JURNAL DE BARCELONA

Prima zi

Prima zi nu este chiar Barcelona. E doar un drum cu trenul românesc, un umblet bezmetic prin capitala măreață a țării și o descoperire neașteptată care compensează toate relele închipuite și neînchipuite ale călătoriei.

Mai întâi luăm trenul spre București. Noi doi și toată așteptarea asta, plină de bucurie. Așteptarea unui an de zile, a nenumăratelor minute și secunde scurse, lipite pe vecie de cadranul vieții mele. Așa că nici nu simt că merg șase ore sau câte or fi. Soarele strălucește, albastrul surâde în verde după verde alunecând de-a lungul drumului, cartea mea nemaipomenită e perfect asortată, “În căutarea fericirii”. E vară. Îi zâmbesc lui Cristi, mă uit pe fereastră, mai citesc câte un rând, simt cum în jurul meu se construiește minunata, superba, brilianta stare de vacanță. Strop cu strop. Ca o fortăreață a luminii și a bucuriei, plantată în mijlocul restului zilelor.

Viața mea: restul zilelor și acum. Acest acum.

Surâd năuc, amețită de atâta pace, nu am timp de urâțenii, de nemulțumiri, nu există decât nesfârșita posibilitate a frumuseții.

În București, atmosferă tulbure, încinsă, în gară unul ne ia la rost, “Ce?! e prea scump taxiul lui?!! Dar cât vrem să fie??!!” și mai bolborosește el ceva despre provincialii ăștia, dar noi o luăm la picior, ieșind din gară și din duplicitatea ei gregară. Autobuz, bun pentru bugetul nostru, mergem spre aeroport și coborâm la indicațiile savante ale șoferului, pentru a ne căuta hotelul! “Nu prea savante”, ne spunem în timp ce mergem și mergem și tot mergem, trăgând după noi bagajele, prin caniculă, pe un trotuar mititel, în mijlocul unui trafic infernal. Mașinile aleargă bară la bară, ce e cel mai greu de suportat este zgomotul. Constant, un huruit continuu, în ritm de heavy metal ce a scăpat complet frâiele. Urlă pe câmpiile alienării. Un nivel al decibelilor care aduce cu el o senzație iminentă de pericol, de panică. Am senzația că în orice secundă șirul de mașini nebune ar putea să-și schimbe direcția cu doar juma’ de metru și să se cațere pe trotuar. Unde suntem noi, alunecând pe cimentul fierbinte, două furnici pierdute și încărcate. Încerc să îmi regăsesc cetatea pierdută, dar gălăgia e prea amețitoare. Reușesc doar la hotel, o oază incredibilă de liniște și răcoare.

Îmi tratez brusca durere de cap în mod inovator: mă duc în spa-ul hotelului. O piscină uriașă, foarte reușit înrămată în verde și albastru și ...un jacuzzi!! Unul imens!! Trebuie să mărturisesc că scufundarea într-un jacuzzi era pe lista mea secretă de dorite trăiri spirituale intense (bine, recunosc! o dorință vulgară de-a mea, absolut burgheză și snoabă).

Stau în apa fierbinte până aproape mi se face rău. Nu mai e nimeni în toată sala uriașă. Doar eu și Cristinelu’. Jeturi învinețitoare mă izbesc constant, în timp ce lumini colorate aleargă printre șuvițele de apă vălurite. Cetatea vacanței mele se înalță biruitoare spre tavanul alb, trece dincolo de el și explodează în jocuri de artificii sub pleoapele mele închise. Senzația de relaxare e nesfârșită, devin o gelatină fericită, devin celulă și spirit țopăitor în bucurie. Mintea mi-e complet nepopulată și îmi dau seama că aceasta e fericita stare a celor săraci cu duhul. Încerc să fac niște amărâte de planuri cum aș putea rămâne pe viață cufundată în starea de materie informă, dar nu îmi funcționează nici un neuron. E pur și simplu bine! E starea de bine originară! Iar eu sunt cufundată până-n gat în ea!

Pentru că nu s-a mai auzit de o viață petrecută în jacuzzi, Cristi mă extrage cu forța din mediul meu natural, proaspăt regăsit și mă aruncă înapoi în Lume.

Adorm rapid în camera luxoasă (cel puțin mie așa îmi pare), în timp ce soțu’, căzut în stare extatică admiră avioanele pe cerul nopții! Între noi fie vorba, nu înțeleg fascinația lui pentru avioane, dar o accept, ca pe ceva ce nu poate să-ți facă rău. Mai ales în vacanță.

