Hyde Park - în căutarea zenului

Sunt o persoană oarecare, nimic deosebit, dintr-un orășel mic, minier, pe jumătate gol, depopulat din lipsa de interes. Oricum, știam toate drumurile și toate cotloanele acolo departe, între munți. Dar acum sunt în mijloc de Londra, unde m-am mutat în mod cu totul nesăbuit și îmi vâjâie capul. Stau cu picioarele înfipte în caldarâm în punctul fix din dodoașcă în timp ce în jurul meu se învârt curenții și tornadele lumii și știu că acum prioritatea mea absolută e să respir, să găsesc zen-ul. Dacă pot să-l găsesc pe undeva prin furnicarul ăsta. Știu sigur, trebuie să-mi revin și să respir. Orice altceva poate să aștepte.

Londra e un caleidoscop uriaș, care vibrează din toate balamalele, scârțâind, urlând, zdrăngănindu-și culorile și sunetele mușuroiului uriaș de oameni, amețindu-te cu varietatea ei căpcăunică. Gata să te înghită chiar în timp ce îi savurezi fațetele din oglinzi suprapuse spre înalt. De-a lungul și de-a latul. De-aia tre’ să-ți cauți zenul. Și primul loc unde l-am găsit a fost Hyde Park. Ce idee genială! Să te lași în voia apei, să accepți că ești un Iona înghițit de balenă. Să intri în plămânii uriașului. Acolo e cea mai bună oxigenare. Cea mai adâncă respirație.

Cum ai trecut prin arcada uriașă a lu’ Marble Arch, s-a tăiat sonorul marelui oraș. Brusc. Parcă ai trântit ușa. Simți că te paște fericirea. Începi să râzi ca apucatul, reacție pur nervoasă și zâmbetul ți se lățește netulburat pe figură la fiecare pas. Calci ușor să nu tulburi pășnicia.

Deschideri colinate uriașe, în verde dulce și cer nesfârșit de calm, desenând o dungă a orizontului proprie mării. O mare de iarbă. Șezlonguri, pături, băncuțe presărate pe tot locul. Copaci de o frumusețe robustă lângă care ai putea sta ore întregi, să te îmbibi de seva poveștilor tăcute. Flori peste flori, uneori aranjate artistic, simetric ca în Grădinile Kensington, atât de englezesc pentru îndrăgostiții de englezisme. Alteori dezordonat de-a dreptul, ducându-te cu gândul la toate câmpurile lumii, atât de libere în frumusețea lor sălbatică.

Rațe, rățuște, gâște, lebede albe și negre. Plutesc netulburate pe lacuri și ape curgătoare, netemătoare, vin până aproape de tine și poți să le admiri claritatea existenței și să te crezi departe de lumea dezlănțuită. Să înțelegi că ești departe. Că ai o pauză. Că ai timp să te regăsești. Pe tine, cel rătăcit printre aburii fierbinți ai lumii. N-am știut că privitul pasărilor poate să-ți aducă o asemenea stare de liniște interioară. Absolut deplină în adâncurile ei. Toate se plimbă tacticos pe straturile suprapuse de aer și apă și alcătuiesc imagini de cărți poștale cu palate în depărtare și amestecuri indefinite de albastru și verde. Verde albăstrui, miez de strugure translucid.

Veverițe grațioase ca niste fulgi, înfoindu-și codițele evantai și țopăind ușurel până la picioarele tale. Purtând cu ele dulceața licuricilor. Oamenii nu fac decât să accentueze tihna locului, la fel de blajini și de naturali ca și frunzele, ca și vântul, fiecare pe spotul lui de lumină și zen. Unii stau cu ochii închiși la soare, alții fac yoga, unii citesc, alții stau pe bănci și se uită fix la gânsacii care se plimba mândri de colo colo. Privirea fixă e o emblemă a linului, a domolului, a șederii. A reîntoarcerii în sinele magic.

