Turnul Babel

Jurnal de Amsterdam 3

A treia zi olandeză demarează somnolentă, cu geamurile încă aburite de răcoarea dimineții. Flutură soarele printre perdelele albe. Cri se uită la reclame și mă înnebunește cu un inel de nas. Contra sforăitului.

Cri: - Îmi trebuie inel din ăla!

Li (cu ochii încă închiși, dar extrem de plastica): -Ăla îți mai trebuie! Să mori sufocat în somn! Vânăt. Taci. Nu vezi că dorm?!

După ce servim niște hering crud pe post de mic dejun, luat de la o tonetă de pe stradă și atât de bun de-ti vine să plângi biruit de frumusețea lumii, ne hotărâm hodoronc tronc să luăm tramvaiul. O fi efectul uleiului omega 3. Cică te protejeaza de demența prematură. Suntem foarte descurcăreți, exercițiul descâlcirii lumii își spune cuvântul. Abia ne așezăm, gata să ne bucurăm de instantaneele călătoriei că avem o surpriză.

Vatmanița spune cu o voce cântată, la microfon:

„What a beautiful day! What a day! Day, day, day!

I’m oooookeeey!!!!”

Ale (râzând): -Cred că are o doză de canabis la bord.

Vatmanița (fericită pe planeta ei, cântă): „Press the buttons/ Till something happens”

Cri (încă în extaz după heringul cu ceapă și castraveți murați pe care l-a servit de la o dugheană în drum): - Îmi plac olandezii ăștia!

Vatmanița (netulburată de traficul printre bicicliștii trăzniți ai Amsterdamului): „Follow the leader/ Follow the Momma/ Bye-bye, senorita!”. Ritmurile vioaie vibrează odată cu imaginile. Canalele, apele cerului, culorile învolburate, tumultul oamenilor. Totul e cântec.

Zâmbesc cu gura până la urechi și mă dau jos din tramvai într-o dispoziție de zile mari. Ba chiar mă duc la ușa din față și îi spun femeii cât de minunată e și cât mi-a bucurat ziua.

Fiind noi de din vale de la munte, ocolim cu obstinație marile muzee ale orașului și colindăm prin Albert Cuypmarket, un târg ca cel de duminică din Petroșani, dar mult mai mare și mai distractiv, că de, e olandez! Driblez la fir de păr cumpărarea unui palton, răsuflând ușurată că am învins ispita. Voi trăi de aici încolo conform codului zen al simplității! Scap ca prin urechile acului de cumpărarea unui geamantan uriaș care să îl înlocuiască pe jerpelitul nostru. Esența începe să îmi conducă viața. Devine alpha si omega. Sunt mulțumită.

Urmează Leidseplein, zonă luxoasă, minunată, dar cum soarele ne bate rău de tot chiar în moalele capului, căutăm cu disperare o terasă. Nici una. Zona e prea chic pentru așa ceva. Nici o terasă, d-le! Suntem disperat de însetați. Ne târâm prin deșertul amsterdamian cu viziuni apocaliptice ale încălzirii globale! Nu trebuia să fie răcoare și să plouă?! Nu e Olanda?! O oază, ceva?! O fi Grecia metamorfozată!

Ale: -Eu nu mai vin cu voi! Faceți ce faceți și mă târâți la tropice! Aveți o afinitate ciudată față de topirea circuitelor neuronale. Data viitoare mergem în Islanda!

Intrăm în Vondelpark. Parcurile spun întotdeauna multe despre felul de a fi al unui oraș. Uneori pot spune mai multe decât muzeele lui de artă. Drumul central care șerpuiește printre copacii măreți e pavat, îngrijit, larg, frumos. Dar e pentru bicicliști. Care vâjâie în toate direcțiile. Bieții oameni de rând merg pe o alee prăfuită, neasfaltată, privind cu frică în toate părțile să nu pățească vreun accident. Pericole majore le amenință viața doar la un pas distanță. Canalele istorice ale supraviețuirii au devenit piste pentru biciclete.

Hopa, acesta e un parc cu un pian plantat sub un copac, plus un pianist. Ce și cum, nu e clar. El cântă, indiferent la mersul lumii, atent doar la zborul vântului.