ZIUA 2

Ne instalăm în avionul roz şi drăguţ. Nu e Lufftansa, dar zboară si el! Sper, adică! Mă pregătesc, din pură obişnuinţă să adorm! Cristi e distrus, stă la mijloc, aşa că admiratul norilor şi apelor se va face pe liniuţe-fâşiuţe. Cele care mai răzbat de după capul celui lipit de hublou! Printre gene îl văd cum mustăceşte, punând la cale reţele neuronale ample de memorare, permutări şi rearanjări prin care va ţine minte pe vecie ce loc să-şi comande. Ceva cu numere pare, impare, habar nu am şi nici nu mă interesează, căci moleşeala zborului îmi închide obloanele. Sunt în cetatea mea de nori.

Mă trezesc în zgomot de pâinici calde şi arome de cafea. Se împarte micul dejun. Parcă suntem într-o casă de jucărie, toate mici, de la tăviţe la furculiţe, dar savurăm, căci suntem rupți de foame şi ah, ce bine e să bei cafea, să zbori şi să ronţăi dintr-o pâinică fierbinte, unsă cu unt! Rămânem tot flămânzi, dar joaca a fost drăguță.

Barcelona!! Nu-mi vine să cred că sunt din nou aici!! Am spus eu că rezonanța mea pozitivă poate face minuni. Aproape că pot să o pipăi, atât e intensă. Orice rezonanță serioasă e gata să se nască fizic dacă o gândeşti cu toate celulele tale. E exact ce mi-am propus în vis, să vin aici cu Cri şi Ale, şi uite!! E îndeplinitt!!! Aș putea să predau lecții de self-empowerment. As putea să țin o conferință TEDx.

Tot gândindu-mă la rezonanţe şi alte cele importante şi vitale, tralala, tralala, cred că am un aer aiuristic tembelistic, căci Cristi mă scutură şi mă întreabă care e zborul lui Alex, să ne uităm la ce oră ajunge.

Hopa! Habar nu am, dar ţin minte exact forma hârtiuţei pe care era scrisă chestia! Am aruncat-o chiar înainte de plecarea din Petroşani, făcând ordine! Ei, na, mare lucru, zic eu. Ne uităm pe tabelă şi vedem care zbor vine din Anglia! Cred că de-aia am şi aruncat, bre, hârtiuţa! Nu era logic că nu îmi trebuie, de vreme ce putem să ne uităm pe tabelă?? Ce, te pui cu gândirea mea logică şi sănătoasă?!! Cristi se face tot mai albastru pe măsură ce e evident că nu apare nici un oraş englezesc la zborurile din următoarele 2 ore! E figura aceea a lui, în care își ține cu grijă maxilarele încleștate, de teamă să nu i se dezmembreze în urletul ancestral al furiei: “Femeieee!!!! De ce nu ai notat ce si cum??!!” Ha, și bine face! Că dacă zice ceva, zic și eu, na!!! Adică el de ce a tot stat pe laptop, în timp ce eu am organizat toate cele??!! Că de atâta organizare mi-a ieșit pe nas! Restul mi-au reușit bine, totuși, si jacuzzi (pardon, jacuzzi-ul era a lui, el îl găsise!!!), mă rog, urmau să îmi iasă bine următoarele! Cazarea, etc, etc!

În tăcerea așternută între noi, în mica noastră bulă de liniște tremurată în vuietul aeroportului, încerc să-l încurajez să iasă din posibila depresie anxioasă și îi spun că e posibil ca Alex să vină prin Munchen?? Amsterdam să fie??!! Rostesc cu voce tare numele orașelor, încercând să îmi activez memoria! Mă privește ca pe o nebună, neștiind dacă să râdă sau să se plângă din nou de multiplele mele cunoștinte geografice. Aiurea, cel mai simplu: ne postăm în fața ușilor și așteptăm să apară Alex din Anglia! Apare el!! Cea mai simplă soluție!! Tot creierul meu briliant a găsit-o!!

Așa că stăm și ne uităm la șuvoiul neîntrerupt de oameni care iese pe ușile batante. De toate culorile, înălțimile, sporovăind în tot felul de limbi. Imediat vine și Ale, sunt convinsă, așa că mă concentrez să fiu prima care îi depistează statura înaltă și părul blond, zâmbetul bine știut și drag! Dăm și niște mesaje către kitchibobo, să fim siguri că ne caută și el! După vreo oră, în care eu m-am distrat copios privind oamenii, iar figura lui Cristi s-a deteriorat vizibil, pierzându-și nuanța frumoasă de vacanță și liniște, în sfârșit, mesaj!!! ‘Unde sunteți?? Că eu sunt afară!!!” Paranormal!! Pe unde a ieșit??

