesfârșită. Mii de pietricele colorate. Mă trezesc mergând cu ochii pe ele, culegând, adunând ca un avar comori sclipitoare. Fac baie în Mediterana, mă încântă chiar și simpla sonoritate a acestor sunete adunate laolaltă: Mediterana! Nu am mai fost niciodată pe o astfel de plajă. Cunosc doar plajele aglomerate și murdare de la Eforie. Aici e curat, curat și ai senzația că doar tu ești pe plajă. O pășnicie ce se așază blând și liniștit peste noi toți, o imensitate de spațiu, clădiri scunde, blând colorate, oameni doar pe ici-colo, nimeni nu se grăbește, palmierii curg armonios, lichefiindu-se în peisaj, toate alunecă una dintr-alta, pe fundalul albastrului infinit.

Cri: -Din ce trăiesc toți acești drăguți de spanioli?! Că trăiesc bine de tot.

Li: - Din turism, bănuiesc. Din frumusețe!

Cri (bântuit deja de dorința mutării): - Sunt gata de orice! Mă angajez la boutique, paznic.

Li (nemaiputând de grija vecinuților de terasă): - Hai să le propunem la bătrâneii de alături să îi îngrijim!

Cri: - Eu sunt pro! Dacă ne lasă moștenire terasa! Plus casa, logic.

Luăm masa la Shoko, unde suntem îmbiați la intrare cu un pahar de cava, gratis. Normal că intrăm. Decor japonez, roșu și negru, aburi de răcoare umedă căzînd peste noi. Comandăm meniul fix, de 16,5 euro. Nu ne vine să credem că ne dau și băuturi și desert! Ne alegem din vreo 4 feluri de mâncare. Antreul meu e sushi, cu bețe drăguțe, pe care le pun în poșetă pentru zile negre, Cri are cartofi gratinați, cu ou poșat și șunculița iberică, iar Alex e cel mai tare (ca de obicei!!): un morman de brânzeturi ciudate, cu sau fără mucegai, salată de verdețuri amestecate cu căpșuni! Delicios! Brânzeturile i le dă lui Cri și rămâne cu frunzele și patru căpșuni. Să nu uităm picăturile de sos de mere!! Ne distrăm pe cinste. Cum comandă el mereu niște chestii bune doar pentru o balerină subnutrită. Nu se satură niciodată! Aproape că așteptăm cu nerăbdare să vedem ce a mai comandat la următorul fel. Nu se dezminte: legume gratinate, vinete, sparanghel, ardei, clădite artistic și colorat! O frumusețe! Cred că rămâne flămând! Nu-i nimic. Sigur e original! Degeaba îl îmbiem cu ale noastre. Cri are friptură de vită cu cartofi prăjiți, eu pui cu orez, facute în wok. Dar Alex este martir pe scena prânzului și mănâncă sănătos! Noroc cu desertul! Care e fix și deci nu avea cum să comande ceva gen înghețată de morcovi! E negresă cu căpșuni și carpacio de ananas. Delicios totul. Plus o cafea bestială, cu o ușoară aromă caramel. Serviciul extrem de rapid, împărțit pe categorii. Vreo trei chelneri ne servesc pe rând, mișcându-se ca furnicile sub privirea atentă a managerului.

O luăm spre casă, pe un drum plin de frumuseți. Un hotel de 5 stele care ne lasă cu gura căscată, e plin de cascade și plante uriașe. Sculpturi haioase, lux și parcuri atât de diferite de ale noastre! Căldură aprigă, mon cher. Plină de energie de la cafeaua băută, țopăi ca un licurici (sau ca o broască bezmetică, cum zice soțul meu cu dulceață conjugală). Acasă, vorba vine, cădem toți leșinați în răcoarea apartamentului. Canicula ne-a venit de hac.

După-masa, pe canapeaua imensă, încercând să ne trezim, eu fac rebus, Alex pe tabletă, Cri se uită în gol.

Li (vrând să-l salveze de la o moarte înceată): -Uite, Cri, ia telecomanda și pune pe ce vrei.

Ia rebusul sau citește pe tabletă!!! Activează-te! Doamne feri de vreun alzheimer!

Cri (netulburat): - Dar eu vreau să stau!!!