În sfârșit, o terasă. Stau fericită și liniștită, umbra îmi pare atât de răcoroasă. Sunt împăcată cu mine însămi și cu această existență de călător. Ceva ca o ghiulea îmi aterizează pe spate. Speriată, vizualizez specii necunoscute de gângănii-monștri ai zilei. Dau să țip.

Cri (surâzând în barbă): - Ho, stai cu tata! Stai liniștită, e doar caca de pasăre.

Li (bombănind) : - Pe mine m-a găsit în tot parcul!

Cri: - Păi tu ești aia norocoasă!

Umblăm prin centrul muzical și găsim o tavernă italiană ”O Sole Mio”. Denumirile se rostogolesc în arabescuri verzi și răcoroase: pizza Toscana, spaghette Della Cassa, apa Acqua Panna. Ah, existența asta ne place! It feeels good.

Piata Dam e cosmopolită. Scoțieni transpirând la greu în costumațiile lor de lână groasă (nici ăștia nu și-au dat seama că soarele a bolunzit și a greșit țara), mimi abia respirând sub fardurile groase ale măștilor, o flașnetă vesel-zornăitoare, chinezi îmbrăcați în alb și manifestând contra traficului de organe, o atmosferă de Turn Babel reformat, pescăruși fluturând peste tot, amestecați cu stârci, rațe și turiști.

E interesant cum funcționează prognoza meteo. Anunță ploaie, astfel încât noi ne cărăm pelerinele (am cumpărat și rucsac pentru ele, că sunt multe). Urmarea?! Nu plouă. E soare roșu, portocaliu fierbinte, albastru. Ieri, când nu le-am cărat, am fost tot murați. A plouat tot timpul.

Intrăm în marele magazin Bijenkof. O copie destul de palidă a Harrods-ului londonez. Prețurile, în schimb, se aliniază. În nebunie. O poșetă ciuri-buri, 1300 euro. Un tricou-o cârpă: 450 euro. Stupid. Mania consumeristă e dusă rău cu pluta. Sau noi suntem, care intrăm în jocul ei. Ei, bine, nu noi, Lili și Cristi din Petroșani, că noi doar râdem ca nebunii, cu buzunarele goale pușcă (nu că mi-aș dori să dau sume astronomice pe orice de acolo!). Ne distrăm copios, dându-ne cu tot felul de parfumuri, joaca noastră preferată în magazinele de lux. Ajungem în sectorul uleiurilor de cameră, în sticluțe superbe și cu bețe de bambus înfipte. Nu e nimeni pe lângă ele, ne-am asigurat aruncând o privire stânga-dreapta și de jur-împrejur, nici un paznic fioros, cu privire vulturească, așa că ne dăm liniștiți, chiar și pe haine. Fiecare centimetru din antebrațele lui Cri e parfumat diferit, cu parfumuri umane si cu uleiuri de camera. Ce importanță are?! Să miroasă a lux! Suntem două coțofene luxoase. Babel al parfumurilor pe două picioare.

Hopa! Zonă periculoasă! Cri dă peste viitorul lui storcător de fructe (speră el!) și începe să zâmbească a la Ferdinand. Văd cum i se învârt rotițele și știu că vizualizează imaginea perfectă a existenței lui pe această planetă. Furnizorul personal de micronutrienți așezat maiestuos pe bufetul jerpelit din bucătăria noastră de doi metri pe trei. Morcovii și varza curgând lichid. Sănătatea îmbunătățindu-i-se la cote astronomice. La fel ca și prețul aparatului.

Cri: -Dar câte combinații de suc o să fac!

Li: -Ți se deschide o nouă nișă.

Cri: -O nouă linie de fabricație, pe lângă cea de pâine.