După schimb disperat de mesaje, mare descoperire!! Alex e la terminalul 2, iar noi la 1.

Nu pot descrie privirea lui Cristi!! Aruncată mie!!! Mie, capodopera de femeie pe care o are el pe acest Pământ!! De parcă aș fi putut vreodată reține chestia cu terminalele, de vreme ce nici nu știam că e posibil așa ceva!! Să existe două terminale!! Ce sunt alea???!!! Întrebăm, coborâm la subsol, ne urcăm într-un autobuz și părăsim aeroportul, mergem și tot mergem. După vreo zece kilometri, Cristi începe să își pună întrebări și în legătură cu capacitatea mea de a înțelege un simplu mesaj în engleză!! Noroc că îl vedem pe Alex, altfel poate ajungeam și la reconversie profesională!

Eliberată de stresul provocat de aruncarea hârtiuței-cheie, mă bucur în voie de revederea pruncului adorat, de palmierii din zare și mersul pașnic cu autobuzul spre Placa Catalunya. Alex o sună pe Lucreția, pesoana de contact care trebuie să ne aștepte la apartament, vorbește cu ea civilizat în engleză, spunându-i că sosim, apoi o schimbă pe română și zâmbește încântat, Lucreția e româncă! Iar ni se întâmplă! Români peste tot! Suntem o nație harnică și larg răspândită !

În Placa Catalunya ne scuturăm de spiritul neprielnic al economiei și luăm taxiul (aiurea! în zona tumultoasă a necunoscutului, ne hotărâm să ne facem viața mai ușoară!). În fața clădirii frumoase, care arată exact ca în poze, apare și Lucreția, pe bicicletă, o Lucreție nespus de fericită să dea de români, o Lucreție căreia nu îi mai tace gura! Ne conduce în apartament, la ultimul etaj, și povestește, povestește! Despre viața ei, e măritată cu un columbian și are 3 copii, e de 20 de ani plecată, despre aventurile apartamentului cu turiștii. Grupuri de englezi, veniți doar să bea, să facă scandal, să îi deranjeze pe drăguții vecini bătrânei de alături! Într-o noapte, după un chef monstru, niște briți și-au aruncat pantalonii, chiloții în spectaculoșii copaci de sub terasă, jenând obrazul întregii comunități! Ha! Declarăm cu mândrie că noi, fiind români, nu niște englezi bețivani, nu vom face nici o problemă!!! Nenorociții!! (ca să vezi ce chestie, ne pregăteam să ne rușinăm că suntem români, din cauza faimei hoților de pe Rambla!! Acum suntem mândri!! Mai bine decât englezi aruncători de chiloți.)

Apartamentul e superb, NU am dat greș!!! L-am ales bine!! Cu creierașul ăsta amețit al meu!! Asta da, reușită!! Cristi privește cu îndoială, nevrând să recunoască din prima meritele mele indubitabile! Mai ales după faza cu hârtiuța! E frumos, frumos, frumos.... mare, pereții albi și luminoși, tavane maure, din bârne de lemn închis la culoare, picanterii gen picasso, un aer șic, cu picături portocalii înotând în aer mediteraneean. Îmi vine să râd isteric de cât de frumos e!! Dar nu pot, pentru că Lucreția nu mai pleacă!!!! Ea nu își dă seama că noi de la români venim! Plin de români la noi în țară!! Ne invită la ea, ne fofilăm cu măiestrie toți trei, e o artă pe care o exersăm de o viață, ne pricepem. Sălbatici, dom’le! Pleacă, sărăcuța, în cele din urmă. Răsuflăm ușurați și râdem ca nebunii. Inspectăm apartamentul, absorbim toate detaliile, totul e minunat, dar terasa, oh! terasa le bate pe toate!! Largă, canapele albastre, ghivece albastre uriașe cu leandri înfloriți pe albastrul cerului, o întindere nesfârșită de lumină. E locul meu preferat din toată vacanța, e castelul meu, e oaza mea barceloneză!!

Băieții fac glume pe seama Lucreției, nevinovata, nu reușesc să îi rețină numele, nici unul dintre ei, o pomenesc pe rând, ba e Agripina, ba Zamfira, Aurelia sau Florentina! Alex își desface cadoul, minunatele cărți și râde încântat, în timp ce ronțăim fursecuri cu ciocolată. Ne cercetăm lista cu obiective, noi suntem din aceia care își fac liste și se organizează!! Eu și cu Alex, adică!! Nu haotici, ca alții! Noi avem o minte rațională, logică, bine structurată. Totul e bine pus la punct, pe listă! Hotărâm să cercetăm cartierul gotic și să ajungem până pe Rambla! La drum!!

