Ceas de apa, ceas de soare

Jurnal de Amsterdam 4

Dimineața își trece săbiile luminoase prin cafelele noastre aburinde. Alex soarbe cu ochii închiși, legănându-se pe granițele somnului. Mormăind și încercând să se aline. Părinții ăștia!

Cri (trepidând de nerăbdare): - Când plecăm?

Li (mama protectoare) - Unde te grăbești?

Cri (conciliant): - Doar întrebam. Să știu. Mă culc?! Fac rebus?! Scriu o carte?!

Ale: - Mmmmmm....

După încă o jumătate de oră, în care Ale somnolează semileșinat, cântându-și singur un lullaby, răstimp necesar pentru smulgerea informațiilor vitale (copchilu’ nu a dormit destul pentru că s-a uitat toată noaptea la serialele lui iubite! În Amsterdam!!! La seriale!!!), nevizualizând nici o evoluție imediată, exclam exasperată:

- Știu cum facem! Noi plecăm și...

Cri (preluând fericit ideea din zbor, că așa e în cuplurile cu vechime!): - Te sunăm și tu vii cu autobuzul!

Primind aprobarea mormăită a odraslei, o luăm bucuroși la picior, ca niște adolescenți scăpați brusc de prezența apăsătoare a părinților. Frumos peste tot, frumos, frumos și noi ne îmbibăm de frumusețe până la ultima pâlpâire neuronală. Pe malul unui canal, la o terasă superba, după vreo două ore, ne reîntâlnim și servim micul dejun în familie.

Ale (fresh bombon, după pauza binefăcătoare de părinți): - Vrei ciocolata asta cu nuga?

Cri (care filmează întruna tot ce mișcă, inclusiv fălcile noastre masticând): - Nu. Că mi se lipește de dinți și apoi tre’ să-i scot și să-i spăl în canal!

Ale (studiindu-l pe tată-său, meditativ la maximum): - Asta-i a doua mea mare greșeală!

Li: - Care?

Ale: - Că i-am dat lui tata camera mea GoPro!

Cri (încântat): - Și prima?

Ale: - Că i-am instalat lui mama Facebook-ul!

Plăcinta cu mere e absolut divină, crocantă și moale în acelasi timp, cu aromă de scorțișoară și o șoaptă dulce-zmeurată, frișca e un abur proaspăt și răcoros. Pâinea mea prăjita, neagră, cu miere, rucola și brânză de capră e ciudată, dar delicioasă și ronțăi inclusiv semințele de pin ce s-au răspândit pe farfuria cu blazon. E cea mai veche terasă din Amsterdam și respiră odată cu canalele. Sandvișul lui Alex întârzie și întârzie (are el o relație specială cu mâncarea comandată prin restaurante!), până reușim să ne dăm seama că ospătărița a uitat de el! Îl mai comandă o dată și așteptăm iar, și așteptăm. Alex face fețe fețe, ieșind din starea zen a călătoriei cu autobuzul și realizând încă o dată că viața e dură rău de tot! Cu un zâmbet așa-zis calm pe figura lui de englez sadea, se hotărăște să ceară nota de plată, când sosește mărețul sandviș club, uriaș, încărcat de costiță prăjită revărsată, verdeață și șuncă de pui roz-delicios. Zâmbetul lordului nostru (proprietate personală) se înmoaie subtil și admite nonșalant să înfulece. Totuși. În mărinimia lui, nu pleacă.

Energizați, mergem în pas săltat spre Nemo, obiectivul zilei de azi. Plimbările noastre sunt întotdeauna fermecătoare, presărate cu sclipirile argintii ale glumelor și varietatea nesfârșită a mișcării. În sfârșit, după ce ne băgăm printr-un magazin de reparat biciclete, așa, în dorul lelii, vedem și marele muzeu de știință, proiectat în formă de vapor uriaș, proaspăt eșuat pe țărm. O stradă lată ne mai desparte de el. O traversăm repede, fericiți că e verde. Aflați dincolo, ni se pare că am greșit direcția pentru că drumul pare blocat! Toți trei, la comandă, facem stânga împrejur și traversăm strada înapoi, e încă verde. Râdem ca nebunii, sub ochii imobili și robotizați ai șoferilor ce stau răbdători să le vină vremea. Reveniți la punctul de pornire, vedem brusc cum doi bătrânei merg exact pe drumul ce nouă ni se păruse închis. Vasăzică se putea și pe acolo! Și era și mai scurt! O luăm la goană înapoi, semaforul e de partea noastră. Am traversat strada de trei ori, pe același verde! Ne felicităm reciproc pentru marea inteligență și viteza de reacție! Specifică oamenilor din Carpați. Se vede că facem parte din aceeași familie! Purtăm prin lume aceleași gene a la Mutulică! Gene de trinchilinchi supraviețuitori. Ce or fi crezând șoferii care s-au holbat la trei adulți alergând de trei ori dintr-o parte în alta, nu ne interesează! Poate au dedus că suntem obsesiv-compulsivi!