Memorial benches. Ce idee pur și simplu frumoasă. Bănci cu un aer vintage, cu inscripții de dor și dragoste pe stinghia de sus, mă plimb și citesc încântată povești demult apuse sau povești de ieri, alaltăieri. Povești de iubire adunate într-un singur rând. E Taj Mahal-ul unor oameni simpli. Ca mine. Ca oricare.

Un bolovan imens, un uriaș de piatră, arătând ca aterizat de pe planeta veșniciei, “worked and shaped by forces of nature for thousands of years", exprimând recunoștința norvegienilor pentru englezi "You gave us a safe haven in our common struggle for freedom and peace". Forever. Îl pipăi și mă înfioară puterea ascunsă în piatra încălzită de soare, veșnicia ei, ce dar extraordinar!

Palatul Kensington. Culori de pământ și aer, culori de veșnicie regală. Arată ca o pictură, nu pare adevărat, de o frumusețe diafana, lipsită de concretețe. Aș putea locui pe o bancă din fața lui, să stau nemuritor cu privirea cufundată în spirala armonioasă de grație ce aburește peste el.

Colțișor după colțișor, parcul îți vorbește, te liniștește, te îmbată cu frumusețile-i, te cufundă în fengshui până peste cap, te ia de mână ca un prieten drag și îți arată lumina. Și cerul. E hygge de-a dreptul.

Poți respira adânc, poți veni de câte ori vrei. E tot aici, nu pleacă niciunde.

E prietenul tău zâmbăreț și dulce. E zen.

Superiorii din Amsterdam

Mă plimb pe străzile marelui oraș. Am senzația acută că am nimerit în plin Harry Potter. În mijlocul unui joc de Vâjt-Haț. Numai că aici nu se zboară pe mături, ci pe biciclete. Dar e pe bază de vâjâială, mai mult ca sigur! Să nu mai spun ce-mi vâjâie mie capul! Simt nevoia să întind mâinile în căutarea unui zid invizibil de protecție, căci nu știu cum, am aterizat chiar în mijlocul terenului. Încerc să rămân pe banda rezervată trecătorilor, muritorilor de rând, dar e atât de îngustă, încât de multe ori nu încap doi oameni unul lângă altul. Mă sâcâie cumplit limita fină de demarcație aflată între noi și bicicliști. Mergem în șir indian și, când sunt furată de căscatul ochilor la frumusețile din jur, mă simt înfășcată cu putere de braț de Alex sau Cristi și trasă înapoi în siguranță. Ăștia doi, sărmanii, se simt responsabili cu siguranța. Destul de greu de asigurat în cazul unui specimen plutitor ca mine.

Singurul moment în care pot și ei să se relaxeze e când eu stau și analizez situația. Nu mișc nici o geană de teamă să nu tulbur ordinea universului. Benzi late se întretaie la tot pasul. Sunt netede și frumoase, uneori mai late chiar și decât cele ale mașinilor. Pe ele vâjâie, flutură, zboară bicicliștii din Amsterdam. În general sunt înalți, frumoși, bălai și zvelți. Bicicleta nu e un mijloc de locomoție, e o mătură fermecată, o prelungire, o extensie a ființei lor. Ai senzația că își duc viața pe bicicletă, sunt capabili de chestii elaborate și evoluate. Duc unul, doi sau chiar trei copii. Protejați cu centuri de siguranță, purtând uneori căști. Nu prea des, pentru că realmente nu cred să existe vreun pericol pentru ei. Până și mașinile îi tratează cu cel mai mare respect, oprind liniștite ca șuvoiul nesfârșit de bicicliști să se scurgă, netulburat în viața lui proprie. Uneori mănâncă pe biciclete, transportând bagaje de-o parte și de alta, vorbesc la telefon sau chiar dau mesaje. Ascultă muzică cu ambele urechi acoperite de căști minuscule și trec lin prin toate intersecțiile, sute de biciclete, mii, care se întretaie fără să se oprească o clipă, fără a părea că au ezitat vreo fracțiune de secundă. Zici că au un radar special, un scut invizibil de protecție, o capacitate de alertă maximă. Nu cade nici unul. Aș putea să stau să îi privesc fără să mă plicitsesc, zile întregi. Sunt un spectacol în sine. Fascinanți. Nonșalanți, fluizi, frumoși.