Străduțe înguste, tumult de oameni și buticuri, colorat și pașnic, simțurile mele deschise și însetate nu detectează nici cel mai mic pericol (m-au înnebunit știrile cu hoții din Barcelona!). Doar piețe frumoase, cu palmieri și porumbei, cu susur de fântâni, cu arome de libertate și cremă catalană. Nesfârșita varietate a vitrinelor, a suvenirurilor gaudiene, posibil infinita capacitate de a cheltui (vorba vine!), disponibilitatea de a cheltui și de a cumpăra lucruri frumoase și inutile îmi sporesc bucuria plimbării, zâmbetul și lumina. Sunt cu Alex și Cristinelu’, nu îmi mai trebuie nimic pe această lume, decât această alunecare prin cetatea gotică a vacanței mele.

Popas în Placa Reial. Bere brună și rece pentru cei însetați, povești. Atmosfera e atât de diferită de cea a Londrei! Încerc să definesc diferențele, dar tabloul se va limpezi peste câteva zile, încă nu pot să pun punctul pe i. Simt doar cu toată ființa că e diferit. Și e bine.

Ajungem pe Rambla, savurăm farmecul culorilor și al clădirilor, al miilor de oameni care se miscă alene, fără nici o țintă, un șuvoi uriaș legănându-se leneș între o terasă și alta, între pahare de sangria și platouri întinse de paella. Mimi și artiști locali, suveniruri și flori. La Bouqeria, abundență de fructe și culori. Ni se face foame și intrăm într-un bar, sporovăind în română despre ce tapas-uri să ne alegem. Chelnerul ne răspunde în aceeași limbă, încă unul!!! Și servim la o măsuță din tot felul de boluri, bem sangria și ne distrăm, începem să ne amețim. În cinstea românismului, chelnerul ne mai toarnă niște sangria și asta poate fi singura explicație pentru nefuncționarea mărețului meu card Reiffesen! Alex bagă codul de două ori, dar nu dă nici un ban, nenorocitul de card! Știam eu că banca asta nu e bună de nimic!!Și chiar aveam intenția să plătesc!

O luăm spre casă, printre palmieri și brize, împăcați cu plinătatea zilei.

Ale (probabil vizualizând câte mese va trebui să mai plătească cu cardul lui):- Cam scumpe tapas-urile astea! Niște ciupercuțe acolo, tarta de spanac și alte prostioare, 30 euro!!! Și rămâi și flămând!

Cri (ridicându-și iar copilăria în slăvi!): -Tapas!! Aiurea ! E cam totuna cu kotono ce-mi făcea Momo la Lonea!! Vă fac eu niște tapas acasă de nu vă vedeți! Mai ieftini!

Tac jignită. Ăștia doi Alpha nu înțeleg chiar nimic din culoarea locală??!! Auzi, tapas-urile sunt totuna cu kotono!!! Bucățelele de sanvișuri pe care i le făcea bunica lui din Lonea!!! Ce dacă e scump, chiar e!, dar de ce nu mi-a funcționat cardul? Poate o să stăm numai pe banii lui Ale?? Ne facem de toată praștia! Nemairăbdând, intrăm în primul Merkat de cartier, cumpărăm una, alta și plătesc cu cardul meu, ținând degetele încrucișate în gând. Ura! Funcționează!! Alex, mamă, nu știu ce cod ai bătut, dar cred că era ceva muiat în sangria!!

Ne retragem pe terasa noastră albastră, cu pahare mari de vin roșu, aerul e plăcut și parfumat, cu iz de languste, strada de la picioarele noastre pâlpâie plăcut, cele doua turnuri uriașe din depărtare luminează stins deasupra verdelui întunecat al Parcului Ciutadella. Facem planuri pentru a doua zi. Pe lista mea se află Sagrada, deși la strâmbăturile băieților declar generos că sunt dispusă la schimbări.

Cri (realist): -Știi că maică-ta e Alpha-woman?! Alphabetagamma??!!! Tot o să ne târască unde vrea ea! Hai să terminăm odată cu Sagrada aia și mai vedem!

Ale (martir): -Deci mâine scăpăm de Sagrada?!

Cri, cu speranța aburită de îndoială: -Poate-i fain, măi!!