Muzeul pare minunat. Chiar la intrare are un ceas uriaș cu apă, de vreo 10 m înălțime, cu tot felul de rotițe, tuburi și mecanisme superinteligente. Deduc că sunt inteligente la superlativ pentru că nouă ne trebuie câteva minute de holbare țărănească până ne dăm seama la ce ne uităm! Oooo, e un ceas! Odată lămurită problema, renunțăm la restul muzeului (cu regret, dar ce să-i faci!) și o luăm spre terasa de pe acoperiș, obiectivul nostru real! E uriașă, în pantă, ca o punte de vapor, cu fântâni infinte în cascadă, șezlonguri și tufe înflorite. E o comoară! Nemo e pe undeva prin înăuntru, dar acesta e adevăratul Nautilus! Si nouă ne place. Orașul e la picioarele noastre, cerul își desfășoară spectacolul în degrade de safir și e atâta pășnicie și frumusețe pe întreaga planetă amsterdamiană! Cristi somnolează la soare, în timp ce eu îl înnebunesc pe Ale cu toate poveștile mele nespuse. Vorbesc și vorbesc, cuvintele strălucesc ca balonașele de săpun transparente și se înalță în aerul înmiresmat al mării, filtrând culorile soarelui. Suntem singuri pe acest vapor ce străbate liniștea lumii! Lumina amiezii arde deja, așa că plecăm cu regret, dupa ce copchilu’ și-a făcut o frumoasă brățară roșie pe mână. Un ceas solar drept suvenir, de purtat prin ploile englezești.

Găsim un restaurant care se întinde pe trei etaje. Autoservire. De la mormane de fructe tăiate cubulețe, la iaurturi, cărnuri, supe, patiserii, până la salate, sandvișuri, și nu mai știu ce. Tot ce poate născoci omul de mâncare. Sunt complet debusolată, mă plimb ca o găină beată de la o vitrină la alta. Nu!!! E inuman!! Ce vreau să mănânc?! Habar nu am! Dar vreau să mănânc?! Cum să iau aia și să o las pe aialaltă?! Exasperată de mine însămi, aleg ceva la întâmplare, numai să scap de groaznica indecizie a alegerii. Alegeri multiple, alegeri multiple, dar nici chiar așa! Ceva nu e în regulă cu restaurantul ăsta!

Ale: - Ia uite, tată, ce halcă de carne! Ce faci când vezi așa ceva?!

Cri: - Înghit în sec!

Pe la 4 ajungem în Cartierul Roșu. S-au înmulțit coffee shop-urile și mirosul grețos de iarbă e atotprezent. Aglomerație și o schimbare subtilă de atmosferă, care mă termină destul de repede. O trepidație subliminală, o nepăsare arhaică, o vulgarizare care, în cele din urmă mă obosesc destul de mult și mă fac să îmi doresc să ies de acolo. E prea devreme, nu sunt decât câteva fete prin vitrine, în costume de baie, sunt drăguțe și tinerele. Pitorescul e înecat în cele din urmă în trivial și nu mai sunt un cetățean european din secolul 21, mă aflu într-un spațiu atemporal, spațiul peșterilor atavice ce zace ascuns în celulele fiecăruia. Mă zăpăcesc cu totul și nu mai știu unde sunt pe spirala ADN-ului universal, sus sau jos?! Cu jumătate de oră în urmă știam exact ce și cum. Acum, devalorizată parcă, plutesc în genele neuitate încă ale umanității primitive. Nu e nimic periculos niciunde, dar e atât de precar! Acesta e cuvântul! Nu libertate, nu pitoresc, ci precaritate! Atâta libertate spulberă totul! Răsuflu ușurată când ajungem înapoi în piața Dam, cu mimii ei și miile de turiști alunecând ușor pe partea luminoasă a discului realității. Rațiunea își scutură aripile în vânt și clasează imaginile roșii în camere obscure. Vreau doar ceasuri de apă și ceasuri de soare.