Cam într-a treia zi îmi dau seama ce îmi inspiră. O senzație subtilă de inferioritate, transmisă într-un mod delicat, neagresiv, inconștient. Într-un mod plin de speranță. Îi percep acut ca fiind rasa superioară. Brusc sunt proiectată într-un oraș al viitorului. Acesta.

Ei sunt Superiorii care și-au dat seama cum să nu își polueze orașul. Care au pus în aplicare un exercițiu fizic de asemenea amploare, încât sunt subțirei cu toții, neafectați de lanțurile de fastfood. Care și-au îmbunătătit starea emoțională tot atât de mult ca și pe cea fizică. Câte endorfine or fi zburdând libere prin creierul lor în urma zecilor de kilometri parcurși? Superiorii care au găsit în spiritul lor chiar și ultima limită a toleranței. Superiori indiscutabil pentru totala lor lipsă de intoleranță. Uimitor cum acceptarea individuala a fiecăruia are loc cu o totală larghețe a zâmbetului frumos, interior, uimitor cum ceea ce ar trebui sa dea naștere unei dezordini uluitoare se sprijină pe o infrastructură extrem de evoluată. Plutirea alăturată a unei asemenea diversități se înfășoară pe pilonii de oțel ai unei riguroase structuri geometrice. Mlaștina a fost decantată în frumusețea apei.

În Amsterdam poți fi stârc cenușiu, consumator de canabis, iepuraș sau lebădă. Poți să fii turist sau biciclist. Poți fi alien sau fabricant de brânză din tată în fiu. Poți umbla în saboți de lemn sau în Skechers. Poți fi orice și oricine vrei. Mai presus de toate, poți fi tu însuți. Oricât de ciudat. Se vor uita la tine ca la un normal al acestei planete și te vor trata cu respect și amabilitate. Nu vor vedea cu adevărat nimic ciudat în anormalitatea ta. Vor crede ca ești om. Vor vedea că ești om. Și îti vor furniza servicii de o calitate ireproșabilă. De la un aeroport bine pus la punct, unde am văzut pentru prima dată călătorii expediindu-și singuri bagajele computerizat pe bandă, până la polițiștii alerți de peste tot, circulând, normal, pe biciclete.

E aproape palpabilă. Continua senzație de siguranță inspirată de întregul oras. Amsterdamul emană un aer de confort urban extraordinar. Canalele omniprezente, plutind leneșe în curgerea lor sinuoasă, clădirile frumoase până la ultima cărămidă, aliniindu-se într-o fluiditate arhitecturala unică, bicicliștii alunecând ca în vrajă, totul e fluid, totul curge, e în mișcare. E apă frumoasă și vie. Te simți în siguranță. Nimeni nu o să îți facă nici un rău. De ce ți-ar face?

Dacă va ploua prea mult, îți vor da saboți de lemn. Dacă vei mânca prea multe wafe, îți vor pune în mâini o bicicletă. Vrei să pleci, vrei să stai, vrei să porți o corabie portocalie pe cap, poți să faci orice. Atâta timp cât nu rănești, ești acceptat. Există o singură limită. Banda bicicliștilor, bineînțeles.

Nu asta e definiția superiorității?!

Whizzle Samurai!

Jurnal de Amsterdam V

Foarte dis-de-dimineață. Din punctul de vedere al lui Alex. Pentru noi e 9, deci e târziu.

Cri: -Hai să mergem!

Ale (morocănos): - Nu mă stresa, tată! Ce tot vrei?! Care-i planul tău pe azi?