Pe seară, plimbare prin cartierul gotic, nesfârșit de fermecător. Fiecare străduță cu surprizele ei, peste tot miros apetisant de afumătură de la nenumăratele șunci iberice atârnate pe tot locul, combinat cu dulceața aromelor patiseriilor. Mănânc cea mai bună înghețată din viața mea de până acum, de la Dino! Cumpăr macaroni divine, pe care le vom savura seara, lângă de-acum tradiționalul vin roșu, pe terasă și pe răcoare.

Li (visătoare): - Cri, e faină poșeta aia??!

Cri: - Îhî...

Li: - Nu e prea tinerească??

Cri: - Nu...

Li: - Prea extravagantă??

Cri: - Nuuuu...

Li: - O iau??

Cri (dezmeticit brusc): - Ce?? Care poșetă??!

JURNAL DE BARCELONA

Ziua cu Sagrada

Ora 7 dimineața. Admirăm răsăritul soarelui pe terasa penthouse-ului. Pur și simplu ne-am trezit. Nu putem pierde nimic din pricina somnului. Nu vrem să dormim! Ci să ne încărcăm rezervoarele cu frumusețe pură! Și ce poate fi mai neînceput și nesfârșit decât răsăritul soarelui deasupra Mediteranei?!

Așa că stau cu o cană de cafea fierbinte în mână, în liniștea desăvârșită a începutului de zi și a depărtării de lume, stau și mă cufund în fericirea nemăsurată a apariției luminii. Cerul își revarsă culorile, amestecă cenușiul cu roz și fâșii puternice și vesele de portocaliu, aruncă și niște azuriu, la o margine, un pic de turcoaz. Globul roșu apare din mare, pe după colțul turnului din depărtare și totul devine încetul cu încetul albastru. Un albastru care te îneacă cu splendoarea lui, deplin, covârșitor, albastrul în care visez să locuiesc de-o viață.

Zgomotul surd al traficului, avioane străbătând cerul cu dungi fosforescente, un pescăruș strigând ascuțit, foșnetul închipuit al palmierilor. Sunt fericită. Dis-de-dimineață. Câtă frumusețe se revarsă peste mine! Câtă frumusețe pe capul nostru!!!

Apoi apare Alex. E ursuz și nevorbăreț. Nu-l interesează răsăritul nostru. Îl privim vulturește- părintește să detectăm problema. Parcă e mai mult decat ursuzenia lui obișnuită de dimineață! Normal! I s-a descărcat minunata jucărie numită telefon și nu are adaptor pentru prizele europene! Nu a ajuns încă la nivelul de organizare al maturității lui viitoare. Mai are până acolo. Refuză bărbătește orice fel de ajutor (Cristi era gata să fugă până în România să îi aducă ceva!!! eu gata să îi dau sfaturi gratis cu nemiluita!!) și pleacă singur prin Barcelona, să alerge, cică, în crosul de dimineață! Avem încredere! Se va descurca! Doar e kitchibobo al nostru! Ce bine că nu trebuie să rezolvăm noi!! Hi, hi! Am ajuns și vremurile astea binecuvântate. Aerul se încălzește treptat, până devine fierbinte și strălucitor. Ne retragem în livingul umbrit și punem aerul condiționat. Muzică.

Alex se întoarce transpirat și fericit cu o chestie albă în mână, uneori nu îți trebuie un răsărit, ci doar un adaptor!! Acum trebuie să stăm să se încarce chestia, Sagrada o sa mai aștepte. Lucreția, care a devenit Francesca, apoi Veneția era gata să vină, drăguța de ea, să-l ajute pe Ale să-si găsească adaptor, așa că o sună că nu mai e nevoie!

Ale (cu un aer hotărât): - Eu azi nu mai beau nici sangria, nici bere, că de-aia nu am auzit alarma telefonului!

Cri (nevrând ca lichidele magice să fie scoase din program): - Nu ai auzit-o, că nu a sunat, că ai pus-o după ora Londrei!!

Li (încântată): - Aseară nu am știut cum să pornesc apa caldă la duș, nu înțelegeam deloc robinetul ăla!!

Ale: - Trebuia să o suni pe Florentina!!!Venea imediat!

Li (exasperată): - Lucreția, oameni buni! O cheamă Lucreția!!!!