Îmi plac băncuțele puse pe lângă pereți, în dreptul buticurilor. Sunt băncuțe pentru dureri. De cap și de picioare. Așezate în mijlocul tumultului existențial. Sunt adevărate oaze pe drumul spre casa hotelului.

Cei doi Alpha sunt arși de soare pe toată fața, ca niște adevărați marinari olandezi. În timp ce îi doftoricesc, mă întreb mirată de ce nu sunt și eu pedepsită solar!

Cri: - Ai fost prea ocupată să vorbești! Soarele nu a apucat să te prindă, la cum dădeai din cap și din mâini! Săracii de noi! Să te și ascultăm, să fim și arși, asta e prea mult, chiar și pentru niște bărbați adevărați!

De când am aterizat la etajul 7, în acest hotel minunat, Cri se tot uită pe geam, la o clădire din depărtare, pe care scrie Gamma. Întrebându-se, laitmotiv, ce e Gamma. Oare se vinde ceva acolo?! Ce?! Oare se fabrică niscaiva? Ne întreabă și pe noi, ca un obsedat dus cu pluta. Întrebarea e picurată în variate momente ale zilei, în diverse zile. Zici că nu mai poate să trăiască fără a dezlega misterul. Mă amuză legătura secretă, ei doi- alpha, eu probabil beta (că ce altceva mi-a mai rămas?!), iar acolo e misterul Gamma. Uite și acum, stăm pe balcon și Cri dă startul la nu știu ce întrecere aiurită între ei doi (asta pentru că nu e încă clar care Alpha e mai Alpha).

Cri:- Ăla care pierde, merge jos să vadă ce e Gamma!

Ale: - Nu mă duc niciunde!

Cri (neobosit): - Ăla care pierde, merge jos să umple o sticlă de 2 litri cu apă cu lămaie de la recepție!

Ale (de-a dreptul oripilat): -Eu nu sunt ăla! Poate tu!

Cri (înfricoșat de propria-i provocare): - Vezi, d-aia nu joc eu jocuri!

Li (pe care nu o doare nici în cot): - Nu știu ce vi se pare așa de groaznic că eu iau apă de la recepție în fiecare zi! Doar de-aia e pus acolo vasul ăla cu lămâie și gheață! Pentru clienți! Și mai e și gratis! Așa că iau.

Cei doi se uită unul la altul și cad în sfârșit de acord. Sunt irecuperabilă!

Li (încrezătoare în forțele proprii și cu speranță prost ascunsă): - Ale, sper că ești conștient că alți părinți nu sunt așa perfecți ca noi!

Ale (tărăgănat și punctual): - Mamă, sper că știi că alți copii nu sunt așa perfecți ca mine!

Li (zâmbind învinsă pe propriul teren):- Chiar așa!

Cri face sandvișuri în cameră, manevrând cu experiență elementele implicite.

Cri:- Li, îți fac și ție?!

Li( modestă):- Las’ că îmi fac singură!

Cri: - Ei, na! Lasă că îți fac eu. Cineva tre’ să și gătească pân’ la urmă!

Cri (privind cu milă la roșeața arsă a feței lui Ale): Nu vrei o aspirină?

Ale (stupefiat): - Pentru ce?!

Cri: - Aspirina diluează sângele, îmbunătățește circulația.

Ale (râzând roșu): - Chiar nu cred că am nevoie de vreo diluție! Cu voi, tre' să fiu permanent concentrat.

Ne facem planurile pentru ziua următoare. E rândul lui Ale să planifice.

Ale: - Mâine luăm breakfast-ul la Double Tree Hotel. Pe terasa de la etajul 7.

Cri: - Ce prostie extravagantă! Eu sunt mulțumit cu sandvișurile mele în cameră. Cu pâinea mea! Cu humusul meu!

Li: - Păi îți iei pâinea și faci un picnic pe podea la Sky Lounge!

Cri: - Bani aruncați!

Li (hotărâtă să nu cedeze și să îl suțină pe fiul perfect):- Cri, știi ce poți tu să faci mâine dimineață? În timp ce noi suntem la înălțime?

Cri (stupefiat): - Cum adică?! Eu am rămas pe dinafară?!

Li:- Îți pozezi humusul tău iubit!

Râdem și admirăm încă o dată ceasul roșu de pe mâna lui Ale. E frumos și ...arzător. Exact ca ziua noastră, măsurată în secunde de apă si soare.