Cri (treaz de vreo 3 ore): - Să mergem. Eu vreau să tot merg, tot înainte.

Ale: - Tată, tu mai ai nevoie de o cafea să emiți chestii mai logice!

Cri: - Nu mai este decât decafeinizată!

Ale: - Păi tocmai, bea-o pe aia! Efectul Placebo!

Suntem la Pancake Bakery, după o plimbare superbă pe canale! Frumusețe răcoroasă, flori și ape, încântare risipită în liniștea pustie a străzilor. Totul e pășnicie și lumină. Zbor și aripă.

Li: - Aș vrea sa fiu in concediu toată viața!

Cri: - Ce te bagi peste bucket list-ul meu?!

Cafeaua e delicioasă, sucul de portocale proaspăt și citrat. O dugheană fermecătoare, de inspirație americană (sper să fie și porțiile americane, la cât mi-e de foame!), intimă, întunecoasă, de-a dreptul cosy. Alex a rămas în cameră, cu semnul „No disturb!”. Pe ușă. A capotat ca un sloth veritabil și părinții au iesit încă o dată învingători în lupta cu timpul cel necruțător. Babacii- reprezentanți de frunte ai neamului- îl inving din nou la puncte pe tânărul și neliniștitul fiu! Vorba vine, că e destul de liniștit în această dimineață. Doarme leșinat în timp ce noi batem la pas canalele. Sosește păpica! Yes! Exact cum m-am așteptat! Porțiile sunt imense, bestiale și delicioase la modul urieșesc! Torn din belșug din toate siropurile aflate la discreție pe masă. Să fie. Acumulez energie. Cine știe ce răzbunare plănuiește kitchibobo.

Alex, în drum spre gară, unde ne-am dat întâlnire în mod înțelept, la o oră rezonabilă din punctul lui de vedere, s-a oprit la o terasă, la micul dejun (alții serveau prânzul deja!). Doi tipi, lanțuri, inele, geci de piele se așază la masa lui. Vorbesc în engleză. Din senin, unul îi întinde mâna unui Alex oripilat și șocat de această defecțiune jenantă a lanțului trofic, de această genă defectă care permite necunoscuților să intre în vorbă de-aiurea! „John”, se prezintă el cu nonșalanță. „What’s your name?”. Lordul Alex, Înălțimea sa, nu întinde mâna plebeilor fără maniere, o flutură într-aiurea și mormăie ceva de genul: ”It’s OK.” Sperând să fie lăsat în pace.

„De unde ești?”, întreabă așa-zisul John. E perseverent, nu deznădăjduiește așa ușor.„Din Germania”, răspunde Alex, care s-a învățat minte și nu mai zice Africa de Sud. Dar celălalt, hopa! Fericit, zâmbește agil și începe să-i vorbească lui Ale în limba lui Goethe, din nefericire o limbă necunoscută fiului nostru călător. Ale face fețe-fețe, răspunde iar ceva în doi peri, în engleză, bineînțeles și, minune! Sătui de uriașul blond și necomunicativ, cei doi îl abandonează social, lămurindu-se că nu e nici o speranță, se întorc unul spre celălalt și, renunțând la orice încercare de mistificare, încep să vorbească relaxati în limba lor maternă. În dulcea limbă românească! Ce vorbesc dragii de meseriași conaționali? Despre cât au câștigat ei în ziua respectivă, vizavi de ăla cu acordeonul, care, nu se știe de ce, îi bate la încasări. Alex îi privește oripilat. Oare din ce țară să zică data viitoare că e ?! Cum să scape din capcana destinului?!

Suntem în drum spre morile de vânt ale Amsterdamului. Spre satul Zaanse Schans. Trecem cu autobuzul pe lângă Nemo, i-l arătăm lui big G, care ni s-a alăturat..

Ale (atotcunoscător): - Știi ce frumos e acolo?!

