Whizzle Samurai!

Jurnal de Amsterdam V

Foarte dis-de-dimineață. Din punctul de vedere al lui Alex. Pentru noi e 9, deci e târziu.

Cri: -Hai să mergem!

Ale (morocănos): - Nu mă stresa, tată! Ce tot vrei?! Care-i planul tău pe azi?

Cri (treaz de vreo 3 ore): - Să mergem. Eu vreau să tot merg, tot înainte.

Ale: - Tată, tu mai ai nevoie de o cafea să emiți chestii mai logice!

Cri: - Nu mai este decât decafeinizată!

Ale: - Păi tocmai, bea-o pe aia! Efectul Placebo!

Suntem la Pancake Bakery, după o plimbare superbă pe canale! Frumusețe răcoroasă, flori și ape, încântare risipită în liniștea pustie a străzilor. Totul e pășnicie și lumină. Zbor și aripă.

Li: - Aș vrea sa fiu in concediu toată viața!

Cri: - Ce te bagi peste bucket list-ul meu?!

Cafeaua e delicioasă, sucul de portocale proaspăt și citrat. O dugheană fermecătoare, de inspirație americană (sper să fie și porțiile americane, la cât mi-e de foame!), intimă, întunecoasă, de-a dreptul cosy. Alex a rămas în cameră, cu semnul „No disturb!”. Pe ușă. A capotat ca un sloth veritabil și părinții au iesit încă o dată învingători în lupta cu timpul cel necruțător. Babacii- reprezentanți de frunte ai neamului- îl inving din nou la puncte pe tânărul și neliniștitul fiu! Vorba vine, că e destul de liniștit în această dimineață. Doarme leșinat în timp ce noi batem la pas canalele. Sosește păpica! Yes! Exact cum m-am așteptat! Porțiile sunt imense, bestiale și delicioase la modul urieșesc! Torn din belșug din toate siropurile aflate la discreție pe masă. Să fie. Acumulez energie. Cine știe ce răzbunare plănuiește kitchibobo.

Alex, în drum spre gară, unde ne-am dat întâlnire în mod înțelept, la o oră rezonabilă din punctul lui de vedere, s-a oprit la o terasă, la micul dejun (alții serveau prânzul deja!). Doi tipi, lanțuri, inele, geci de piele se așază la masa lui. Vorbesc în engleză. Din senin, unul îi întinde mâna unui Alex oripilat și șocat de această defecțiune jenantă a lanțului trofic, de această genă defectă care permite necunoscuților să intre în vorbă de-aiurea! „John”, se prezintă el cu nonșalanță. „What’s your name?”. Lordul Alex, Înălțimea sa, nu întinde mâna plebeilor fără maniere, o flutură într-aiurea și mormăie ceva de genul: ”It’s OK.” Sperând să fie lăsat în pace.

„De unde ești?”, întreabă așa-zisul John. E perseverent, nu deznădăjduiește așa ușor.„Din Germania”, răspunde Alex, care s-a învățat minte și nu mai zice Africa de Sud. Dar celălalt, hopa! Fericit, zâmbește agil și începe să-i vorbească lui Ale în limba lui Goethe, din nefericire o limbă necunoscută fiului nostru călător. Ale face fețe-fețe, răspunde iar ceva în doi peri, în engleză, bineînțeles și, minune! Sătui de uriașul blond și necomunicativ, cei doi îl abandonează social, lămurindu-se că nu e nici o speranță, se întorc unul spre celălalt și, renunțând la orice încercare de mistificare, încep să vorbească relaxati în limba lor maternă. În dulcea limbă românească! Ce vorbesc dragii de meseriași conaționali? Despre cât au câștigat ei în ziua respectivă, vizavi de ăla cu acordeonul, care, nu se știe de ce, îi bate la încasări. Alex îi privește oripilat. Oare din ce țară să zică data viitoare că e ?! Cum să scape din capcana destinului?!

Suntem în drum spre morile de vânt ale Amsterdamului. Spre satul Zaanse Schans. Trecem cu autobuzul pe lângă Nemo, i-l arătăm lui big G, care ni s-a alăturat..

Ale (atotcunoscător): - Știi ce frumos e acolo?!

Cri (punând punctul pe i): - Acolo și-a făcut ceasul ăla nou de pe mână! Toate privirile se îndreaptă spre mâna arsă de soare pe care se lăbărțează o pată alba în formă de ceas.

Ale (vrând să schimbe subiectul, plin de solicitudine filială, se uită țintă la Lili, pe care o vede prea tăcută, nemișcată ca o statuie albă): - Ți-e rău?

Li: - De ce să-mi fie rău? Sunt în extaz existențial! Așa mă manifest eu când plutesc!

Trecem pe lângă un depozit uriaș, „Budget Floor Store”.

Cri:- Uite, Lili, parchet frumos, pe aici aș veni în cercetare pentru căsuța noastră din Dam!

Li (doct și profesoral către neștiutorul soț):- „Floor” e podea sau etaj!