Reușim în cele din urmă să pornim la drum. Spre Sagrada. Oare ăștia doi nu mă sabotează?! Eu trebuie să-mi bifez obiectivele de pe listă și ei tot tăndălesc. Zâmbesc în barbă, nu contează când am pornit, vom merge oricum toată ziulica. În stil caracteristic familiei, fără mijloace de transport. Străzi frumoase, clădiri cu balcoane-arabescuri, aceleași culori peste tot: gri-granit, maroniu-pământ, galben stins -frunză de toamnă. Culori ce creează o lumină a lor, o armonie a orașului ce te cuprinde încetul cu încetul, recreându-te și pe tine, armonizându-te cu tine însăți. Palmieri și plante ciudate, verzi, uriașe, spații largi, piațete aerisite, un aer boem și leneș învăluind totul. Caniculă, dar plăcut în umbra culorilor și a clădirilor.

Stăm o oră la coadă, băieții oftând de zor și dându-și ochii peste cap, încă neconvinși că trebuie să viziteze o clădire-biserică. Pentru ce?! Se construiește încă la Sagrada, dacă ne pică ceva în cap și murim la datorie?? Macarale uriașe învârt ceva pe deasupra noastră, dar din fericire suntem lăsați în viață. Ca să putem declara, în final, cu mâna pe inimă, că e cea mai frumoasă construcție văzută de noi vreodată. Că originalitatea și creativitatea omului nu cunosc limite. E bine e să fii, măcar din când în când mândru de rasa ta.

Stâlpii în patru culori, închipuind arbori uriași, crescuți spre cer, cu ramuri și frunze de piatră; triunghiul alburiu de sus, alcătuit din bucățele de lumină - Dumnezeu, vitraliile extraordinare, filtrând culorile și dând claritate și blândețe aerului! Dau un “delete” și toată lumea dispare, mă plimb singură prin biserica-pădure, înconjurată de lumina începutului lumii! De pace și armonie. Stăm cu ochii lipiți de măreața fațadă exterioară, de tabelele uriașe cu litere sculptate în piatră și savurăm incredibila senzație de castel clădit din nisip ud și picurat din degete de copii.

Inspirați de treaba bună pe care se pare că a făcut-o Gaudi pe această lume, ne hotărâm să vedem și Parcul Guell. Tot pe jos vom merge. Dar, mai întâi, trebuie să ne sporim forțele cu niscaiva produse locale. Stăm la El Porxos, o "taberna" și comandăm paella cu fructe de mare. Primim niște tapas delicioase, cârnăciori, castraveciori cu măsline, pâinici calde. Delicioase.

Li (încrezătoare în natura umană): -Uite, ce drăguț, ne dau gustări gratis!!

Ale (milos): -Săraca mama!

Normal ! Le-au încărcat pe nota de plata, 6 euro! Și-așa am învătat noi că spaniolii îți dau tapas cu forța și că e o strategie minunată, care te face să aștepți felul principal ronțăind în tihnă tot felul de măslinuțe și alte prostiuțe gustoase. Pălăvrăgind. Paella e delicioasă, cu langustine, scoici, pui de calamar. O apreciază chiar și Cristinelu’, care nu le are cu orezul.

" Guell, țin'te bine că venim!!" strig încurajator, cu elan renăscut, doar, doar îi activez pe cei doi alpha care par cam moleșiți. Văleleu cât avem de mers! Dar am eu o strategie specială. Sporovăiesc întruna despre zonele rezidențiale superbe, despre cum mi-ar plăcea să locuiesc aici, știind în sinea mea că vorbele mele colorate vor face una din două. Ori îi vor încânta prin drăgălășenie și sclipitoare feminitate, făcându-le plăcută șederea pe planeta Pământ, ori îi vor scoate din minți prin zumzăiala continuă. În ambele variante drumul va trece ușor prin timpul zilei noastre.

Parcul e frumos de pică! Amestec de palmieri, conifere, foioase și geniu gaudian. Mozaicuri, arabescuri in calcar. Cactuși. E țara dragonilor, presărată cu ouă uriașe de piatră, rotunde. Morți de sete, binecuvântăm spiritul negustoresc spaniol, cumpărând sticle de jumate cu gheață de la orice colț al parcului, contra 1 euro. Aduse în plase. Și luăm nenumărate. Căci e cald și canicula vălureste totul în aburi parfumați, în timp ce cădem în transă în fața panoramei ce se întinde la picioarele noastre. Barcelona, marea, Sagrada în depărtare. Drumurile lumii.