Cri (punând punctul pe i): - Acolo și-a făcut ceasul ăla nou de pe mână! Toate privirile se îndreaptă spre mâna arsă de soare pe care se lăbărțează o pată alba în formă de ceas.

Ale (vrând să schimbe subiectul, plin de solicitudine filială, se uită țintă la Lili, pe care o vede prea tăcută, nemișcată ca o statuie albă): - Ți-e rău?

Li: - De ce să-mi fie rău? Sunt în extaz existențial! Așa mă manifest eu când plutesc!

Trecem pe lângă un depozit uriaș, „Budget Floor Store”.

Cri:- Uite, Lili, parchet frumos, pe aici aș veni în cercetare pentru căsuța noastră din Dam!

Li (doct și profesoral către neștiutorul soț):- „Floor” e podea sau etaj!

Cri (privindu-și consoarta cu milă):- Crede-mă că e parchet!

Ale:- Silly Mom!

Râsul lui big G sclipește, izvorăște în cascade picurate! Împrăștie curcubeie și colorează. Pași, clipe, cuvinte.

Satul olandez e un amestec de verde nesfârșit, vânt și mori, căsuțe cochete și muzee năstrușnice cu saboți și ciocolată.

Li (admirând pierdută, cu gura căscată, minunățiile presărate pe câmpul parcă pictat):- Așa arătau morile adevărate olandeze!

G:- Așa arată și acum!

Cri:- Păi eu fac și poze, și filmez, eu cu de toate?! Ce-s eu aici?! One man show?! Îmi mai lipsesc niste talgere! Să câștig niște mărunțiș pentru clătitele voastre!

Probez o pereche de saboți, strecurându-mi cu greu piciorul în învelișul rigid de lemn și mă gândesc îngrozită cum umblau în așa ceva. Inuman. Creepy.

Mâncăm clătite. Big G realizează propria-i capodoperă culinară. Clătite cu șuncă, cașcaval, ananas. Nemulțumita de amalgamul final, mai adaugă niște scorțișoară și o grămadă de sirop de arțar. Ale, care mănâncă clătite tradiționale cu miere, e convins să renunțe la varianta cuminte a existenței și să încerce ceva mai revoluționar. Bacon, cașcaval și, ca să fie treaba oablă, își mai toarnă și arțar peste sărătura. Cristi ne imită și varsă și el niște sirop peste clătită, cu un zâmbet dezgustat pe figură, gen: „Uite ce-am ajuns să fac! Din cauza voastră! Că trebuie sa fiu inovator, să nu vă luați de mine!!” De-atâta dezgust, într-un gest reflex, dă să lingă dopul. Ca acasa. Îl oprim cu un „Nuuuu” colectiv. Împrejurul nostru, se construiește din nou atmosfera Dam-ului. Niște francezi veseli și zgomotoși, un scoțian mohorât, tăcut, îmbrăcat ciudat, dar arătând în mod curios ca un călugar shaolin, din cauza bărbiței lungi, rare și cărunte. Olandezi, chinezi, francezi. Toți râzând, înconjurați de rațe, nuferi, capre ciudate păscând, clătite și mori de vânt.

Întorși în oraș, aterizăm într-o cafenea de inspirație americană. Așa ne-am început ziua, așa vrem să o continuăm. În spirit american.

Li:- Chelnerul de ieri era mai rapid.

Cri:- Dar noi nu vrem mai rapid. Nouă ne place mai lent. De ce să vrem mai rapid? Nu ne grăbim niciunde!

Ale:- Tu ce vrei, mama? Cafea?

Cri: - Un Buldog-coffee! Urgent! Iar eu nu am încotro. Mă văd silit să iau o bere de 6 euro! Dumnezeule! Dar ce preț! Clătita aia nebună pe care m-ați forțat să o mănânc e de vină!

Ale:- Mama, nu vrei ceva nou? Uite, așa faci întotdeauna când e vorba de ceva nou! Câr, mâr, că nu, că vai! Că nu acum!