Cri (privindu-și consoarta cu milă):- Crede-mă că e parchet!

Ale:- Silly Mom!

Râsul lui big G sclipește, izvorăște în cascade picurate! Împrăștie curcubeie și colorează. Pași, clipe, cuvinte.

Satul olandez e un amestec de verde nesfârșit, vânt și mori, căsuțe cochete și muzee năstrușnice cu saboți și ciocolată.

Li (admirând pierdută, cu gura căscată, minunățiile presărate pe câmpul parcă pictat):- Așa arătau morile adevărate olandeze!

G:- Așa arată și acum!

Cri:- Păi eu fac și poze, și filmez, eu cu de toate?! Ce-s eu aici?! One man show?! Îmi mai lipsesc niste talgere! Să câștig niște mărunțiș pentru clătitele voastre!

Probez o pereche de saboți, strecurându-mi cu greu piciorul în învelișul rigid de lemn și mă gândesc îngrozită cum umblau în așa ceva. Inuman. Creepy.

Mâncăm clătite. Big G realizează propria-i capodoperă culinară. Clătite cu șuncă, cașcaval, ananas. Nemulțumita de amalgamul final, mai adaugă niște scorțișoară și o grămadă de sirop de arțar. Ale, care mănâncă clătite tradiționale cu miere, e convins să renunțe la varianta cuminte a existenței și să încerce ceva mai revoluționar. Bacon, cașcaval și, ca să fie treaba oablă, își mai toarnă și arțar peste sărătura. Cristi ne imită și varsă și el niște sirop peste clătită, cu un zâmbet dezgustat pe figură, gen: „Uite ce-am ajuns să fac! Din cauza voastră! Că trebuie sa fiu inovator, să nu vă luați de mine!!” De-atâta dezgust, într-un gest reflex, dă să lingă dopul. Ca acasa. Îl oprim cu un „Nuuuu” colectiv. Împrejurul nostru, se construiește din nou atmosfera Dam-ului. Niște francezi veseli și zgomotoși, un scoțian mohorât, tăcut, îmbrăcat ciudat, dar arătând în mod curios ca un călugar shaolin, din cauza bărbiței lungi, rare și cărunte. Olandezi, chinezi, francezi. Toți râzând, înconjurați de rațe, nuferi, capre ciudate păscând, clătite și mori de vânt.

Întorși în oraș, aterizăm într-o cafenea de inspirație americană. Așa ne-am început ziua, așa vrem să o continuăm. În spirit american.

Li:- Chelnerul de ieri era mai rapid.

Cri:- Dar noi nu vrem mai rapid. Nouă ne place mai lent. De ce să vrem mai rapid? Nu ne grăbim niciunde!

Ale:- Tu ce vrei, mama? Cafea?

Cri: - Un Buldog-coffee! Urgent! Iar eu nu am încotro. Mă văd silit să iau o bere de 6 euro! Dumnezeule! Dar ce preț! Clătita aia nebună pe care m-ați forțat să o mănânc e de vină!

Ale:- Mama, nu vrei ceva nou? Uite, așa faci întotdeauna când e vorba de ceva nou! Câr, mâr, că nu, că vai! Că nu acum!

Li (promptă ca niciodată):- Ia te uită cine vorbește! Analistul provocărilor! Specialistul! Cel care a comandat la prânz clătite cu miere! Dar ce schimbare!

Ale (rapid și defensiv): - Nu e adevărat, eu mereu încerc ceva nou!

Cri (realizând în sfârșit marele front unit al părinților!): - Cum e omleta de azi dimineață! Aia e o dată în viață! Acum ori niciodată!

Li (miloasă, că doar e puiul ei): Lasă-l în pace, că nici tu nu ești mai bun!

Ale (stupefiat de rapida schimbare): - Femeile, ce instabile sunt!

Cri: - Eu m-am resemnat.

Savurăm fiecare secundă rămasă, fiecare râs, fiecare picătură de frumusețe.

Umblăm pe străzi. Într-aiurea, așa cum îi stă bine călătorului.

Parfumuri. Cri caută și caută cu obstinație parfumul perfect. Adulmecă și inspiră până în adâncul plămânilor, o experiență nesfârșită. Încearcă miresmele cum ar încerca să respire. Cu nesaț absolut. În cele din urmă, în extaz total își cumpără parfumul suprem, „Samurai”.

Li: - Am trecut pe lângă un restaurant și se vedea un colț din bucătărie, iar bucătarul tocmai își băgase mâna într-o oală și o scosese plină cu tăieței!

Cri: -Ups. Din păcate ochiul ei cel vigilent a văzut ce nu trebuia! Și mai mănânci?

Li îl fulgeră cu privirea. Normal că mănâncă. Parcă nu știe toată lumea cum se lucrează în bucătăriile restaurantelor! Și uite, existăm ca specie! Încă.

Din cinci in cinci minute, Cri exclamă, în timp ce își miroase cu adorație mâinile: „Oh, Samurai!”