Bătrânelul de alături îndrăznește să iasă și el pe terasa-i proprie, salutându-ne șovăitor. Parcă îi vedem gândurile înspăimântate: “Alți turiști nebuni!!” Râdem, amintindu-ne de englezii cheflii de care ne-a povestit Lucreția-Agripina-Argentina!

Cri (cuprins de spiritul britanic): -Dacă bem tot vinul ăsta, umblăm și noi pe balustradă! Uite, acolo ne aruncăm chiloții!! În pomul ăla! Să vezi ce ballooning facem!!

Guvernanta englezoaică din mintea mea își dă ochii peste cap și se retrage pe tărâmuri mai sigure.

Luminițele avioanelor rămân să plutească deasupra terasei noastre albastre mult timp după ce ne ducem la culcare.

Brighton- în căutarea zen-ului

În fiecare sâmbătă unul dintre noi organizează o ieșire și ceilalți doi participă cu devotament și respect profund față de ceilalți membri ai clanului. Tot cu respect (poate doar un pic malițios) dau apoi o notă pentru ziua respectivă. Sadic, Alex i-a dat un 7 lu’ tată’său pentru ieșirea în Hyde Park, care mie mi s-a părut superbă. Cică a depistat nu știu ce defecțiuni organizatorice. Se știe că el e cel mai bun la organizare. Imbatabil. Apoi, fiind rândul lui, s-a hotărât să rupă gura târgului, pardon, a clanului și să arate cine e cel mai măreț Alpha, o, dar cine?! Se subînțelege care e răspunsul. Așa că ne-am dus la Brighton. Cu marș marinăresc înainte. Zău, chiar așa! La ieșirea din apartament Ale ne-a pus un marș superb, pe care am vrut să îl cânt și pe stradă cu patos și zel acvatic, dar nu m-a lăsat. Uneori cred că a rămas cu sechele din orășelul natal, doar aici poate oricine să facă ce vrea, inclusiv să urle un marș pe stradă. Sau poate sechelele sunt ale mele. “E lipsă de respect față de ceilalți”, spune lord Alex, “ești româncă până în plăsele, vrei permanent să negi structura și autoritatea”. Hm, normal, toată viața am negat autoritatea și am luptat contra curentului, că ce autoritate aveam noi?! Autoritatea din România te face luptător de gherilă pe viață. Să zică mulțam că pe el l-am facut lord. Acum poate să mărunțească mărunt din buze la adresa celor cu un comportament inacceptabil.

Întâi ne-am urcat în metrou, puțini oameni, excelent! Doar e pandemie, bine că stau pe acasă. Ce englezi înțelepți. De-ar sta toți pe acasă, ca să fim numai noi pe-afară. Ca niste românași adevărați. Automat eu și Alex ne-am scos cărțile și pixul, obișnuim să citim și să însemnam paragrafele care ne plac. Ador aceasta asemănare cu fiul meu, nu degeaba i-am citit întruna de la vârsta de un an până printr-a șasea, când mi-a dat reject cu forța. Orice muncă trebuie să aibă răsplata ei. Cristi se mulțumește, ca întotdeauna, să stea în fața noastră, să-și admire “posesiunile” pe această planetă și să fie atent la hartă și stații. Cineva trebuie să stea de veghe. Masca mă cam sufocă și îmi aburește ochelarii, dar reușesc cumva să o poziționez, rămân cu sufocatul, dar măcar pot să citesc. 40 minute trec ca fulgerul. London Bridge. Ne dăm jos și luăm trenul pentru o oră.

În așa tren nu am mai fost. Îmi petrec tot intervalul alocat studiindu-l. Cititul, la revedere. Mult mai interesant studiul realității. Trenul acesta nu face nici un “uuuu-ciii-ciiiii”, de fapt e atât de silențios că nu îți dai seama că merge, e curat și luxos, simt că regina ar putea să fie tovarășa mea de vilegiatură, panourile afișează tot ce vrei să știi, stația care urmează, în ce vagon te afli, care vagon e mai liber și care mai aglomerat, unde sunt toaletele în tren, dacă sunt ocupate sau libere. Stau cu gura căscată și nu pot să-mi revin. Am ajuns în viitor sau vin din trecut?! Nici un controlor nu vine să iți tulbure reveria, nu e nevoie, am putut intra pe peron doar introducând biletele în porțile de acces. Oamenii stau la distanță unii de alții, nimeni nu urlă, nimeni nu vorbește țipat la telefon, nici un Goe niciunde, e atât de plăcut și de liniștit încât poți să îți auzi gândurile susurând limpede ca apa peste pietricele. S-ar putea ca fiul meu iubit să aibă dreptate, cred că am să renunț la a mai cânta imnuri marinărești pe stradă. Am să mă conformez liniștii britanice. Știu că e un paradox, dar asta e frumusețea paradoxurilor.