Mai urmeză și drumul nesfârșit spre casă, încărcați cu suveniruri. Vai de capul nostru de provinciali! De ce nu folosim metroul oare?! Și nu s-a inventat nici GPS-ul așa că învârtim o hartă de o înnebunim.

Li (abia mai adunând silabele): -Uite, magazin de coifuri. De motocicliști! Îți vine să crezi?

"Coifuri, ha!" zice Cri, în timp ce consultă în mod savant harta. Adică o răsucește odată cu el. Se tot învârte ca un titirez. "Nu prea știm pe unde suntem, dar mergem la vale. Deci e bine."

Seara, pe terasă, ne savurăm glumele și vinul. Proiectul de a zbura cu balonul.

Cri: - Să ne vezi în balon pe furtună, poate dă cu noi în mare sau își târăște nacela pe suprafața apei! Poate ne agață de Sagrada!

Știe Cristi ce glume să facă! Pentru mine, special! Nu numai pericole în aer, ci și moarte pe apă!! Horror! Toate spaimele mele laolaltă.

Ale (sfârșit): -Când facem programul pe mâine?

Li (vioaie ca o bufniță): -Dimineață!

Ale: -A, vrei să nu fim apți!! Să faci ce vrei cu noi!!

Li: -Eu am o idee!

Cri (zguduit si alertat): - Să ne ferească bunul Dumnezeu! Eu nu am niciuna!!

Ale: -Tu ești pe avarie de vreo 2 ore!!

Un zgomot ușurel, ca o adiere. Ne uităm deodată spre cele două sculpturi de lemn de lângă perete. Un el și o ea. Figuri alungite, stilizate.

Cri, fiind cel mai deschis spre dezastre posibile si viitoare, se prinde primul:

- Ioi, i-o picat pipa! Aoleu, nu îi mai stă pipa!!

Râdem ca nebunii, vizualizând cum Lucreția-Agripina va povesti și despre turiștii duși cu pluta din România, care au provocat daune ireperabile pipei!! Cristi face reparații, fixând-o cu niște hârtie, e priceput, nu glumă!! Apoi, satisfăcut de munca depusă: “Mui bien! Uite, Lili, poșeta ta!! Nu mai trebuie să ți-o cumperi! Și-mi arată poșeta statuetei, sadic, pentru că l-am tot înnebunit ce poșetă să-mi iau! Dacă m-a lovit boala poșetelor!!

Fac socotelile de final de zi, Alex anunță că și el trebuie să facă niște socoteli, dar la el în cameră, cu ușa închisă!

Cri: Ce-i, te trage mamă-ta-n piept??!

Ne retragem spre paturi, mai puțin Cri, care, după ce a butonat pe nenumărate canale, s-a relaxat vizibil, cu paharul de vin spaniol în față. L-a găsit pe Mr. Bean, inepuizabil în orice limbă a pământului. Zi gaudiana superbă.

JURNAL DE BARCELONA

Prima zi

Prima zi nu este chiar Barcelona. E doar un drum cu trenul românesc, un umblet bezmetic prin capitala măreață a țării și o descoperire neașteptată care compensează toate relele închipuite și neînchipuite ale călătoriei.

Mai întâi luăm trenul spre București. Noi doi și toată așteptarea asta, plină de bucurie. Așteptarea unui an de zile, a nenumăratelor minute și secunde scurse, lipite pe vecie de cadranul vieții mele. Așa că nici nu simt că merg șase ore sau câte or fi. Soarele strălucește, albastrul surâde în verde după verde alunecând de-a lungul drumului, cartea mea nemaipomenită e perfect asortată, “În căutarea fericirii”. E vară. Îi zâmbesc lui Cristi, mă uit pe fereastră, mai citesc câte un rând, simt cum în jurul meu se construiește minunata, superba, brilianta stare de vacanță. Strop cu strop. Ca o fortăreață a luminii și a bucuriei, plantată în mijlocul restului zilelor.

Viața mea: restul zilelor și acum. Acest acum.

Surâd năuc, amețită de atâta pace, nu am timp de urâțenii, de nemulțumiri, nu există decât nesfârșita posibilitate a frumuseții.