Descoperim Whizzle, înghețata perfectă, cu 6 ingrediente diferite. Ditamai adulții, stăm holbați și ne uităm cum ni se amestecă în vanilie albă și rece cele șase chestii mirobolante: biscuiți Oreo sfărâmați, alune sărate, vișine rotunjoare și acrișoare, snickers, cocos și caramel. O-la-la! Așa ceva nu am mai mâncat! Și nici nu o să mai mâncăm curând! Din fericire pentru arterele noastre!

Ale (din senin):- Oare cum se numește copacul care face capere?

Cri:- Caper!

Trecem prin Wester Park. Rățuște, nuferi roz, statui, plante sălbatice. Amsterdamul răsfrânt în toate apele. Fiecare element în mediul lui și mediile suprapuse, unul pentru fiecare. Straturi peste straturi. Obosiți, vorbim fiecare intr-aiurea. Vântului și cerului.

Ale: -Mă simt ca rața în apă!

Cri (visând cu ochi strălucitori, halucinând): -Mi-ar plăcea ca eu să fiu regizorul, maică-ta maestrul păpușar și tu păpușicul!

Ale:- Normal, voi de fapt mă manevrați, ca pe-o marionetă! Și eu cred că sunt o rață liberă pe canale! Fiecare cu halucinația lui.

Cri:- Mâine e ultima zi. Ziua decisivă. Li, pregătește Golden Card!

Ale (entuziasmat din motive necunoscute): -Mergem cu taxiul la cumpărături! Hei, data viitoare, închiriem o mașină. Știi ce frumoase sunt împrejurimile?!

Cri (singurul care șofează): - Luați-vă permis, dragii lui tătuca, dacă vreți asemenea aventuri! Mie îmi ajunge stresul vacanței. Nu-mi mai trebuie și cel al șofatului printre bicicliști.

Ultima seara, la restaurantul hotelului, unde am aterizat epuizați și scotocindu-ne prin lăcașurile goale din portofel. Sunt atât de goale, că nu ne rămâne decât să apelăm la inepuizabila noastră resursă, Alex.

Cri (încercând să fie de ajutor): -Uite, Alex, dacă vrei nu trebuie să plătești aici, că îți pun ei bill-ul pe nota de plată a hotelului.

Ale (stupefiat):- Adică tot pe cardul meu!

Făcând check-in-ul de pe un calculator al hotelului, Cri, care tocmai a aflat că a doua zi nu are loc la geam e realmente distrus: - Mâine în avion mă voi gândi la nemurirea sufletului!Timp de trei ore mari și late!

Afișează o figură panicată și anxioasă, se vede cum i se autodistrug neuronii la gândul pierderii prețiosului loc de la geam. De vină e Lili, bineînțeles, care nu a vrut să facă mai repede verificarea locurilor. Normal, că ei puțin îi pasă unde stă, și-așa doarme cu nesimțire tot drumul. Conflictul mut amenință fengshui-ul ultimei seri, așa că Alex, oftând exasperat se așază la calculator, învârte ceva pe acolo și îl rezolvă pe tatăl lui iubit. Va sta la geam și va zâmbi fericit tot drumul. I se recunoaște tacit superioritatea calculatoristică. Părinții fericiți, copilul fericit, toata lumea fericită.

Atmosfera e atât de dulcegăroasă, încât îmi iau repede un ultim pahar cu lămâie de la recepție, sub privirile uluite ale celor doi. Sunt incorigibilă.

La ora 11 noaptea, în tihna camerei....

Ale: - Pe mine mă sperie mama! Nu am văzut-o niciodată așa obsedată! A pus o poză cu capre pe facebook și a scris Seed Farm! Cum adică??!!

Li (râzând și schimbând repede Seed cu Weed):- Taci, că de oboseală! Sper că nu a observat nimeni! Nu am destulă lumină aici, de-aia! Nu văd nimic! Și începe să apese întrerupătoarele camerei, stingând și aprinzând luminile, căutând intensitatea care s-o mulțumească.

Cri: - Aoleu! Dă-i un restart! Dă-i-l repede, că strică device-urile hotelului!

Ale: - Foarte dezorganizată ai fost mama, toată vacanța asta! De când ți-am dat cookie-ul ăla suspect. Ăla cu iarbă! Ți-am dat peste cap toți neuronii. Oricum, se va nota în analele blogului că eu, Alex am fost un martir pe scena Dam-ului, nerămânând în cameră nici măcar o dată.

Li (încă suferind că a fost marginalizată) : - În afară de câteva dimineți! Cu „No disturb!”

Ale (parând cu abilitate): - La cât m-ai fâțâit prin Desigual, e de mirare că am supraviețuit! În cinci zile diferite, analizând în fiecare zi dacă să îți iei pulovărul magic. Cinci vizite pentru o bluză! Eu cred că mama are prea multă inteligență emoțională. Și nu mai are deloc spațiu pentru cealaltă inteligență! Oricum, capacitatea ei decizională e nulă!