Epuizați de caniculă, o luăm spre hotel, în lunga plimbare devenită deja uzuală. Plimbarea care ne face să ne simțim de-ai casei. Însetați, oprim la o terasă și comandăm lichide refrișerante, în timp ce admirăm joaca unui cățel în fântâna arteziană. Sucul meu de portocale e cald, așa că îl iau și intru în cafenea pentru a cere niște gheață. Nu vreau să o mai deranjez pe chelneriță, deși tocmai i-am dat 2 euro bacșiș. Înainte de a realiza ce suc cald mi-a vârât sub nas. Îmi zâmbește frumos și deschis, bagă mâna în găleata plină de cuburi de gheață, extrage câteva și, cu degetele șiroind de apă, îmi aruncă cuburile în pahar. Oripilată ca de un film de groază, în care zombilăii se reped spre mine să mă hăpăie, exclam involuntar: „Horrible!”. Dar ea surâde cu naturalețe și spontaneitate, neimpresionată de filmul meu horror: „If you want me to give you ice, I’ll give you with my hand!”. Pășesc spre măsuță țeapană, de parcă aș fi primit o țepușă a la Vald the Impaler!. În zona corespunzătoare. Cristi îmi ascultă povestea cu compasiune extremă, aruncând priviri furișe spre paharul lui de bere, aburit în mod spontan de la răceala lichidului cu hamei. El nu intră în filmul apocaliptic cu zombilăi sub formă de viruși necunoscuți, pe care nimeni din ilustrul spital din Petroșani nu o să îi depisteze. Am văzut eu documentare în care mari doctori planetari nu reușesc performanța găsirii nu știu cărei bacterii sau căpușe, d-apăi cei din micul nostru orășel! Vai de capul pacienților! Adică de-al meu!

Mă uit la mesele celor de alături, niște americani, gheața sfârâie în paharele lor de vin. Probabil tot cu mânuța ei le-a pus! Mânca-o-ar mama de mânuță! După o scurtă analiză, pro și contra decid să îmi beau sucul rece de-acum, nu de alta, dar am dat 4 euro pe el! Ce naiba! Dă-i-ncolo de viruși! N-o să îmi stric eu starea zen din cauză că sunt neadaptată la atmosfera Amsterdamului. Mi-am dat seama că nu sunt destul de elastică! Omul amsterdamian are câteva caracteristici de bază: e neanderthalian pe de o parte (face pipi în plin oraș, în văzul tuturor, pune gheața cu mâna, vomită pe unde îl apucă, se expune în vitrine de sticlă); e biciclist încă de când experimentează starea de bebe (a se vedea bebelușii cărați de mame și în spatele, și în fața bicicletei), e fumător de iarbă convins și iubitor de frumusețe nemuritoare (a se vedea muzeele marilor pictori pe care noi nu le-am văzut!), are o lipsă de inhibiții uneori greu de îndurat de către un turist cuminte, mediocru și la locul lui, nu suportă limitele și nu ți le impune (mai puțin limitele pistei de biciclete, pe care ești sfătuit să nu le încalci!), e blond si mai înalt decat media. O combinație armonioasă și trăznită de nou și vechi, de original și murdar, de mâncător de hering cu ceapă și admirator al lui Rembrandt. E o ciudățenie europeană, pașnică și avangardistă.

Mai presus de orice el locuiește în noul turn Babel al secolului 21.

Canale și bomboane

Jurnal de Amsterdam 2

Dis-de-dimineață, Cristi stă tolănit, privind lenevos cerul albăstrui și scotocind prin minunata lui pungă de bomboane. Alege îndelung, se uită atent la bucățica colorată și dulce, o ridică, îi privește în lumină apele opace sau transparente, o vâră încet în gură și o savurează, aromă peste aromă. Îmi imaginez un motan uriaș la borcanul cu smântână și aproape văd cum îi picură licoarea dulce de pe mustăți. Încearcă să mă convingă și pe mine cât de speciale și de unice sunt. Mă toacă agale cum nu știu să gust bomboanele vieții. Cedez nervos și bag una în gură. Aaaa! Scârbos! E aromă de anason! Nu o suport! Îmi vine să îmi frec limba cu cearșaful, mireasma anasonată mi s-a răspândit până-n creieri.

Îndopat cu zahăr, Cristi cască: -Mi-e cam somn!

Li( exasperată de soțul bombonat): -Ți-e anason! Ptiu!

Mă hotărăsc să mai fac o cafea, poate îl trezesc. Aferată și plină de importanță, regina din Saba făcând o muncă nedemnă de nasul ei, bag ultima capsulă de cafea în aparat.

Cri (cunoscându-și prea bine consoarta): - Știi să faci?

Li (disprețuitor): - Normal, ce mare lucru să apeși pe un buton! Doar nu-s idioată!

Li (dupa 30 secunde, cu disperare): - Cri, mi-a dispărut capsula! Vino și scoate-o de pe unde a

căzut!

Cri (privind impasibil): -Tu, măreață femeie a secolului 21, descurcă-te!