Ce este maturitatea?

“Dance like nobody’s watching.”

Fiul meu m-a întrebat asta într-o zi și am fost mândră ca un păun că încă mă mai întreabă ceva. Pe mine, silly mum a lui. Unica și irepetabila. Vrând să fiu foarte înțeleaptă i-am spus că mă gândesc puțin și îi spun. Îi dau cea mai filosoafă și deșteaptă definiție a tuturor timpurilor. M-am gândit. Și m-am tot gândit.

A trecut vreo lună, de-atâta gândire îmi sfârâie creierii, n-are rost să mai amân, tre’ să găsesc răspunsul, altfel mă fac de râs iremediabil și n-o să mai fiu doar “mama cea prostuță”, ci și “mama cea bătrână”, ceea ce este inacceptabil.

Evident, dacă e să recunosc adevărul, eu sunt în plină și deplină maturitate (dacă nu acum, atunci când?!), aproape răscoaptă maturitate, ar trebui să mă autodefinesc și gata. Și ar trebui să fie ceva ce e total diferit de copilărie și adolescență. Categoric. Adio alte vârste. Aceasta e maturitatea. Din ea te mai paște doar bătrânețea.

Când ești matur?

Atunci când nu mai spui tot ce gândești, când ai învățat să te uiți în ochii celuilalt și să îl minți cu artă și precizie milimetrică, cu abilitatea practicii îndelungate. Când îți controlezi emoțiile cu șurubul aspru al voinței și furia oarbă care te-ar face să arunci cu lucrurile în pereți nu mai explodează decât în interiorul tău, în fibrele acelea neuronale fragile care îți irigă ființa. O dată distruse, te pomenești cu câte o gaură neagră, o zonă lipsă pe desfășurătorul din carne și oase, harta aia proprie care îți arată unde e nordul și răsăritul vieții, unde e sudul și apusul. Uneori te lovește vreo boală provocată de detunările interioare, dar te consolezi și zici că e bătrânețea.

Atunci când îți controlezi tristețea cruntă care te face să te holbezi cu ochii goi la țesătura microscopică gri-oțel a lumii, rămâi calm când barca ta intră din plin într-un iceberg știind că totul trece și dacă nu trece, tot trece. Se scufundă azi, se ridică mâine. Și dacă nu, mare scofală. Clar, când ești un ipocrit măiastru, atunci ești matur. Când ai învățat să spui ce se așteaptă de la tine ca să dai bine. Când șeful se răstește și are aere de ciocoi asmuțit asupra iobagilor, iar tu știi deja cum să zâmbești și cum să folosești arcușul cel mai fin în reglarea dispozițiilor umorale. Ceea ce crezi cu adevărat poate să rămână departe de ochii lumii, uneori departe chiar și de ochii tăi. Nu e ușor să te uiți în oglindă și să te regăsești, atât de rătăcit tu de tine însuți, atât de imperfect în toată maturitatea ta.

Tot matur ești când nu mai ai încredere în nimeni, viața te-a învățat că încrederea dăruită înseamnă suferință și că invariabil o să încasezi drept în moalele capului lovituri care te vor transforma într-o râmă nevolnică târându-se pe asfaltul încins al durerii. Mai bine nu, mai bine te agiți în mijlocul vieții tale, aferat că ai atât de multe de făcut, te învârtești repede, repede și în vârtejul creat nimeni nu mai poate să-ți vadă inima. Poate nici n-o mai ai, ai rătăcit-o prin labirinturile zâmbetelor false.

Matur ești atunci când plasele de siguranță se țes în jurul tău zi după zi și ești perfect mulțumit de încolăcirea lor lipicioasă, nu mai vrei să riști nimic, de ce ai face-o?! E atât de bine în coconul obișnuințelor tale, rutina devine zeu absolut. În același timp nu te poți lăsa o clipă pe tânjală, nu poți lăsa garda jos, nu care cumva să fii luat drept fraier sau, și mai rău, nu cumva să fii cu adevărat un fraier. Ziduri de beton îți protejează inima de fâlfăirile iubirii, de emoțiile dulci ale începuturilor, plase de beton armat îți protejează celulele de orice sclipiciune a noului.

Dacă totuși ești lovit, dacă vreo săgeată subțire și acidă străbate prin găurile infime ale plaselor, te vei preface că nu te-a durut, vei zâmbi curajos și te vei transforma într-un clovn cu mișcări de robot despicat. Matur până în pânzele albe.