Cri:- Prin Desigual-ul ăla simțeam că mi se scurg oasele pe picioare în jos! Că-mi chițăie neuronii de frustrare printre atâtea poșete și cârpe colorate. Îmi venea să smulg puloverul ăla și să fug cu el, urmărit de toată poliția pe biciclete. Dar nu puteam, că vezi, doamne, ea nu se putea hotărî dacă o să poarte așa bluză șocantă! Pocahontas revival! În Petrosani.

Li (râzând, deloc ofuscată):- Important e că mi l-am luat, nu câte zile a durat! Zi mulțam că m-a presat plecarea!

Trag perdelele peste imaginea Amsterdamului. Biciclete, canale, prăjituri cu mere, mori de vânt, lămâi și stârci, coffeeshop-uri, cașcaval și muștar cu wasabi, lalele și saboți, toate se învălmășesc în luminile aburite ale ploii de seară.

Ceas de apa, ceas de soare

Jurnal de Amsterdam 4

Dimineața își trece săbiile luminoase prin cafelele noastre aburinde. Alex soarbe cu ochii închiși, legănându-se pe granițele somnului. Mormăind și încercând să se aline. Părinții ăștia!

Cri (trepidând de nerăbdare): - Când plecăm?

Li (mama protectoare) - Unde te grăbești?

Cri (conciliant): - Doar întrebam. Să știu. Mă culc?! Fac rebus?! Scriu o carte?!

Ale: - Mmmmmm....

După încă o jumătate de oră, în care Ale somnolează semileșinat, cântându-și singur un lullaby, răstimp necesar pentru smulgerea informațiilor vitale (copchilu’ nu a dormit destul pentru că s-a uitat toată noaptea la serialele lui iubite! În Amsterdam!!! La seriale!!!), nevizualizând nici o evoluție imediată, exclam exasperată:

- Știu cum facem! Noi plecăm și...

Cri (preluând fericit ideea din zbor, că așa e în cuplurile cu vechime!): - Te sunăm și tu vii cu autobuzul!

Primind aprobarea mormăită a odraslei, o luăm bucuroși la picior, ca niște adolescenți scăpați brusc de prezența apăsătoare a părinților. Frumos peste tot, frumos, frumos și noi ne îmbibăm de frumusețe până la ultima pâlpâire neuronală. Pe malul unui canal, la o terasă superba, după vreo două ore, ne reîntâlnim și servim micul dejun în familie.

Ale (fresh bombon, după pauza binefăcătoare de părinți): - Vrei ciocolata asta cu nuga?

Cri (care filmează întruna tot ce mișcă, inclusiv fălcile noastre masticând): - Nu. Că mi se lipește de dinți și apoi tre’ să-i scot și să-i spăl în canal!

Ale (studiindu-l pe tată-său, meditativ la maximum): - Asta-i a doua mea mare greșeală!

Li: - Care?

Ale: - Că i-am dat lui tata camera mea GoPro!

Cri (încântat): - Și prima?

Ale: - Că i-am instalat lui mama Facebook-ul!

Plăcinta cu mere e absolut divină, crocantă și moale în acelasi timp, cu aromă de scorțișoară și o șoaptă dulce-zmeurată, frișca e un abur proaspăt și răcoros. Pâinea mea prăjita, neagră, cu miere, rucola și brânză de capră e ciudată, dar delicioasă și ronțăi inclusiv semințele de pin ce s-au răspândit pe farfuria cu blazon. E cea mai veche terasă din Amsterdam și respiră odată cu canalele. Sandvișul lui Alex întârzie și întârzie (are el o relație specială cu mâncarea comandată prin restaurante!), până reușim să ne dăm seama că ospătărița a uitat de el! Îl mai comandă o dată și așteptăm iar, și așteptăm. Alex face fețe fețe, ieșind din starea zen a călătoriei cu autobuzul și realizând încă o dată că viața e dură rău de tot! Cu un zâmbet așa-zis calm pe figura lui de englez sadea, se hotărăște să ceară nota de plată, când sosește mărețul sandviș club, uriaș, încărcat de costiță prăjită revărsată, verdeață și șuncă de pui roz-delicios. Zâmbetul lordului nostru (proprietate personală) se înmoaie subtil și admite nonșalant să înfulece. Totuși. În mărinimia lui, nu pleacă.

Energizați, mergem în pas săltat spre Nemo, obiectivul zilei de azi. Plimbările noastre sunt întotdeauna fermecătoare, presărate cu sclipirile argintii ale glumelor și varietatea nesfârșită a mișcării. În sfârșit, după ce ne băgăm printr-un magazin de reparat biciclete, așa, în dorul lelii, vedem și marele muzeu de știință, proiectat în formă de vapor uriaș, proaspăt eșuat pe țărm. O stradă lată ne mai desparte de el. O traversăm repede, fericiți că e verde. Aflați dincolo, ni se pare că am greșit direcția pentru că drumul pare blocat! Toți trei, la comandă, facem stânga împrejur și traversăm strada înapoi, e încă verde. Râdem ca nebunii, sub ochii imobili și robotizați ai șoferilor ce stau răbdători să le vină vremea. Reveniți la punctul de pornire, vedem brusc cum doi bătrânei merg exact pe drumul ce nouă ni se păruse închis. Vasăzică se putea și pe acolo! Și era și mai scurt! O luăm la goană înapoi, semaforul e de partea noastră. Am traversat strada de trei ori, pe același verde! Ne felicităm reciproc pentru marea inteligență și viteza de reacție! Specifică oamenilor din Carpați. Se vede că facem parte din aceeași familie! Purtăm prin lume aceleași gene a la Mutulică! Gene de trinchilinchi supraviețuitori. Ce or fi crezând șoferii care s-au holbat la trei adulți alergând de trei ori dintr-o parte în alta, nu ne interesează! Poate au dedus că suntem obsesiv-compulsivi!