Până la urmă se milostivește și recuperează prețioasa capsulă dintr-un recipient ascuns și-ntr-un elan de generozitate absolut necaracteristic mă învață să manevrez mașinăria. Ne sorbim cafeaua, fiecare încercând să se trezească într-un fel sau altul. Alex citește din cartea pe care i-am adus-o, bombănind mereu și demonstrând la fiecare pasaj cât de incredibil de proastă e. Exasperată, exclam: „Aruncă, mamă, gunoiul cela la gunoi!”. Așa face cu toate cadourile mele. Cred că sunt sechelele lui din copilăria mică, când îi citeam în fiecare seară. Pe-atunci era dulce și nu protesta. Cristi meșterește ceva pe telefonul meu, cu o cută de concentrare adâncită între sprâncene.

Cri: - Gata, am reușit! Am scos ceasul ăla care ticăia de pe telefonul lui mamă-ta! Cât sunt de deștept!

Ale: - Am crezut că i-ai scos Facebook-ul. Sau nici măcar tu nu riști asta!

Cri: - Doamne feri!. Fiecare cu nebunia lui!

Suntem la „Bagels and Beans”. O cafenea fermecătoare, cu un aer desuet gri-albăstrui, o atmosferă decadentă delicioasă. Comandăm cafele, bietele capsule din cameră nu ne-au ajuns nici pe o geană. Cănile noastre sunt Large, adica veritabile căni de supă uriașe. O.K sau K.O. scrie pe a mea, un mesaj revelator. În schimb, Ale are o ceșcuță mititică pe care aproape nu o poate apuca pentru că îi dispare în mâini. Murim de râs.

Ale: - Eu mereu îmi comand de parcă aș fi de la Ripley’s Museum! The strangest things in the world!

Cri (privind cu milă spre ceșcuțica lui Ale):- Dă-o, hai că ți-o cufund în a mea și ți-o reumplu. Chiar de câteva ori. Castronul ăsta ne ajunge toată ziua.

Li (cu speranță) - Dacă așa e și micul dejun, Large, nu ne încape pe masă!

Cri: - Ne aduce un cărucior cu tigăi suprapuse. Nouă. Că ție, Kitchibobo, îți ajunge o farfuriuță de 3 cm diametru.

Li (abia răsuflând în fața „cănii de ciorbă” plină ochi): - Astăzi nu îmi mai trebuie cafea. Deja am așa un feeling zumzăitor prin cap de parcă aș face bungee jumping în mijlocul unui tzunami!

Sosește breakfast-ul. Delicioșii covrigi, presărați cu susan, sunt fragezi și untoși, dulceața strălucește vesel alături de șunca trandafirie și pasta de brânză. „Ce e ăla?” „Cică humus”. Descoperirea anului, bomba secolului. Bomboana de pe tortul zilei. Normal că suntem pe dinafară, doar trăim în Petroșani de o viață. Știm asta. Și Petroșaniul e afară rău! Dar humusul, oh, humusul e chiar înăuntru! E miezul din dodoașcă. De nebuni, îl vom mânca apoi în fiecare zi. Dimineața și seara. Să ne scoatem pârleala.

Mergem agale spre centru, de-a lungul canalelor, clădirilor parcă desenate, jucării colorate presărate prin aerul limpede al dimineții. Cădem în extaz în fața unor păsări superbe, semănând cu cocorii, ce pășesc de colo până colo într-o atitudine pinguinică, cu un penaj fumuriu ca vântul. Sunt stârcii de Amsterdam. Extrema toleranță a orașului, impregnată în caldarâm și în picăturile de apă, respirată și înghițită pemanent duce la o comuniune perfectă între toate viețuitoarele, inclusiv cele bipede. Turiștii sunt totuși o specie aparte, neadaptată încă. De pilda noi, dominați de impulsurile noastre carpatine.

Li : -Aruncă cu o piatră în ele, să își ia zborul. Să vezi ce grațioase sunt.

Ale: - Nu sunt pietre pe aici. Ce apucături ai, măi, mamă, măi! Dar poți să duci o pasăre din aia acasă! E frumoasă rău. Să populezi parcul din Petroșani.

Cri (amintindu-și de binecunoscutele lebede): - Da, da, și a doua zi găsesc doar o pană atașată de un bilețel pe care scrie: „Fraiere, aici nu-i Amsterdam!”