Li (promptă ca niciodată):- Ia te uită cine vorbește! Analistul provocărilor! Specialistul! Cel care a comandat la prânz clătite cu miere! Dar ce schimbare!

Ale (rapid și defensiv): - Nu e adevărat, eu mereu încerc ceva nou!

Cri (realizând în sfârșit marele front unit al părinților!): - Cum e omleta de azi dimineață! Aia e o dată în viață! Acum ori niciodată!

Li (miloasă, că doar e puiul ei): Lasă-l în pace, că nici tu nu ești mai bun!

Ale (stupefiat de rapida schimbare): - Femeile, ce instabile sunt!

Cri: - Eu m-am resemnat.

Savurăm fiecare secundă rămasă, fiecare râs, fiecare picătură de frumusețe.

Umblăm pe străzi. Într-aiurea, așa cum îi stă bine călătorului.

Parfumuri. Cri caută și caută cu obstinație parfumul perfect. Adulmecă și inspiră până în adâncul plămânilor, o experiență nesfârșită. Încearcă miresmele cum ar încerca să respire. Cu nesaț absolut. În cele din urmă, în extaz total își cumpără parfumul suprem, „Samurai”.

Li: - Am trecut pe lângă un restaurant și se vedea un colț din bucătărie, iar bucătarul tocmai își băgase mâna într-o oală și o scosese plină cu tăieței!

Cri: -Ups. Din păcate ochiul ei cel vigilent a văzut ce nu trebuia! Și mai mănânci?

Li îl fulgeră cu privirea. Normal că mănâncă. Parcă nu știe toată lumea cum se lucrează în bucătăriile restaurantelor! Și uite, existăm ca specie! Încă.

Din cinci in cinci minute, Cri exclamă, în timp ce își miroase cu adorație mâinile: „Oh, Samurai!”

Descoperim Whizzle, înghețata perfectă, cu 6 ingrediente diferite. Ditamai adulții, stăm holbați și ne uităm cum ni se amestecă în vanilie albă și rece cele șase chestii mirobolante: biscuiți Oreo sfărâmați, alune sărate, vișine rotunjoare și acrișoare, snickers, cocos și caramel. O-la-la! Așa ceva nu am mai mâncat! Și nici nu o să mai mâncăm curând! Din fericire pentru arterele noastre!

Ale (din senin):- Oare cum se numește copacul care face capere?

Cri:- Caper!

Trecem prin Wester Park. Rățuște, nuferi roz, statui, plante sălbatice. Amsterdamul răsfrânt în toate apele. Fiecare element în mediul lui și mediile suprapuse, unul pentru fiecare. Straturi peste straturi. Obosiți, vorbim fiecare intr-aiurea. Vântului și cerului.

Ale: -Mă simt ca rața în apă!

Cri (visând cu ochi strălucitori, halucinând): -Mi-ar plăcea ca eu să fiu regizorul, maică-ta maestrul păpușar și tu păpușicul!

Ale:- Normal, voi de fapt mă manevrați, ca pe-o marionetă! Și eu cred că sunt o rață liberă pe canale! Fiecare cu halucinația lui.

Cri:- Mâine e ultima zi. Ziua decisivă. Li, pregătește Golden Card!

Ale (entuziasmat din motive necunoscute): -Mergem cu taxiul la cumpărături! Hei, data viitoare, închiriem o mașină. Știi ce frumoase sunt împrejurimile?!

Cri (singurul care șofează): - Luați-vă permis, dragii lui tătuca, dacă vreți asemenea aventuri! Mie îmi ajunge stresul vacanței. Nu-mi mai trebuie și cel al șofatului printre bicicliști.

Ultima seara, la restaurantul hotelului, unde am aterizat epuizați și scotocindu-ne prin lăcașurile goale din portofel. Sunt atât de goale, că nu ne rămâne decât să apelăm la inepuizabila noastră resursă, Alex.