Muzeul pare minunat. Chiar la intrare are un ceas uriaș cu apă, de vreo 10 m înălțime, cu tot felul de rotițe, tuburi și mecanisme superinteligente. Deduc că sunt inteligente la superlativ pentru că nouă ne trebuie câteva minute de holbare țărănească până ne dăm seama la ce ne uităm! Oooo, e un ceas! Odată lămurită problema, renunțăm la restul muzeului (cu regret, dar ce să-i faci!) și o luăm spre terasa de pe acoperiș, obiectivul nostru real! E uriașă, în pantă, ca o punte de vapor, cu fântâni infinte în cascadă, șezlonguri și tufe înflorite. E o comoară! Nemo e pe undeva prin înăuntru, dar acesta e adevăratul Nautilus! Si nouă ne place. Orașul e la picioarele noastre, cerul își desfășoară spectacolul în degrade de safir și e atâta pășnicie și frumusețe pe întreaga planetă amsterdamiană! Cristi somnolează la soare, în timp ce eu îl înnebunesc pe Ale cu toate poveștile mele nespuse. Vorbesc și vorbesc, cuvintele strălucesc ca balonașele de săpun transparente și se înalță în aerul înmiresmat al mării, filtrând culorile soarelui. Suntem singuri pe acest vapor ce străbate liniștea lumii! Lumina amiezii arde deja, așa că plecăm cu regret, dupa ce copchilu’ și-a făcut o frumoasă brățară roșie pe mână. Un ceas solar drept suvenir, de purtat prin ploile englezești.

Găsim un restaurant care se întinde pe trei etaje. Autoservire. De la mormane de fructe tăiate cubulețe, la iaurturi, cărnuri, supe, patiserii, până la salate, sandvișuri, și nu mai știu ce. Tot ce poate născoci omul de mâncare. Sunt complet debusolată, mă plimb ca o găină beată de la o vitrină la alta. Nu!!! E inuman!! Ce vreau să mănânc?! Habar nu am! Dar vreau să mănânc?! Cum să iau aia și să o las pe aialaltă?! Exasperată de mine însămi, aleg ceva la întâmplare, numai să scap de groaznica indecizie a alegerii. Alegeri multiple, alegeri multiple, dar nici chiar așa! Ceva nu e în regulă cu restaurantul ăsta!

Ale: - Ia uite, tată, ce halcă de carne! Ce faci când vezi așa ceva?!

Cri: - Înghit în sec!

Pe la 4 ajungem în Cartierul Roșu. S-au înmulțit coffee shop-urile și mirosul grețos de iarbă e atotprezent. Aglomerație și o schimbare subtilă de atmosferă, care mă termină destul de repede. O trepidație subliminală, o nepăsare arhaică, o vulgarizare care, în cele din urmă mă obosesc destul de mult și mă fac să îmi doresc să ies de acolo. E prea devreme, nu sunt decât câteva fete prin vitrine, în costume de baie, sunt drăguțe și tinerele. Pitorescul e înecat în cele din urmă în trivial și nu mai sunt un cetățean european din secolul 21, mă aflu într-un spațiu atemporal, spațiul peșterilor atavice ce zace ascuns în celulele fiecăruia. Mă zăpăcesc cu totul și nu mai știu unde sunt pe spirala ADN-ului universal, sus sau jos?! Cu jumătate de oră în urmă știam exact ce și cum. Acum, devalorizată parcă, plutesc în genele neuitate încă ale umanității primitive. Nu e nimic periculos niciunde, dar e atât de precar! Acesta e cuvântul! Nu libertate, nu pitoresc, ci precaritate! Atâta libertate spulberă totul! Răsuflu ușurată când ajungem înapoi în piața Dam, cu mimii ei și miile de turiști alunecând ușor pe partea luminoasă a discului realității. Rațiunea își scutură aripile în vânt și clasează imaginile roșii în camere obscure. Vreau doar ceasuri de apă și ceasuri de soare.

Îmi plac băncuțele puse pe lângă pereți, în dreptul buticurilor. Sunt băncuțe pentru dureri. De cap și de picioare. Așezate în mijlocul tumultului existențial. Sunt adevărate oaze pe drumul spre casa hotelului.