Atunci ești matur când nu mai trăiești în prezent, ci mereu în trecut sau în viitor, orice mișcare din prezent îți apare ca pictată în fața ochilor cu nenumăratele ei consecințe, benzi desenate ale posibilelor dezastre ce ți se pot întâmpla. Viața nu mai e simplă, un joc de copii, viața nu mai e un bungee jumping adolescentin, a devenit o chestie profund serioasă, cauză și efect înlănțuite într-un lanț gros ce te ancorează de realitate. Trebuie să fii foarte grav și serios, nebuniile sunt ceva inacceptabil, spontaneitatea e expulzată definitiv și irevocabil, ai o responsabilitate aici și trebuie să te ții de ea.

Maturitatea este atunci când nu mai speri la absoluturi și înveți să te descurci cu ce ai, atunci când perfecțiunea și-a dovedit absurditatea și știi că fericirea vine numai câte un pic și pleacă repede. De ce să fii dezamăgit?! Ai experimentat deja dezamăgirea. De nenumărate ori chiar. Nu e nimic plăcut în ea. E mai bine să înțelegi în profunzime legile și să te aștepți la tot ce poate fi mai rău, invariabil lucrurile pot sfârși prost. Normal că sfârșesc prost, la nivel absolut toți murim în cele din urmă. Dar e bine să fii cinic, te simți bine să fii cinic, e apanajul maturității sau pana ei de păun, cinismul te ține în siguranță, protejat. Fiindcă tu zâmbești drăguț și ipocrit, respectând civilizat contractul social, știi că toți fac la fel și îți repeți asta zilnic, ca o mantra a spiritualității absolute. Zâmbetul de însoțitor de bord a devenit emblematic și vital. Ce dacă ești doar un însoțitor în propria ta viață?!

Când despici firul în 49, capacitatea ta de analiză a crescut exponențial cu anii adunați pe răboj și reușești să elimini cu viteză toate variantele inutile, așa măsori maturitatea. Ca atunci când îți cauți o pereche de pantofi și alegerile sunt cu sutele. Dar tu sintetizezi și pleci acasă cu perechea perfectă. Chestie relativă, după două zile s-ar putea să te întrebi de ce naiba ți-ai luat pantofii ăștia care te bat la călcâi de te omoară.

Când ești pe deplin matur?

Când înveți să te descurci singur, ești pe cont propriu, pe picioarele tale bine înfipte în solul mișcător al planetei, nu mai depinzi de nimeni și știi că orice problemă are o soluție. Mai mult sau mai puțin. Nu mai ai nevoie de ajutorul nimănui, ești liber să te învelești în singurătate ca într-un cocon, nimeni nu mai poate să străbată orizontul până la tine, nu permiți nici o intruziune nepoftită, că doar toți suntem supuși greșelii și suferința e adusă întotdeauna de cei supuși greșelii. Mai bine nu.

Cicatrice peste cicatrice, maturitatea s-a înălțat pe un zid de cicatrici. Ea însăși e o cicatrice uriașă, cu pielea arsă și atârnând îngroșată și ridată peste marginile vechilor răni. Maturitatea are perversitatea ei, e impură și decantată din limpezimea și naivitatea vârstelor anterioare. Decantată în acest lichid tulbure, în care nu ni se mai văd limpede ochii. Unii copii, în înțelepciunea lor înnăscută și nu dobândită, spun inocenți:”Eu vreau să rămân mic.” Nu vor să se facă mari. Știu ei de ce.

Maturitatea e deseori fricoasă, mincinoasă, lipsită de îndrăzneala pasului în gol. Stă cuminte în colțișorul ei și nu mai speră să schimbe lumea. Se uită la copii și la adolescenți și nu se mai recunoaște. Se uită cu superioritate, de parcă ar fi câștigat ceva. Când de fapt a pierdut.

Mă uit drept la diamantul din fața mea pe care scrie în graffiti negru “Maturitate”. E real, așa este. Una din realități. Am văzut limpede în apele lui străveziu rectangulare. Dar știu că pot să privesc și din cealaltă parte. Nu trebuie decât să-l întorc. Maturitatea se înfiripă aici din pene argintii de porumbel și zboară încet, ca o pasăre moale și albă printre luminile diamantului. Realitatea din cealaltă parte. A paharului plin. Realitatea mea. A oricui dorește.