Hotărâm să ne plimbam cu vaporașul. Canalele sunt la putere pe aici, așa că le vom cerceta chiar din miezul chestiunii. Dăm să coborâm pe punte când suntem rugați să zâmbim pentru o poză.

Cri (neîncrezător, folosindu-și la maximum cunoștințele de limba engleză): "Why?"

Apoi își dă singur răspunsul: " Probabil pentru identificare. După o săptămână, când ne pescuiesc din canal."

Călătoria e fermecătoare întru totul, căutăm din priviri cârligele clădirilor cu ajutorul cărora trăgeau mobilierul în casele înguste și înalte, trecem pe sub poduri cu istorii romantice, arcade și turnuri, case plutitoare încântătoare, unele bătrâne, purtând patina robustă a timpului, altele noi și luxoase, strălucind între apele vechi și tulburi. Ce interesant trăiesc oamenii! Unul a ieșit pe micul debarcader al casei-barcă și hrănește o lebădă-spumă. N-are altă grijă pe planeta Pământ decât să-și servească bomboanele existențiale. El și pasărea albă.

Canalele alunecă, șerpuiesc translucide sau opace, împânzesc orașul, îngăduindu-l, adevărate pictoriale ale frumuseții și ale timpului, râuri curgând în mare, drumuri și panglici colorate ce răsfrâng apele cerului. Riduri adânci pe obrazul orașului și leacuri miraculoase de apă vie. Curgere și transformare. Schimbarea mereu benefică. Evoluția. Canalele-emblemă.

La coborâre, ne găsim poza și e atât de reușită, încât nu mă pot supăra că au făcut-o fără să o cerem. O cumpăr și recunosc că olandezii sunt buni neguțători. Ce descoperire epocală! Asta după ce am lăsat doi euro și pe farfurioara căpitanului de vas, unic matelot al navei lui, de-a dreptul șarmant, care ne-a spus deschis că, dacă l-am plăcut pe el și prezentarea lui să îi lăsăm un bănuț pentru donații.

Ne plimbăm spre restaurantul indonezian unde vrem să servim prânzul. Străzile sunt animate, colorate, vesele, un spectacol nesfârșit prin ele însele, mirosul de "iarbă" răzbate din când în când, ne scuturăm îngrețoșați. Nu ne place chiar deloc. Comandăm cu entuziasm multe platouașe, cu orez în toate formele, sosuri peste sosuri și alte cilimituri.

Ale (pofticios): - O să fie delicios!

Cri (reticent): - Nu știu ce să zic. Nu m-aș risca. Chiar vreți să mâncați asta? Mai bine o friptură grozava cu cartofi prăjiți.

Li: - Bine, Cri. Tu ia-ți niște mâncare stradală. Cartofi prăjiți cu sos Hannibal!

Cri: -De ce tot vreți să faceți experiențe pe mine?

Ale (duios): -Fiindcă nu avem pe cine altcineva! Plus că ești în minoritate. Doi contra unu, ăsta e norocul tău.

Cri: - Pentru mine orezul e maximum două înghițituri. Peste, e tortură machiavelică.

Începe un adevărat festin, mozaic inedit în care încercăm tot felul de combinații prin toate castronașele. Cristi rezistă ca un erou, punându-și cu stoicism sos de alune peste salata de morcovi, înmuind frigăruile de miel în sos de soia și rulourile de primăvară în curry. Declară totuși cu o voce tremurând nițel de la iuțeala preparatelor că în Amsterdam nu mai vrea să mai audă de restaurante indiene, pakistaneze, indoneziene, nici măcar de cele tibetane, că se strică la stomac numai la gândul unor asemenea sinistreli.

Zăpușeală deasupra orașului atârnând ca o perdea fină deasupra plimbării noastre de peste zece ore. Ajungem epuizați în cameră, mâncăm struguri și sandvișuri cu humus (devenit obsesie familială), asta fiindca tocmai ne-am adus aminte de economii, sărmănuții de noi, apoi mă reped în forță pe Facebook să văd rezultatele examenului de engleză din orășelul de departe. Și uit să mai ies, preocupată să descopăr cum s-au descurcat copiii mei.

Ale (după vreo oră): - Auzi, copiii ei! Dar eu ce sunt?! Pe mine nici nu mă mai bagă în seamă! Dar ce greșeală am făcut când i-am reinstalat facebook-ul! Am pierdut-o din rândul lumii, din mijlocul sacru al familiei! Bietul de mine, orfan din cauza rețelei sociale!