Cei doi Alpha sunt arși de soare pe toată fața, ca niște adevărați marinari olandezi. În timp ce îi doftoricesc, mă întreb mirată de ce nu sunt și eu pedepsită solar!

Cri: - Ai fost prea ocupată să vorbești! Soarele nu a apucat să te prindă, la cum dădeai din cap și din mâini! Săracii de noi! Să te și ascultăm, să fim și arși, asta e prea mult, chiar și pentru niște bărbați adevărați!

De când am aterizat la etajul 7, în acest hotel minunat, Cri se tot uită pe geam, la o clădire din depărtare, pe care scrie Gamma. Întrebându-se, laitmotiv, ce e Gamma. Oare se vinde ceva acolo?! Ce?! Oare se fabrică niscaiva? Ne întreabă și pe noi, ca un obsedat dus cu pluta. Întrebarea e picurată în variate momente ale zilei, în diverse zile. Zici că nu mai poate să trăiască fără a dezlega misterul. Mă amuză legătura secretă, ei doi- alpha, eu probabil beta (că ce altceva mi-a mai rămas?!), iar acolo e misterul Gamma. Uite și acum, stăm pe balcon și Cri dă startul la nu știu ce întrecere aiurită între ei doi (asta pentru că nu e încă clar care Alpha e mai Alpha).

Cri:- Ăla care pierde, merge jos să vadă ce e Gamma!

Ale: - Nu mă duc niciunde!

Cri (neobosit): - Ăla care pierde, merge jos să umple o sticlă de 2 litri cu apă cu lămaie de la recepție!

Ale (de-a dreptul oripilat): -Eu nu sunt ăla! Poate tu!

Cri (înfricoșat de propria-i provocare): - Vezi, d-aia nu joc eu jocuri!

Li (pe care nu o doare nici în cot): - Nu știu ce vi se pare așa de groaznic că eu iau apă de la recepție în fiecare zi! Doar de-aia e pus acolo vasul ăla cu lămâie și gheață! Pentru clienți! Și mai e și gratis! Așa că iau.

Cei doi se uită unul la altul și cad în sfârșit de acord. Sunt irecuperabilă!

Li (încrezătoare în forțele proprii și cu speranță prost ascunsă): - Ale, sper că ești conștient că alți părinți nu sunt așa perfecți ca noi!

Ale (tărăgănat și punctual): - Mamă, sper că știi că alți copii nu sunt așa perfecți ca mine!

Li (zâmbind învinsă pe propriul teren):- Chiar așa!

Cri face sandvișuri în cameră, manevrând cu experiență elementele implicite.

Cri:- Li, îți fac și ție?!

Li( modestă):- Las’ că îmi fac singură!

Cri: - Ei, na! Lasă că îți fac eu. Cineva tre’ să și gătească pân’ la urmă!

Cri (privind cu milă la roșeața arsă a feței lui Ale): Nu vrei o aspirină?

Ale (stupefiat): - Pentru ce?!

Cri: - Aspirina diluează sângele, îmbunătățește circulația.

Ale (râzând roșu): - Chiar nu cred că am nevoie de vreo diluție! Cu voi, tre' să fiu permanent concentrat.

Ne facem planurile pentru ziua următoare. E rândul lui Ale să planifice.

Ale: - Mâine luăm breakfast-ul la Double Tree Hotel. Pe terasa de la etajul 7.

Cri: - Ce prostie extravagantă! Eu sunt mulțumit cu sandvișurile mele în cameră. Cu pâinea mea! Cu humusul meu!

Li: - Păi îți iei pâinea și faci un picnic pe podea la Sky Lounge!

Cri: - Bani aruncați!

Li (hotărâtă să nu cedeze și să îl suțină pe fiul perfect):- Cri, știi ce poți tu să faci mâine dimineață? În timp ce noi suntem la înălțime?

Cri (stupefiat): - Cum adică?! Eu am rămas pe dinafară?!

Li:- Îți pozezi humusul tău iubit!

Râdem și admirăm încă o dată ceasul roșu de pe mâna lui Ale. E frumos și ...arzător. Exact ca ziua noastră, măsurată în secunde de apă si soare.

Ce este maturitatea?

“Dance like nobody’s watching.”

Fiul meu m-a întrebat asta într-o zi și am fost mândră ca un păun că încă mă mai întreabă ceva. Pe mine, silly mum a lui. Unica și irepetabila. Vrând să fiu foarte înțeleaptă i-am spus că mă gândesc puțin și îi spun. Îi dau cea mai filosoafă și deșteaptă definiție a tuturor timpurilor. M-am gândit. Și m-am tot gândit.

A trecut vreo lună, de-atâta gândire îmi sfârâie creierii, n-are rost să mai amân, tre’ să găsesc răspunsul, altfel mă fac de râs iremediabil și n-o să mai fiu doar “mama cea prostuță”, ci și “mama cea bătrână”, ceea ce este inacceptabil.