În București, atmosferă tulbure, încinsă, în gară unul ne ia la rost, “Ce?! e prea scump taxiul lui?!! Dar cât vrem să fie??!!” și mai bolborosește el ceva despre provincialii ăștia, dar noi o luăm la picior, ieșind din gară și din duplicitatea ei gregară. Autobuz, bun pentru bugetul nostru, mergem spre aeroport și coborâm la indicațiile savante ale șoferului, pentru a ne căuta hotelul! “Nu prea savante”, ne spunem în timp ce mergem și mergem și tot mergem, trăgând după noi bagajele, prin caniculă, pe un trotuar mititel, în mijlocul unui trafic infernal. Mașinile aleargă bară la bară, ce e cel mai greu de suportat este zgomotul. Constant, un huruit continuu, în ritm de heavy metal ce a scăpat complet frâiele. Urlă pe câmpiile alienării. Un nivel al decibelilor care aduce cu el o senzație iminentă de pericol, de panică. Am senzația că în orice secundă șirul de mașini nebune ar putea să-și schimbe direcția cu doar juma’ de metru și să se cațere pe trotuar. Unde suntem noi, alunecând pe cimentul fierbinte, două furnici pierdute și încărcate. Încerc să îmi regăsesc cetatea pierdută, dar gălăgia e prea amețitoare. Reușesc doar la hotel, o oază incredibilă de liniște și răcoare.

Îmi tratez brusca durere de cap în mod inovator: mă duc în spa-ul hotelului. O piscină uriașă, foarte reușit înrămată în verde și albastru și ...un jacuzzi!! Unul imens!! Trebuie să mărturisesc că scufundarea într-un jacuzzi era pe lista mea secretă de dorite trăiri spirituale intense (bine, recunosc! o dorință vulgară de-a mea, absolut burgheză și snoabă).

Stau în apa fierbinte până aproape mi se face rău. Nu mai e nimeni în toată sala uriașă. Doar eu și Cristinelu’. Jeturi învinețitoare mă izbesc constant, în timp ce lumini colorate aleargă printre șuvițele de apă vălurite. Cetatea vacanței mele se înalță biruitoare spre tavanul alb, trece dincolo de el și explodează în jocuri de artificii sub pleoapele mele închise. Senzația de relaxare e nesfârșită, devin o gelatină fericită, devin celulă și spirit țopăitor în bucurie. Mintea mi-e complet nepopulată și îmi dau seama că aceasta e fericita stare a celor săraci cu duhul. Încerc să fac niște amărâte de planuri cum aș putea rămâne pe viață cufundată în starea de materie informă, dar nu îmi funcționează nici un neuron. E pur și simplu bine! E starea de bine originară! Iar eu sunt cufundată până-n gat în ea!

Pentru că nu s-a mai auzit de o viață petrecută în jacuzzi, Cristi mă extrage cu forța din mediul meu natural, proaspăt regăsit și mă aruncă înapoi în Lume.

Adorm rapid în camera luxoasă (cel puțin mie așa îmi pare), în timp ce soțu’, căzut în stare extatică admiră avioanele pe cerul nopții! Între noi fie vorba, nu înțeleg fascinația lui pentru avioane, dar o accept, ca pe ceva ce nu poate să-ți facă rău. Mai ales în vacanță.

ZIUA 2

Ne instalăm în avionul roz şi drăguţ. Nu e Lufftansa, dar zboară si el! Sper, adică! Mă pregătesc, din pură obişnuinţă să adorm! Cristi e distrus, stă la mijloc, aşa că admiratul norilor şi apelor se va face pe liniuţe-fâşiuţe. Cele care mai răzbat de după capul celui lipit de hublou! Printre gene îl văd cum mustăceşte, punând la cale reţele neuronale ample de memorare, permutări şi rearanjări prin care va ţine minte pe vecie ce loc să-şi comande. Ceva cu numere pare, impare, habar nu am şi nici nu mă interesează, căci moleşeala zborului îmi închide obloanele. Sunt în cetatea mea de nori.

Mă trezesc în zgomot de pâinici calde şi arome de cafea. Se împarte micul dejun. Parcă suntem într-o casă de jucărie, toate mici, de la tăviţe la furculiţe, dar savurăm, căci suntem rupți de foame şi ah, ce bine e să bei cafea, să zbori şi să ronţăi dintr-o pâinică fierbinte, unsă cu unt! Rămânem tot flămânzi, dar joaca a fost drăguță.