Cri (blazat): - Dă-i un mesaj pe facebook și întreab-o ce facem mâine. Altfel nu te aude. Crede-mă că știu.

Aceasta a fost o zi bună. Mi-au plăcut toate canalele și bomboanele ei. O zi de-a dreptul bombonistică.

Milkshake cu Canabis

Jurnal de Amsterdam 1

Pe aeroportul Schipol am din nou senzația aceea de panică binecunoscută, absolut plăcută și plină de anticipație. Am evadat de pe unica stradă a Petroșaniului și nu știu încotro să o iau. Grămezi de drumuri posibile se adună în noduri sub pașii mei și habar nu am dacă voi alege calea cea bună. Economicoși încă și plini de elan nefondat, dorim să ajungem la hotel cu ajutorul trenului și al autobuzului. Am studiat eu pe net. Dar momentan nu știm nici cum să ieșim din aeroportul-labirint. Alex optează pentru taxi și retezarea nodului gordian. Suntem doi contra unu, așa că Ale se lasă râzând în mâinile noastre părintești. Bineînțeles că nu va uita să puncteze când o vom da în bară. Ca de obicei.

Din fericire plăcuțele de orientare sună foarte englezește și ajungem cu viteză în gara subterană cu biletele în mâini. Trebuie să facem check-in înainte de urcarea în tren, dar unde?! Plus că ne holbăm pe hartă și nu înțelegem nimic din mulțimea de linii întretăiate și colorate diferit. Se pare că sunt mai multe opriri în gara centrală, care ne trebuie oare?! Alex mustăcește, gata sa ne taxeze pentru acest efort existențial, dar tace pentru că ne hotărâm spontan că primul tren de sub nasul nostru e bun. Suim. Fără bifarea biletelor. Dacă ne ia vreun controlor la rost vom face pe nevinovații. Cum și suntem. De unde să știm noi în ce și-au deghizat olandezii ăștia mașinăria de taxat bilete? Poate o fi ceva gen „harry potter”,ascuns între stâlpul 7 și 8, peronul din mijloc-dreapta. Ochii noștri profani nu au detectat nimic. Urmăriți de un noroc chior ajungem si în autobuz fără nici o problemă de orientare. Dar pân-aici ne-a fost cu zen-ul!

Afișajele sunt doar în olandeză și ne holbăm increduli la ele, unde ne dăm jos?! Până descifrăm noi literele (nu că mi-aș aduce aminte numele stației!) se schimbă anunțul. După un timp, alinierea ciudată a silabelor îmi sună vag cunoscut și anunț rapid că asta, da, asta e stația unde trebuie să coborâm! Din motive necunoscute, șoferul nu oprește. Până ne dumirim noi, ființe evoluate de la poalele Carpaților că trebuie să apăsăm pe un buton pentru a opri autobuzul, mai trec două stații. Urmează ceva foarte specific familiei noastre de călători din tată-n fiu. Mergem înapoi pe jos vreo 20 minute, trăgând bagajele după noi (după ce le-am deschis în mijlocul Amsterdamului și am scotocit după pelerine, căci s-a pornit și ploaia spre fericirea noastră!), cu Alex având o figură de martir al istoriei familiale și bombănind în surdină ceva despre taxiuri și economii inutile. Ajungem complet murați și ne facem o intrare triumfală în holul luxos, cu părul atârnând în lațe și ploaia picurând în bălți de pe noi. E numai 11 dimineața și check-in-ul se face la ora 3.

Olandezii sunt însă miloși din fire și ne dau una din camere, moment în care răsuflăm ușurați. Am ajuns la liman. Cu numai 30 euro. În loc de 45! Chiar a meritat!!! Pentru că Ale are altă părere și dă să înceapă iar cu teoria, îi dăm repede cadoul din partea familiei. Răsfoiește cartea pe care i-am adus-o și strâmba din nas. Genul de umor exploatat la maximum i se pare prea grosier, prea balcanic. Nu e la fel de fin ca umorul englezesc.

Ale: -Chiar crezi că e amuzantă?

Li: -Da, foarte. Dar e și mai amuzantă daca o citești cu cineva.

Ale (sarcastic): -De când se citesc cărtile cu cineva?!