Cred că asta e maturitatea. Da, asta e. Când știi ce e și te construiești conștient taman invers. Asta e ideea de bază, că ești conștient. Maturitatea este atunci când te opui din toate puterile să fii matur. Când respecți legile adolescenței și ale copilăriei. Și toate sunt cu susu-n jos.

Știi că oamenii pot să te fraiereasca și te lași fraierit. Cine știe, poate unul pe care îl ajuți chiar are nevoie să fie ajutat. Lași garda jos din când în când, să poți savura trăitul cu toate exploziile lui. Nu îi mai spui tinereții că iubirea nu durează, dacă ai noroc durează. Râzi mult și des, din senin și cu cei dragi lipiți de inima ta, ba chiar și cu ceilalți, oameni frumoși pe Pământ. Te scuturi de cinism și apele lui noroios vârtoase și treci peste trădarea prietenilor, de atâtea ori am trădat și noi, chiar dacă ni se pare că suntem sferici și fără pată. Toți suntem la fel, toți o apă și-un pământ. Îi putem ierta pe ceilalți și ne putem ierta pe noi înșine.

Atunci ești matur când înlături evidența zilelor rele și o regăsești pe cea a zilelor cu soare, când știi că oamenii au frumosul în ei, că iubirea durează o veșnicie.

Maturitatea deplină e atunci când ai curaj. În ciuda a tot și a toate. În ciuda experienței și a înțelepciunii. Curajul nemăsurat să ieși în lume cu inima dezvelită, pulsând roșu-cald sub cerul peruzea, curajul să te uiți în ochii oamenilor și să te dezvălui adevăr după adevăr, aripă după aripă, curajul de nedescris de a te simți umblând pe culme, o culme ca o sfoara întinsă, gata să cazi și totuși alergând înainte cu o siguranță de nedescris, o siguranță nebună și aiurită.

Așa și numai așa poate reușești să faci lumea cu o picătură mai bună, cu un strop mai curată.

Poate un om va zâmbi mai mult pentru că i-ai fost curcubeu.

Maturitatea înseamnă să te pierzi continuu și să te făurești continuu.

Aceasta e maturitatea. Cel puțin de unde mă uit eu.

Turnul Babel

Jurnal de Amsterdam 3

A treia zi olandeză demarează somnolentă, cu geamurile încă aburite de răcoarea dimineții. Flutură soarele printre perdelele albe. Cri se uită la reclame și mă înnebunește cu un inel de nas. Contra sforăitului.

Cri: - Îmi trebuie inel din ăla!

Li (cu ochii încă închiși, dar extrem de plastica): -Ăla îți mai trebuie! Să mori sufocat în somn! Vânăt. Taci. Nu vezi că dorm?!

După ce servim niște hering crud pe post de mic dejun, luat de la o tonetă de pe stradă și atât de bun de-ti vine să plângi biruit de frumusețea lumii, ne hotărâm hodoronc tronc să luăm tramvaiul. O fi efectul uleiului omega 3. Cică te protejeaza de demența prematură. Suntem foarte descurcăreți, exercițiul descâlcirii lumii își spune cuvântul. Abia ne așezăm, gata să ne bucurăm de instantaneele călătoriei că avem o surpriză.

Vatmanița spune cu o voce cântată, la microfon:

„What a beautiful day! What a day! Day, day, day!

I’m oooookeeey!!!!”

Ale (râzând): -Cred că are o doză de canabis la bord.

Vatmanița (fericită pe planeta ei, cântă): „Press the buttons/ Till something happens”

Cri (încă în extaz după heringul cu ceapă și castraveți murați pe care l-a servit de la o dugheană în drum): - Îmi plac olandezii ăștia!

Vatmanița (netulburată de traficul printre bicicliștii trăzniți ai Amsterdamului): „Follow the leader/ Follow the Momma/ Bye-bye, senorita!”. Ritmurile vioaie vibrează odată cu imaginile. Canalele, apele cerului, culorile învolburate, tumultul oamenilor. Totul e cântec.

Zâmbesc cu gura până la urechi și mă dau jos din tramvai într-o dispoziție de zile mari. Ba chiar mă duc la ușa din față și îi spun femeii cât de minunată e și cât mi-a bucurat ziua.

Fiind noi de din vale de la munte, ocolim cu obstinație marile muzee ale orașului și colindăm prin Albert Cuypmarket, un târg ca cel de duminică din Petroșani, dar mult mai mare și mai distractiv, că de, e olandez! Driblez la fir de păr cumpărarea unui palton, răsuflând ușurată că am învins ispita. Voi trăi de aici încolo conform codului zen al simplității! Scap ca prin urechile acului de cumpărarea unui geamantan uriaș care să îl înlocuiască pe jerpelitul nostru. Esența începe să îmi conducă viața. Devine alpha si omega. Sunt mulțumită.