Barcelona!! Nu-mi vine să cred că sunt din nou aici!! Am spus eu că rezonanța mea pozitivă poate face minuni. Aproape că pot să o pipăi, atât e intensă. Orice rezonanță serioasă e gata să se nască fizic dacă o gândeşti cu toate celulele tale. E exact ce mi-am propus în vis, să vin aici cu Cri şi Ale, şi uite!! E îndeplinitt!!! Aș putea să predau lecții de self-empowerment. As putea să țin o conferință TEDx.

Tot gândindu-mă la rezonanţe şi alte cele importante şi vitale, tralala, tralala, cred că am un aer aiuristic tembelistic, căci Cristi mă scutură şi mă întreabă care e zborul lui Alex, să ne uităm la ce oră ajunge.

Hopa! Habar nu am, dar ţin minte exact forma hârtiuţei pe care era scrisă chestia! Am aruncat-o chiar înainte de plecarea din Petroşani, făcând ordine! Ei, na, mare lucru, zic eu. Ne uităm pe tabelă şi vedem care zbor vine din Anglia! Cred că de-aia am şi aruncat, bre, hârtiuţa! Nu era logic că nu îmi trebuie, de vreme ce putem să ne uităm pe tabelă?? Ce, te pui cu gândirea mea logică şi sănătoasă?!! Cristi se face tot mai albastru pe măsură ce e evident că nu apare nici un oraş englezesc la zborurile din următoarele 2 ore! E figura aceea a lui, în care își ține cu grijă maxilarele încleștate, de teamă să nu i se dezmembreze în urletul ancestral al furiei: “Femeieee!!!! De ce nu ai notat ce si cum??!!” Ha, și bine face! Că dacă zice ceva, zic și eu, na!!! Adică el de ce a tot stat pe laptop, în timp ce eu am organizat toate cele??!! Că de atâta organizare mi-a ieșit pe nas! Restul mi-au reușit bine, totuși, si jacuzzi (pardon, jacuzzi-ul era a lui, el îl găsise!!!), mă rog, urmau să îmi iasă bine următoarele! Cazarea, etc, etc!

În tăcerea așternută între noi, în mica noastră bulă de liniște tremurată în vuietul aeroportului, încerc să-l încurajez să iasă din posibila depresie anxioasă și îi spun că e posibil ca Alex să vină prin Munchen?? Amsterdam să fie??!! Rostesc cu voce tare numele orașelor, încercând să îmi activez memoria! Mă privește ca pe o nebună, neștiind dacă să râdă sau să se plângă din nou de multiplele mele cunoștinte geografice. Aiurea, cel mai simplu: ne postăm în fața ușilor și așteptăm să apară Alex din Anglia! Apare el!! Cea mai simplă soluție!! Tot creierul meu briliant a găsit-o!!

Așa că stăm și ne uităm la șuvoiul neîntrerupt de oameni care iese pe ușile batante. De toate culorile, înălțimile, sporovăind în tot felul de limbi. Imediat vine și Ale, sunt convinsă, așa că mă concentrez să fiu prima care îi depistează statura înaltă și părul blond, zâmbetul bine știut și drag! Dăm și niște mesaje către kitchibobo, să fim siguri că ne caută și el! După vreo oră, în care eu m-am distrat copios privind oamenii, iar figura lui Cristi s-a deteriorat vizibil, pierzându-și nuanța frumoasă de vacanță și liniște, în sfârșit, mesaj!!! ‘Unde sunteți?? Că eu sunt afară!!!” Paranormal!! Pe unde a ieșit??

După schimb disperat de mesaje, mare descoperire!! Alex e la terminalul 2, iar noi la 1.

Nu pot descrie privirea lui Cristi!! Aruncată mie!!! Mie, capodopera de femeie pe care o are el pe acest Pământ!! De parcă aș fi putut vreodată reține chestia cu terminalele, de vreme ce nici nu știam că e posibil așa ceva!! Să existe două terminale!! Ce sunt alea???!!! Întrebăm, coborâm la subsol, ne urcăm într-un autobuz și părăsim aeroportul, mergem și tot mergem. După vreo zece kilometri, Cristi începe să își pună întrebări și în legătură cu capacitatea mea de a înțelege un simplu mesaj în engleză!! Noroc că îl vedem pe Alex, altfel poate ajungeam și la reconversie profesională!