Cri (serafic): - Mie imi citește mamă-ta seara!!!

Scoatem șnițelele și chiftelele pe care le-au pregătit bunicile pentru copilu’ și ne înfruptăm sănătos. Așa se fac economiile! Plus că Ale e fericit simțind aromele copilăriei și uită de cadoul nefericit.

Ale: -Dacă intră cineva aici, leșină de la mirosuri!

Cri: -Se mai și întreabă ce substanțe halucinogene folosim! Canabis de Carpati:chiftele cu usturoi.

Cu dezinvoltura exersată de-a lungul multor călătorii golesc frigiderul de sticluțele cu licori scumpe pentru a îndesa pateurile și caserolele înăuntru. Ne odihnim și studiem camera. Eu citesc pliantele când brusc îmi pică maxilarul! Adio economii!! Ăștia sunt duși cu pluta! Sunt răi cu noi! Frigiderul e pe bază de senzori. De câte ori scoți ceva din el, plătești. Ne repezim la frigider și într-adevăr, senzorii pe care trebuiau să stea nenorocitele de sticluțe sunt liberi și gata de taxare. Îndesăm cu groază totul la loc și stabilim ce trebuie să spunem la recepție.

Ale: -După cum v-ați prezentat la check-in, ca Hobo-Hobo cu geamantanul jerpelit și lațe murate de ploaie, ce-o să le spunem?!

Cri: -Am adus pateu la copilu’ și l-am băgat la frigiderul vostru hoțoman!

Li: - Vai, Ale, te dai și tu mare lord englez acum! Ce suntem noi de vină că prin aeroport ne-au făcut harcea parcea geamantanul! Mai bine fă o cafea și taci.

Cri (privind cu îndoială cum Ale pipăie aparatul de cafea): - Mă lași pe mine?

Ale (convins de superioritatea lui indubitabilă): -Nu, nu, nu...

Cri (după un timp, milos): -Vrei să-ți arăt?

Ale: -Nici de-al naibii!!!!

Bineînțeles că până la urmă îi cere ajutorul specialistului în mașinării și ne savurăm cafeaua pe balconașul rustic, cu perne mari albastre și priveliști minunate.

Li (romantică): -Uite ce nori frumoși! Oh, nu sunt nori, e fum!

Cri (sec): -Ăla e crematoriul orașului. Dacă analizez zona, la asta mă duce gândul!

Ale (stupefiat, uitându-se pe oferta hotelului): -Păi hotelul ăsta nu are gym?! Eu mi-am cărat lucruri pentru gym! Și mai respiram si fum de crematoriu?! Vai, mama, ce hotel ai luat!

Cri (împăciuitor): - Lăsați aiurelile! Hai mai bine să tragem un pui de somn.

Li: -Cum să dormim??!! E timpul să explorăm!

Cri: -Ce??! Recunoaște că și ție ți-e somn!!!

Li: -Da’ io nu mă las!

Cri: -Eu mă las!

Reușim să ne urnim. Westerpark e prima zonă care ne atrage ca un magnet. Se aude muzică în depărtare și e rost de distracție. Iepurașii țâșnesc din tufe, păsări cenușii își înalță gâtul lung și grațios, stuful e înalt de peste un stat de om, ce parc interesant, sălbatic și plin de vânt! Valuri, valuri de vânt. Copacii unduiesc în toate părțile, stuful vălurește, apa se încrețește pe bălți și canale, e însuși vântul pictat in 3D. Câini care se joacă cu stăpânii lor, bicicliști, oameni care aleargă, aerul e parfumat a tei și a verdeață proaspăt scuturată de vânt, miroase a levănțică peste tot și a alte buruieni delicioase. Sălbatic și pașnic. Omul și natura în deplină comuniune și fără intruziuni mecanizate și specializate.

Ne apropiem de zona fierbinte, e Milkshake festival. Suntem pe o colină și privim în jos la o mulțime colorată, zgomotoasă și boemă cu totul, palpitând în ritmul nebunesc și zgâlțâit al muzicii. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. O casă uriașă de păpuși, de înălțimea a trei etaje, ale cărei camere colorate țipător au deschidere spre public. În fiecare cameră personaje extrem de pitorești cufundate până la delir în tot felul de chestii extreme. Unii cântă zbuciumat, dansează contorsionându-se, îmbrăcați straniu, alții în cușcă sau acoperiți complet de pânze colorate. Mi se pare fascinant, metaforă a jucăriilor umane, a marionetelor acestei lumi, a haosului și a nebuniei generalizate. Tentaculele durerii si ale nepăsării rupând totul. Îmi plac însă veselia implicită, absurdul și coloratura. Curajul si acceptarea.