Cri (încercând să fie de ajutor): -Uite, Alex, dacă vrei nu trebuie să plătești aici, că îți pun ei bill-ul pe nota de plată a hotelului.

Ale (stupefiat):- Adică tot pe cardul meu!

Făcând check-in-ul de pe un calculator al hotelului, Cri, care tocmai a aflat că a doua zi nu are loc la geam e realmente distrus: - Mâine în avion mă voi gândi la nemurirea sufletului!Timp de trei ore mari și late!

Afișează o figură panicată și anxioasă, se vede cum i se autodistrug neuronii la gândul pierderii prețiosului loc de la geam. De vină e Lili, bineînțeles, care nu a vrut să facă mai repede verificarea locurilor. Normal, că ei puțin îi pasă unde stă, și-așa doarme cu nesimțire tot drumul. Conflictul mut amenință fengshui-ul ultimei seri, așa că Alex, oftând exasperat se așază la calculator, învârte ceva pe acolo și îl rezolvă pe tatăl lui iubit. Va sta la geam și va zâmbi fericit tot drumul. I se recunoaște tacit superioritatea calculatoristică. Părinții fericiți, copilul fericit, toata lumea fericită.

Atmosfera e atât de dulcegăroasă, încât îmi iau repede un ultim pahar cu lămâie de la recepție, sub privirile uluite ale celor doi. Sunt incorigibilă.

La ora 11 noaptea, în tihna camerei....

Ale: - Pe mine mă sperie mama! Nu am văzut-o niciodată așa obsedată! A pus o poză cu capre pe facebook și a scris Seed Farm! Cum adică??!!

Li (râzând și schimbând repede Seed cu Weed):- Taci, că de oboseală! Sper că nu a observat nimeni! Nu am destulă lumină aici, de-aia! Nu văd nimic! Și începe să apese întrerupătoarele camerei, stingând și aprinzând luminile, căutând intensitatea care s-o mulțumească.

Cri: - Aoleu! Dă-i un restart! Dă-i-l repede, că strică device-urile hotelului!

Ale: - Foarte dezorganizată ai fost mama, toată vacanța asta! De când ți-am dat cookie-ul ăla suspect. Ăla cu iarbă! Ți-am dat peste cap toți neuronii. Oricum, se va nota în analele blogului că eu, Alex am fost un martir pe scena Dam-ului, nerămânând în cameră nici măcar o dată.

Li (încă suferind că a fost marginalizată) : - În afară de câteva dimineți! Cu „No disturb!”

Ale (parând cu abilitate): - La cât m-ai fâțâit prin Desigual, e de mirare că am supraviețuit! În cinci zile diferite, analizând în fiecare zi dacă să îți iei pulovărul magic. Cinci vizite pentru o bluză! Eu cred că mama are prea multă inteligență emoțională. Și nu mai are deloc spațiu pentru cealaltă inteligență! Oricum, capacitatea ei decizională e nulă!

Cri:- Prin Desigual-ul ăla simțeam că mi se scurg oasele pe picioare în jos! Că-mi chițăie neuronii de frustrare printre atâtea poșete și cârpe colorate. Îmi venea să smulg puloverul ăla și să fug cu el, urmărit de toată poliția pe biciclete. Dar nu puteam, că vezi, doamne, ea nu se putea hotărî dacă o să poarte așa bluză șocantă! Pocahontas revival! În Petrosani.

Li (râzând, deloc ofuscată):- Important e că mi l-am luat, nu câte zile a durat! Zi mulțam că m-a presat plecarea!

Trag perdelele peste imaginea Amsterdamului. Biciclete, canale, prăjituri cu mere, mori de vânt, lămâi și stârci, coffeeshop-uri, cașcaval și muștar cu wasabi, lalele și saboți, toate se învălmășesc în luminile aburite ale ploii de seară.