Eliberată de stresul provocat de aruncarea hârtiuței-cheie, mă bucur în voie de revederea pruncului adorat, de palmierii din zare și mersul pașnic cu autobuzul spre Placa Catalunya. Alex o sună pe Lucreția, pesoana de contact care trebuie să ne aștepte la apartament, vorbește cu ea civilizat în engleză, spunându-i că sosim, apoi o schimbă pe română și zâmbește încântat, Lucreția e româncă! Iar ni se întâmplă! Români peste tot! Suntem o nație harnică și larg răspândită !

În Placa Catalunya ne scuturăm de spiritul neprielnic al economiei și luăm taxiul (aiurea! în zona tumultoasă a necunoscutului, ne hotărâm să ne facem viața mai ușoară!). În fața clădirii frumoase, care arată exact ca în poze, apare și Lucreția, pe bicicletă, o Lucreție nespus de fericită să dea de români, o Lucreție căreia nu îi mai tace gura! Ne conduce în apartament, la ultimul etaj, și povestește, povestește! Despre viața ei, e măritată cu un columbian și are 3 copii, e de 20 de ani plecată, despre aventurile apartamentului cu turiștii. Grupuri de englezi, veniți doar să bea, să facă scandal, să îi deranjeze pe drăguții vecini bătrânei de alături! Într-o noapte, după un chef monstru, niște briți și-au aruncat pantalonii, chiloții în spectaculoșii copaci de sub terasă, jenând obrazul întregii comunități! Ha! Declarăm cu mândrie că noi, fiind români, nu niște englezi bețivani, nu vom face nici o problemă!!! Nenorociții!! (ca să vezi ce chestie, ne pregăteam să ne rușinăm că suntem români, din cauza faimei hoților de pe Rambla!! Acum suntem mândri!! Mai bine decât englezi aruncători de chiloți.)

Apartamentul e superb, NU am dat greș!!! L-am ales bine!! Cu creierașul ăsta amețit al meu!! Asta da, reușită!! Cristi privește cu îndoială, nevrând să recunoască din prima meritele mele indubitabile! Mai ales după faza cu hârtiuța! E frumos, frumos, frumos.... mare, pereții albi și luminoși, tavane maure, din bârne de lemn închis la culoare, picanterii gen picasso, un aer șic, cu picături portocalii înotând în aer mediteraneean. Îmi vine să râd isteric de cât de frumos e!! Dar nu pot, pentru că Lucreția nu mai pleacă!!!! Ea nu își dă seama că noi de la români venim! Plin de români la noi în țară!! Ne invită la ea, ne fofilăm cu măiestrie toți trei, e o artă pe care o exersăm de o viață, ne pricepem. Sălbatici, dom’le! Pleacă, sărăcuța, în cele din urmă. Răsuflăm ușurați și râdem ca nebunii. Inspectăm apartamentul, absorbim toate detaliile, totul e minunat, dar terasa, oh! terasa le bate pe toate!! Largă, canapele albastre, ghivece albastre uriașe cu leandri înfloriți pe albastrul cerului, o întindere nesfârșită de lumină. E locul meu preferat din toată vacanța, e castelul meu, e oaza mea barceloneză!!

Băieții fac glume pe seama Lucreției, nevinovata, nu reușesc să îi rețină numele, nici unul dintre ei, o pomenesc pe rând, ba e Agripina, ba Zamfira, Aurelia sau Florentina! Alex își desface cadoul, minunatele cărți și râde încântat, în timp ce ronțăim fursecuri cu ciocolată. Ne cercetăm lista cu obiective, noi suntem din aceia care își fac liste și se organizează!! Eu și cu Alex, adică!! Nu haotici, ca alții! Noi avem o minte rațională, logică, bine structurată. Totul e bine pus la punct, pe listă! Hotărâm să cercetăm cartierul gotic și să ajungem până pe Rambla! La drum!!

Străduțe înguste, tumult de oameni și buticuri, colorat și pașnic, simțurile mele deschise și însetate nu detectează nici cel mai mic pericol (m-au înnebunit știrile cu hoții din Barcelona!). Doar piețe frumoase, cu palmieri și porumbei, cu susur de fântâni, cu arome de libertate și cremă catalană. Nesfârșita varietate a vitrinelor, a suvenirurilor gaudiene, posibil infinita capacitate de a cheltui (vorba vine!), disponibilitatea de a cheltui și de a cumpăra lucruri frumoase și inutile îmi sporesc bucuria plimbării, zâmbetul și lumina. Sunt cu Alex și Cristinelu’, nu îmi mai trebuie nimic pe această lume, decât această alunecare prin cetatea gotică a vacanței mele.