Evident, dacă e să recunosc adevărul, eu sunt în plină și deplină maturitate (dacă nu acum, atunci când?!), aproape răscoaptă maturitate, ar trebui să mă autodefinesc și gata. Și ar trebui să fie ceva ce e total diferit de copilărie și adolescență. Categoric. Adio alte vârste. Aceasta e maturitatea. Din ea te mai paște doar bătrânețea.

Când ești matur?

Atunci când nu mai spui tot ce gândești, când ai învățat să te uiți în ochii celuilalt și să îl minți cu artă și precizie milimetrică, cu abilitatea practicii îndelungate. Când îți controlezi emoțiile cu șurubul aspru al voinței și furia oarbă care te-ar face să arunci cu lucrurile în pereți nu mai explodează decât în interiorul tău, în fibrele acelea neuronale fragile care îți irigă ființa. O dată distruse, te pomenești cu câte o gaură neagră, o zonă lipsă pe desfășurătorul din carne și oase, harta aia proprie care îți arată unde e nordul și răsăritul vieții, unde e sudul și apusul. Uneori te lovește vreo boală provocată de detunările interioare, dar te consolezi și zici că e bătrânețea.

Atunci când îți controlezi tristețea cruntă care te face să te holbezi cu ochii goi la țesătura microscopică gri-oțel a lumii, rămâi calm când barca ta intră din plin într-un iceberg știind că totul trece și dacă nu trece, tot trece. Se scufundă azi, se ridică mâine. Și dacă nu, mare scofală. Clar, când ești un ipocrit măiastru, atunci ești matur. Când ai învățat să spui ce se așteaptă de la tine ca să dai bine. Când șeful se răstește și are aere de ciocoi asmuțit asupra iobagilor, iar tu știi deja cum să zâmbești și cum să folosești arcușul cel mai fin în reglarea dispozițiilor umorale. Ceea ce crezi cu adevărat poate să rămână departe de ochii lumii, uneori departe chiar și de ochii tăi. Nu e ușor să te uiți în oglindă și să te regăsești, atât de rătăcit tu de tine însuți, atât de imperfect în toată maturitatea ta.

Tot matur ești când nu mai ai încredere în nimeni, viața te-a învățat că încrederea dăruită înseamnă suferință și că invariabil o să încasezi drept în moalele capului lovituri care te vor transforma într-o râmă nevolnică târându-se pe asfaltul încins al durerii. Mai bine nu, mai bine te agiți în mijlocul vieții tale, aferat că ai atât de multe de făcut, te învârtești repede, repede și în vârtejul creat nimeni nu mai poate să-ți vadă inima. Poate nici n-o mai ai, ai rătăcit-o prin labirinturile zâmbetelor false.

Matur ești atunci când plasele de siguranță se țes în jurul tău zi după zi și ești perfect mulțumit de încolăcirea lor lipicioasă, nu mai vrei să riști nimic, de ce ai face-o?! E atât de bine în coconul obișnuințelor tale, rutina devine zeu absolut. În același timp nu te poți lăsa o clipă pe tânjală, nu poți lăsa garda jos, nu care cumva să fii luat drept fraier sau, și mai rău, nu cumva să fii cu adevărat un fraier. Ziduri de beton îți protejează inima de fâlfăirile iubirii, de emoțiile dulci ale începuturilor, plase de beton armat îți protejează celulele de orice sclipiciune a noului.

Dacă totuși ești lovit, dacă vreo săgeată subțire și acidă străbate prin găurile infime ale plaselor, te vei preface că nu te-a durut, vei zâmbi curajos și te vei transforma într-un clovn cu mișcări de robot despicat. Matur până în pânzele albe.

Atunci ești matur când nu mai trăiești în prezent, ci mereu în trecut sau în viitor, orice mișcare din prezent îți apare ca pictată în fața ochilor cu nenumăratele ei consecințe, benzi desenate ale posibilelor dezastre ce ți se pot întâmpla. Viața nu mai e simplă, un joc de copii, viața nu mai e un bungee jumping adolescentin, a devenit o chestie profund serioasă, cauză și efect înlănțuite într-un lanț gros ce te ancorează de realitate. Trebuie să fii foarte grav și serios, nebuniile sunt ceva inacceptabil, spontaneitatea e expulzată definitiv și irevocabil, ai o responsabilitate aici și trebuie să te ții de ea.

Maturitatea este atunci când nu mai speri la absoluturi și înveți să te descurci cu ce ai, atunci când perfecțiunea și-a dovedit absurditatea și știi că fericirea vine numai câte un pic și pleacă repede. De ce să fii dezamăgit?! Ai experimentat deja dezamăgirea. De nenumărate ori chiar. Nu e nimic plăcut în ea. E mai bine să înțelegi în profunzime legile și să te aștepți la tot ce poate fi mai rău, invariabil lucrurile pot sfârși prost. Normal că sfârșesc prost, la nivel absolut toți murim în cele din urmă. Dar e bine să fii cinic, te simți bine să fii cinic, e apanajul maturității sau pana ei de păun, cinismul te ține în siguranță, protejat. Fiindcă tu zâmbești drăguț și ipocrit, respectând civilizat contractul social, știi că toți fac la fel și îți repeți asta zilnic, ca o mantra a spiritualității absolute. Zâmbetul de însoțitor de bord a devenit emblematic și vital. Ce dacă ești doar un însoțitor în propria ta viață?!