Urmează Leidseplein, zonă luxoasă, minunată, dar cum soarele ne bate rău de tot chiar în moalele capului, căutăm cu disperare o terasă. Nici una. Zona e prea chic pentru așa ceva. Nici o terasă, d-le! Suntem disperat de însetați. Ne târâm prin deșertul amsterdamian cu viziuni apocaliptice ale încălzirii globale! Nu trebuia să fie răcoare și să plouă?! Nu e Olanda?! O oază, ceva?! O fi Grecia metamorfozată!

Ale: -Eu nu mai vin cu voi! Faceți ce faceți și mă târâți la tropice! Aveți o afinitate ciudată față de topirea circuitelor neuronale. Data viitoare mergem în Islanda!

Intrăm în Vondelpark. Parcurile spun întotdeauna multe despre felul de a fi al unui oraș. Uneori pot spune mai multe decât muzeele lui de artă. Drumul central care șerpuiește printre copacii măreți e pavat, îngrijit, larg, frumos. Dar e pentru bicicliști. Care vâjâie în toate direcțiile. Bieții oameni de rând merg pe o alee prăfuită, neasfaltată, privind cu frică în toate părțile să nu pățească vreun accident. Pericole majore le amenință viața doar la un pas distanță. Canalele istorice ale supraviețuirii au devenit piste pentru biciclete.

Hopa, acesta e un parc cu un pian plantat sub un copac, plus un pianist. Ce și cum, nu e clar. El cântă, indiferent la mersul lumii, atent doar la zborul vântului.

În sfârșit, o terasă. Stau fericită și liniștită, umbra îmi pare atât de răcoroasă. Sunt împăcată cu mine însămi și cu această existență de călător. Ceva ca o ghiulea îmi aterizează pe spate. Speriată, vizualizez specii necunoscute de gângănii-monștri ai zilei. Dau să țip.

Cri (surâzând în barbă): - Ho, stai cu tata! Stai liniștită, e doar caca de pasăre.

Li (bombănind) : - Pe mine m-a găsit în tot parcul!

Cri: - Păi tu ești aia norocoasă!

Umblăm prin centrul muzical și găsim o tavernă italiană ”O Sole Mio”. Denumirile se rostogolesc în arabescuri verzi și răcoroase: pizza Toscana, spaghette Della Cassa, apa Acqua Panna. Ah, existența asta ne place! It feeels good.

Piata Dam e cosmopolită. Scoțieni transpirând la greu în costumațiile lor de lână groasă (nici ăștia nu și-au dat seama că soarele a bolunzit și a greșit țara), mimi abia respirând sub fardurile groase ale măștilor, o flașnetă vesel-zornăitoare, chinezi îmbrăcați în alb și manifestând contra traficului de organe, o atmosferă de Turn Babel reformat, pescăruși fluturând peste tot, amestecați cu stârci, rațe și turiști.

E interesant cum funcționează prognoza meteo. Anunță ploaie, astfel încât noi ne cărăm pelerinele (am cumpărat și rucsac pentru ele, că sunt multe). Urmarea?! Nu plouă. E soare roșu, portocaliu fierbinte, albastru. Ieri, când nu le-am cărat, am fost tot murați. A plouat tot timpul.

Intrăm în marele magazin Bijenkof. O copie destul de palidă a Harrods-ului londonez. Prețurile, în schimb, se aliniază. În nebunie. O poșetă ciuri-buri, 1300 euro. Un tricou-o cârpă: 450 euro. Stupid. Mania consumeristă e dusă rău cu pluta. Sau noi suntem, care intrăm în jocul ei. Ei, bine, nu noi, Lili și Cristi din Petroșani, că noi doar râdem ca nebunii, cu buzunarele goale pușcă (nu că mi-aș dori să dau sume astronomice pe orice de acolo!). Ne distrăm copios, dându-ne cu tot felul de parfumuri, joaca noastră preferată în magazinele de lux. Ajungem în sectorul uleiurilor de cameră, în sticluțe superbe și cu bețe de bambus înfipte. Nu e nimeni pe lângă ele, ne-am asigurat aruncând o privire stânga-dreapta și de jur-împrejur, nici un paznic fioros, cu privire vulturească, așa că ne dăm liniștiți, chiar și pe haine. Fiecare centimetru din antebrațele lui Cri e parfumat diferit, cu parfumuri umane si cu uleiuri de camera. Ce importanță are?! Să miroasă a lux! Suntem două coțofene luxoase. Babel al parfumurilor pe două picioare.