Iaca Brighton! Ieșim din gară și o luăm țopăind spre mare. Străduțe peste străduțe, parcă ar semăna cu alte stațiuni, îmi zic, am trecut prin atâtea. Dar nu seamănă. Nu seamănă deloc. Poate doar în esențe de mare, de cer, de pescăruși. În esențe pure de bucurie.

Totul mi se pare excentric, neașteptat. Izbitor. Graffiti artwork peste tot, oriunde întorci privirea. Un perete uriaș pictat cu istoria rockului pe zidul larg al unui pub, "music mural", stăm și căutăm figuri cunoscute printre culorile amestecate, uite-l pe Elvis, pe Freddy Mercury. Eu nu identific pe nimeni, bineînțeles, se știe că nu recunosc figurile nici dacă au numele lipit pe frunte, dar recunosc imediat mătura lui Harry Potter într-o vitrină și văd toate bufnițele care stau prin geamuri, privind superior trecătorii. Evident, în nici o altă stațiune nu am mai admirat bufnițele stând de veghe în ochii caselor. Adjectivele taman potrivite ar fi “șocant” și amuzant”, dar sunt împletite atât de strâns, încât au devenit una. Frisoane electrice și schițe de râs te iau prin surprindere la orice întorsătură de alee. Un melc uriaș roz, de vreo doi metri se târăște pe un perete. Nu e adevărat, bineînțeles, dar ce caută pe acolo?!

Atmosfera străduțelor îmi pare sea gipsy sau poate indiană totuși?! Încerc să mă dumiresc, dar nu e ușor. Peste tot rochii graffiti, cum îmi șoptesc singură în zona analitică a creierului meu amorțit de endorfine, par a fi de inspirație indiană turnată în culori englezești, sobre, ce combinație e asta?! Nici vorbă de solaritatea hainelor italienești, de culorile vibrante ale rochiilor portugheze, aici doar marouri și griuri încolăcite în linii sinuoase, culori de pământ, culori solide, de care te poți sprijini, culori de guvernantă englezoaică. Un pic excentrică în severitatea ei victoriană.

Pe de altă parte ce splendoare de culori cad peste noi, presărate cu generozitate de apele cerului zburând peste mare, ce turcoaz, ce griuri, ce azur, ce verde grizonat, ce bleumarin plumburiu! Le trag în piept cu nesaț odată cu vântul, le simt pictându-mi venele pe dinăuntru, într-un sea graffiti luminos de albastru. E frumos.

Până și pietricelele de pe plajă s-au deghizat în culorile naționale, aș putea să stau o zi întreagă răscolind printre ele, fascinată de unghiuri lucind gri, maro sau negru umed. În căutarea pietricelei perfecte aș deveni zen de tot, vântul mi-ar flutura buclele de Rapunzel cât colo, clătindu-mă cu mâinile lui reci, iar vuietul mării ar dansa în țipete de pescăruși. Ați observat cum pietrele de pe plajă sunt ca prințul din poveste? Când găsești o frumusețe răpitoare, esență de piatră sclipitoare, o ridici, dar în palma ta, dogorită de lumină, orice strălucire îi dispare și se transformă în broască râioasă, bucățică de tartru urâtă și ternă, pe care o arunci repede, întrebându-te ce ai văzut la ea?! Am învățat repede lecția asta, dar tot culeg o pietricică neagră pentru colecția mea.

Buticuri cu ciocolată, suveniruri, fish and chips pe tot locul, amestec de clădiri albe, luminoase, elegante și carusele cântătoare zornăind cu sunete de flașnetă, Ne plimbăm pe Brigton Palace Pier care le îmbină pe toate. Valurile mării, plaja până în depărtare, străjuită de clădirile albe ca spuma, zdrăngănelele jocurilor pentru copii, un cazinou, șezlonguri pașnice, strălucire și fast de carnaval. Chiar și o capsulă a timpului. Cine altcineva ar fi pus așa ceva pe un dig la o margine de insulă pentru a fi deschisă peste 50 de ani?! Mai quirky de atât nu se poate, dar nici mai fascinant.