Când despici firul în 49, capacitatea ta de analiză a crescut exponențial cu anii adunați pe răboj și reușești să elimini cu viteză toate variantele inutile, așa măsori maturitatea. Ca atunci când îți cauți o pereche de pantofi și alegerile sunt cu sutele. Dar tu sintetizezi și pleci acasă cu perechea perfectă. Chestie relativă, după două zile s-ar putea să te întrebi de ce naiba ți-ai luat pantofii ăștia care te bat la călcâi de te omoară.

Când ești pe deplin matur?

Când înveți să te descurci singur, ești pe cont propriu, pe picioarele tale bine înfipte în solul mișcător al planetei, nu mai depinzi de nimeni și știi că orice problemă are o soluție. Mai mult sau mai puțin. Nu mai ai nevoie de ajutorul nimănui, ești liber să te învelești în singurătate ca într-un cocon, nimeni nu mai poate să străbată orizontul până la tine, nu permiți nici o intruziune nepoftită, că doar toți suntem supuși greșelii și suferința e adusă întotdeauna de cei supuși greșelii. Mai bine nu.

Cicatrice peste cicatrice, maturitatea s-a înălțat pe un zid de cicatrici. Ea însăși e o cicatrice uriașă, cu pielea arsă și atârnând îngroșată și ridată peste marginile vechilor răni. Maturitatea are perversitatea ei, e impură și decantată din limpezimea și naivitatea vârstelor anterioare. Decantată în acest lichid tulbure, în care nu ni se mai văd limpede ochii. Unii copii, în înțelepciunea lor înnăscută și nu dobândită, spun inocenți:”Eu vreau să rămân mic.” Nu vor să se facă mari. Știu ei de ce.

Maturitatea e deseori fricoasă, mincinoasă, lipsită de îndrăzneala pasului în gol. Stă cuminte în colțișorul ei și nu mai speră să schimbe lumea. Se uită la copii și la adolescenți și nu se mai recunoaște. Se uită cu superioritate, de parcă ar fi câștigat ceva. Când de fapt a pierdut.

Mă uit drept la diamantul din fața mea pe care scrie în graffiti negru “Maturitate”. E real, așa este. Una din realități. Am văzut limpede în apele lui străveziu rectangulare. Dar știu că pot să privesc și din cealaltă parte. Nu trebuie decât să-l întorc. Maturitatea se înfiripă aici din pene argintii de porumbel și zboară încet, ca o pasăre moale și albă printre luminile diamantului. Realitatea din cealaltă parte. A paharului plin. Realitatea mea. A oricui dorește.

Cred că asta e maturitatea. Da, asta e. Când știi ce e și te construiești conștient taman invers. Asta e ideea de bază, că ești conștient. Maturitatea este atunci când te opui din toate puterile să fii matur. Când respecți legile adolescenței și ale copilăriei. Și toate sunt cu susu-n jos.

Știi că oamenii pot să te fraiereasca și te lași fraierit. Cine știe, poate unul pe care îl ajuți chiar are nevoie să fie ajutat. Lași garda jos din când în când, să poți savura trăitul cu toate exploziile lui. Nu îi mai spui tinereții că iubirea nu durează, dacă ai noroc durează. Râzi mult și des, din senin și cu cei dragi lipiți de inima ta, ba chiar și cu ceilalți, oameni frumoși pe Pământ. Te scuturi de cinism și apele lui noroios vârtoase și treci peste trădarea prietenilor, de atâtea ori am trădat și noi, chiar dacă ni se pare că suntem sferici și fără pată. Toți suntem la fel, toți o apă și-un pământ. Îi putem ierta pe ceilalți și ne putem ierta pe noi înșine.

Atunci ești matur când înlături evidența zilelor rele și o regăsești pe cea a zilelor cu soare, când știi că oamenii au frumosul în ei, că iubirea durează o veșnicie.

Maturitatea deplină e atunci când ai curaj. În ciuda a tot și a toate. În ciuda experienței și a înțelepciunii. Curajul nemăsurat să ieși în lume cu inima dezvelită, pulsând roșu-cald sub cerul peruzea, curajul să te uiți în ochii oamenilor și să te dezvălui adevăr după adevăr, aripă după aripă, curajul de nedescris de a te simți umblând pe culme, o culme ca o sfoara întinsă, gata să cazi și totuși alergând înainte cu o siguranță de nedescris, o siguranță nebună și aiurită.

Așa și numai așa poate reușești să faci lumea cu o picătură mai bună, cu un strop mai curată.

Poate un om va zâmbi mai mult pentru că i-ai fost curcubeu.

Maturitatea înseamnă să te pierzi continuu și să te făurești continuu.

Aceasta e maturitatea. Cel puțin de unde mă uit eu.