Hopa! Zonă periculoasă! Cri dă peste viitorul lui storcător de fructe (speră el!) și începe să zâmbească a la Ferdinand. Văd cum i se învârt rotițele și știu că vizualizează imaginea perfectă a existenței lui pe această planetă. Furnizorul personal de micronutrienți așezat maiestuos pe bufetul jerpelit din bucătăria noastră de doi metri pe trei. Morcovii și varza curgând lichid. Sănătatea îmbunătățindu-i-se la cote astronomice. La fel ca și prețul aparatului.

Cri: -Dar câte combinații de suc o să fac!

Li: -Ți se deschide o nouă nișă.

Cri: -O nouă linie de fabricație, pe lângă cea de pâine.

Epuizați de caniculă, o luăm spre hotel, în lunga plimbare devenită deja uzuală. Plimbarea care ne face să ne simțim de-ai casei. Însetați, oprim la o terasă și comandăm lichide refrișerante, în timp ce admirăm joaca unui cățel în fântâna arteziană. Sucul meu de portocale e cald, așa că îl iau și intru în cafenea pentru a cere niște gheață. Nu vreau să o mai deranjez pe chelneriță, deși tocmai i-am dat 2 euro bacșiș. Înainte de a realiza ce suc cald mi-a vârât sub nas. Îmi zâmbește frumos și deschis, bagă mâna în găleata plină de cuburi de gheață, extrage câteva și, cu degetele șiroind de apă, îmi aruncă cuburile în pahar. Oripilată ca de un film de groază, în care zombilăii se reped spre mine să mă hăpăie, exclam involuntar: „Horrible!”. Dar ea surâde cu naturalețe și spontaneitate, neimpresionată de filmul meu horror: „If you want me to give you ice, I’ll give you with my hand!”. Pășesc spre măsuță țeapană, de parcă aș fi primit o țepușă a la Vald the Impaler!. În zona corespunzătoare. Cristi îmi ascultă povestea cu compasiune extremă, aruncând priviri furișe spre paharul lui de bere, aburit în mod spontan de la răceala lichidului cu hamei. El nu intră în filmul apocaliptic cu zombilăi sub formă de viruși necunoscuți, pe care nimeni din ilustrul spital din Petroșani nu o să îi depisteze. Am văzut eu documentare în care mari doctori planetari nu reușesc performanța găsirii nu știu cărei bacterii sau căpușe, d-apăi cei din micul nostru orășel! Vai de capul pacienților! Adică de-al meu!

Mă uit la mesele celor de alături, niște americani, gheața sfârâie în paharele lor de vin. Probabil tot cu mânuța ei le-a pus! Mânca-o-ar mama de mânuță! După o scurtă analiză, pro și contra decid să îmi beau sucul rece de-acum, nu de alta, dar am dat 4 euro pe el! Ce naiba! Dă-i-ncolo de viruși! N-o să îmi stric eu starea zen din cauză că sunt neadaptată la atmosfera Amsterdamului. Mi-am dat seama că nu sunt destul de elastică! Omul amsterdamian are câteva caracteristici de bază: e neanderthalian pe de o parte (face pipi în plin oraș, în văzul tuturor, pune gheața cu mâna, vomită pe unde îl apucă, se expune în vitrine de sticlă); e biciclist încă de când experimentează starea de bebe (a se vedea bebelușii cărați de mame și în spatele, și în fața bicicletei), e fumător de iarbă convins și iubitor de frumusețe nemuritoare (a se vedea muzeele marilor pictori pe care noi nu le-am văzut!), are o lipsă de inhibiții uneori greu de îndurat de către un turist cuminte, mediocru și la locul lui, nu suportă limitele și nu ți le impune (mai puțin limitele pistei de biciclete, pe care ești sfătuit să nu le încalci!), e blond si mai înalt decat media. O combinație armonioasă și trăznită de nou și vechi, de original și murdar, de mâncător de hering cu ceapă și admirator al lui Rembrandt. E o ciudățenie europeană, pașnică și avangardistă.

Mai presus de orice el locuiește în noul turn Babel al secolului 21.