Popas în Placa Reial. Bere brună și rece pentru cei însetați, povești. Atmosfera e atât de diferită de cea a Londrei! Încerc să definesc diferențele, dar tabloul se va limpezi peste câteva zile, încă nu pot să pun punctul pe i. Simt doar cu toată ființa că e diferit. Și e bine.

Ajungem pe Rambla, savurăm farmecul culorilor și al clădirilor, al miilor de oameni care se miscă alene, fără nici o țintă, un șuvoi uriaș legănându-se leneș între o terasă și alta, între pahare de sangria și platouri întinse de paella. Mimi și artiști locali, suveniruri și flori. La Bouqeria, abundență de fructe și culori. Ni se face foame și intrăm într-un bar, sporovăind în română despre ce tapas-uri să ne alegem. Chelnerul ne răspunde în aceeași limbă, încă unul!!! Și servim la o măsuță din tot felul de boluri, bem sangria și ne distrăm, începem să ne amețim. În cinstea românismului, chelnerul ne mai toarnă niște sangria și asta poate fi singura explicație pentru nefuncționarea mărețului meu card Reiffesen! Alex bagă codul de două ori, dar nu dă nici un ban, nenorocitul de card! Știam eu că banca asta nu e bună de nimic!!Și chiar aveam intenția să plătesc!

O luăm spre casă, printre palmieri și brize, împăcați cu plinătatea zilei.

Ale (probabil vizualizând câte mese va trebui să mai plătească cu cardul lui):- Cam scumpe tapas-urile astea! Niște ciupercuțe acolo, tarta de spanac și alte prostioare, 30 euro!!! Și rămâi și flămând!

Cri (ridicându-și iar copilăria în slăvi!): -Tapas!! Aiurea ! E cam totuna cu kotono ce-mi făcea Momo la Lonea!! Vă fac eu niște tapas acasă de nu vă vedeți! Mai ieftini!

Tac jignită. Ăștia doi Alpha nu înțeleg chiar nimic din culoarea locală??!! Auzi, tapas-urile sunt totuna cu kotono!!! Bucățelele de sanvișuri pe care i le făcea bunica lui din Lonea!!! Ce dacă e scump, chiar e!, dar de ce nu mi-a funcționat cardul? Poate o să stăm numai pe banii lui Ale?? Ne facem de toată praștia! Nemairăbdând, intrăm în primul Merkat de cartier, cumpărăm una, alta și plătesc cu cardul meu, ținând degetele încrucișate în gând. Ura! Funcționează!! Alex, mamă, nu știu ce cod ai bătut, dar cred că era ceva muiat în sangria!!

Ne retragem pe terasa noastră albastră, cu pahare mari de vin roșu, aerul e plăcut și parfumat, cu iz de languste, strada de la picioarele noastre pâlpâie plăcut, cele doua turnuri uriașe din depărtare luminează stins deasupra verdelui întunecat al Parcului Ciutadella. Facem planuri pentru a doua zi. Pe lista mea se află Sagrada, deși la strâmbăturile băieților declar generos că sunt dispusă la schimbări.

Cri (realist): -Știi că maică-ta e Alpha-woman?! Alphabetagamma??!!! Tot o să ne târască unde vrea ea! Hai să terminăm odată cu Sagrada aia și mai vedem!

Ale (martir): -Deci mâine scăpăm de Sagrada?!

Cri, cu speranța aburită de îndoială: -Poate-i fain, măi!!

Bătrânelul de alături îndrăznește să iasă și el pe terasa-i proprie, salutându-ne șovăitor. Parcă îi vedem gândurile înspăimântate: “Alți turiști nebuni!!” Râdem, amintindu-ne de englezii cheflii de care ne-a povestit Lucreția-Agripina-Argentina!

Cri (cuprins de spiritul britanic): -Dacă bem tot vinul ăsta, umblăm și noi pe balustradă! Uite, acolo ne aruncăm chiloții!! În pomul ăla! Să vezi ce ballooning facem!!

Guvernanta englezoaică din mintea mea își dă ochii peste cap și se retrage pe tărâmuri mai sigure.

Luminițele avioanelor rămân să plutească deasupra terasei noastre albastre mult timp după ce ne ducem la culcare.