E plin de pescăruși. Țipătul lor cântat poartă cu el marea și toate învolburările ei. Și brusc îmi dau seama că Brighton e totuna cu pescărușii lui. Sunt eleganți și albi și zboară maiestuos, planând somptuos pe valuri de vânt. De o frumusețe care îți colorează inima în aur topit. Dar țipă ascuțit și sfredelitor și sunt hoțomani, gata să-ți fure înghețata din mână dacă nu ești atent. Au maniere de baltă.

Așa și orașul. Vibrant, ostentativ, un pic kitschos, fermecător prin agitație, coloratura umană, graffiti, un bâlci uriaș străjuit de marele zid al mării albastre, cu totul și cu totul vintage. Englezesc de rasă pură. Adică un amestec imperial. Am avut senzația unei călătorii în timp, străjuită de ochii bufnițelor. Poate, fără să-mi dau seama luasem expresul de Hogwarts de pe peronul 9 și 3/4.

Ce mai calea-valea, mi-a plăcut fiecare minut, căci doar nici eu nu-s vreuna care intră în muzee de artă, învârtind stilul pe degetul mic. Una e chic-ul franțuzesc și alta e excentricitatea englezească.

Ce să fac dacă mă potrivesc mai bine cu a doua?!

Dacă am găsit zen-ul?! Nu prea, poate la următoarea vizită, acum a fost prea tumultos vuietul lumii. Am zburdat întruna de bucurie exact ca pescărușul care a furat înghețata.

La bine şi la rău

Schimbarea năvăleşte deseori săptămânal prin viaţa noastră casnică. Binecuvântata rutină sau minunata, dulcea plictiseală sunt o marfă rară. “Uraganul hobby-urilor” ar putea fi numele de cod ce ne definește timpul liber. Îți trebuie nervi de oțel să-i faci față. Sau o deplină nepăsare. Recunosc cu modestie că le posed pe amândouă.

De-a lungul vieții, Cristi a fost cuprins sau mai degrabă devorat de diferite pasiuni sănătoase. De pildă, într-o vreme colecționa ceasuri. Aveam destule și mereu voia să cumpere altele. Asta nu a fost așa de catastrofal ca pasiunea pentru aparatură ultimul răcnet, de care se plictisea aproape imediat, pentru că apăreau mereu alte și alte gadgeturi pe piață. Investiții și vânzări. Nu aveai cum să te plictisești. Nici să ții pasul cu pierderile financiare.

Punctul culminant a fost atins când a dat în boala peștilor. Brusc, biblioteca noastră a suferit schimbări majore. A fost decupată, ca sa încapă un acvariu uriaș, aranjat artistic, tot la 3 zile se manevrau găleţi cu apă prin living, se supravegheau peştii, să nu moară, doamne fereşte! Temperatura corectă, culoarea potrivită, chestii alcaline sau bazice, cine le mai înţelegea?! Iar seara, stăteam amândoi ca la spectacol, epuizaţi de atâta muncă, urmărind frumuseţile colorate alunecând lin printre alge şi scoici strălucitoare. Chiar mă chinuiam să ţin pasul, învăţând denumiri ciudate de fiinţe acvatice. Am răsuflat uşurată când s-a terminat. Acvariul a luat drumul peregrinării şi peştii au dispărut. Am peticit cumva biblioteca şi am trăit mai departe.

A urmat epoca fotografiei. Aparate mai mari sau mai mici, mai performante sau mai putin, ne-au călcat casa lăsându-și urma pe vecie întipărită în albumele noastre digitale. Nu avea rost să mă ataşez de vreun obiect, că dispărea oricum în viitorul cât mai apropiat. Aşa învaţă omul că lucrurile nu sunt importante. Importantă e starea de bine a familiei. Starea spirituală, desigur.

Nimic nu se compară însă cu epoca de aur a pâinii!

Într-o zi, venind acasă, am fost surprinsă să găsesc o maşinărie albă, nou-nouţă. N‑o mai văzusem în viaţa mea. Pe masa din bucătărie, șapte pachete diferite de făină. Făină de secară, făină neagră, făină 450 sau 680 sau mai ştiu eu ce numere absconse. Luase șapte kile de făină pentru a experimenta!!!! Șapte!!!! Dumnezeule!!! Mi-am imaginat urgent și apocaliptic cum o să mâncăm toată ziulica pâine proaspătă și delicioasă, eventual unsă cu unt 82% grăsime. Oare în România se fac operații de bypass gastric? Cât costă una? Cum o să fac față la așa ceva?

Au urmat zilele efervescente ale creației! Dialogurile noastre s-au transformat în monologuri, punctate de către mine prin: “aha, aaa, da, aham, sigur, da, da, aha...”, iar propozițiile lui Cri erau cam așa: “Rețeta asta conține 1 linguriță de zahăr și 2 de sare, iar astalaltă, una de sare și 2 de zahăr. Oare care e diferența? Să încerc așa sau altfel? Pe programul Basic sau pe French?” La nesfârșit. De atâta spiritualitate mi se închideau ochii și bolboroseam în transă. Pâinea numărul 1 a ieșit proaspătă și cam umedă. Am pozat-o și mâncat-o. A urmat imediat numărul 2, ca să vedem dacă iese mai bine. A ieșit. Mult mai bine. Am pozat-o și pe aia. (reminiscențele vechilor pasiuni). “Dar hai să încercam aceeași rețetă cu alt program”. Am încercat. Din ce în ce mai bine. Bineînțeles că în casă a apărut și un cântar electronic care măsoară totul la gram, pâinea e o chestie foarte delicată, plină de personalitate, care s-ar putea să nu iasă. Conține ea numai făină, apă și drojdie, dar 3 grame în plus pot distruge o capodoperă. Așa se explică și proverbul “Buturuga mică răstoarnă carul mare”.

În timpul manevrelor de frământare și coacere, Cri vine în bucătărie tot la 5 minute, se holbează pe geamlâcul aparatului și emite propoziții fataliste, de sorginte greacă: “Cred că asta nu o să crească. Oare de ce nu o să crească? Sau crește? Uite, s-a lipit de pereți. D-aia nu crește!”. Neștiind dacă e retoric sau nu, normal că trebuie să las treburile inteligente pe care le fac și să îi ridic moralul, să nu se prăbușească sub povara vinovăției și a karmei potrivnice. Spun ușurel și blând: “O să fie bine, nu te îngrijora, imediat începe să crească! Ai încredere în mine”. Concomitent cu un val de energie pozitivă pe care îl arunc spre el cu ajutorul privirii mele laser. Readunat pe picioarele lui, recompus sufletește, pleacă să mai facă cercetări pe net, iar eu răsuflu ușurată. Mi-am facut datoria de soție ( “La bine și la rău!!!”) și mă grăbesc să–mi adun ideile. Pentru 5 minute, căci o luăm de la capăt. Dacă nu știați, programele de făcut pâine durează în medie cam 3 ore.

Dialogul se diversifică apoi.”Oau, ce pâine minunată! Uite, are miezul mai afânat ca cealaltă. Oare de ce? Cred că mâine fac una cu făina asta”. Și îmi aduce un alt pachet de făina (avem multe), pe care trebuie să o analizăm. Doar trebuie să trecem împreună prin toate etapele vieții. Din cauză că aveam prea multe pâini pe rafturi, am început să le ducem neamurilor.

S-au bucurat, normal. Unde mai găseau ei pâine fără E-uri?! Gratis.

Acum o săptămână s-a întâmplat ceva înfiorător. Am venit acasă pe seară și m-a întâmpinat, de cum am deschis ușa, un miros teribil. De portocale dulci, vanilie, coajă de lămâie, coptură de pe vremea bunicii. De fructe confiate. Am simțit că mă ia cu leșin. Presimțeam, cu toată ființa mea, că ne paște un mare dezastru. Întotdeauna am dat dovadă de o intuiție ieșită din comun. Am avut dreptate. Nenorocirea a venit brusc. M-a lăsat fără apărare.

Făcuse chec!!!! Dar ce chec! Auriu, parfumat, cu un gust extraordinar, o granulație ușor umedă, dar și afânată, pufos și cleios în același timp. Împrăștiind arome aproape uitate. Aducând a vremuri de demult și bine apuse. A zâmbete de bunică și a cuptoare moldovenești. În decurs de două zile, a făcut trei checuri. Pe trei programe diferite. Culmea ghinionului, ieșeau din ce în ce mai bune. Disperată, nu știam cui să le mai livrez. Plus că s-a întâmplat ceva ce depășește puterea mea de înțelegere. Logica mea imbatabilă m-a părăsit. Nu mă pot gândi decât la miezul acela ușor sfărâmicios, lămâiat, vanilat, dulce și copilăros. Mi s-a înfipt în creier și nu mai am scăpare. A devenit materie genetică, de transmis urmașilor, rod al evoluției. Ieri, fără voia mea, am deschis gura și am articulat din nou silabele demonice: “Nu faci un chec?!”.

Dumnezeu să ne ajute! Chiar și acum, în timp ce scriu, o felie grăsunică de chec stă lângă mine. Rup câte o bucățică și mă gândesc la salvare. Oare să îmi elimin micul dejun? Sau prânzul?