Vreau să intru, mă atrage ca mierea, dar cei doi Alpha strâmbă din nas. Mai ales după ce, în timp ce mă îndrept spre borcanul cu miere flamboaiantă, aud un horcăit suspect și un tinerel vomită în rafale în spatele meu. Nimeni nu pare să bage de seamă, eu scap nevătămată, dar apărătorii mei din oficiu refuză să intre. Instinctul atavic de protecție a fost activat. În timp ce ne îndepărtăm, privesc cu jind la toți ciudații planetei, la lipsa oricăror bariere. Impresia smulsă în fugă e de bună dispoziție generală și generalizată, de trepidație și nebunie curentată.

Li (ofticată rau): -Ce muzică era aia?

Ale: -Heavy metal, cred.

Cri: - Da’ de unde! De nebuni, de drogați. Mamă-ta voia acolo, să țopăie la ultimul etaj!

Ce oameni, dom’le, ce oameni! Nu m-au lăsat să pătrund în inima stupului. Ăștia sunt încuiați rău de tot. Moraliști burghezi. O să mă taie de la orice formă de distracție. Mă montez din ce în ce mai tare. Cutreierăm pe străduțe, cu mine bosumflată ca un copil căruia i s-a luat jucăria preferată. Din iubire și generozitate absolut firească la mine (nu pot să le stric ziua!), în urma unei autoexaminări de-a dreptul profunde, hotărăsc să îmi revin cu ajutorul unui tratament forte. Vestiții cartofi prăjiți olandezi! Mâncare stradală delicioasă, presărată cu sos curry. Efect garantat!

Ușurați să mă vadă revenită la un nivel acceptabil de veselie, cu colesterolul ridicat și glicemia la fel, pentru a nu rămâne mai prejos, Cristi cel feroce și Alex, cavalerul de fier servesc o pizza la o terasă italiană, „Panarama” (probabil fericiți că nu m-am făcut de panaramă!). O singură pizza amândoi. Ditamai bărbații. Se mențin în buget (când eu vă zic că nu sunt normali!). Ultima felie e încă pe farfurie.

Cri (plin de sacrificiu patern): -Ia-o tu, mie nu îmi mai trebuie!

Ale (din pura și simpla dorință de a se opune): Nici mie. Ia-o tu.

Dialogul tembel continuă. Îi urmăresc mișcând privirea de la unul la altul și știu că nici unul nu o să cedeze. Chelnerul dă să ridice farfuria. Pe ultima sută de metri mă reped și înfașc felia rătăcită, smulgând-o din mâinile chelnerului zăpăcit de situație. I-o înfig lui Cri sub nas și îi spun autoritar: „Mănâncă!”, iar el ronțăie docil, în timp ce Ale moare de râs. A ieșit biruitor din războiul pizzei. Are de ce să fie mândru!

Intrăm într-o bombonărie. Cristi își culege picăturile colorate din zecile de sortimente și e fericit pe planetă. Și cică eu eram copilul! Pe autobuz înapoi, îi intind șoferului 10 euro, dar mi-i refuză și ne poftește să călătorim gratis.

Li (efervescentă): -Mă simt fermecătoare. Cred că l-am impresionat cu rujul meu și strălucirea interioară!

Cri (pragmatic): -Oi fi fost a o mia călătoare!!!

Pe balconul înserării e timpul pentru o nouă experiență. Ale îmi intinde o prăjitură cu canabis, după ce pe prima a ronțăit-o el.

Ale (explorator): -Au un miros și un gust specific. Simți?

Cri (oripilat de prostia pe care o facem): -A pișu de pisică!

Li: -Cri, tu nu vrei?

Cri: -Cineva trebuie să rămâna treaz!

Ploaia începe brusc pe balcon și eu, tot brusc, încep să râd isteric, sub privirile absolut stupefiate ale soțului și ale fiului meu. Râd și râd, aproape fără aer, mai ales că ei cred că e de la prăjitură, iar eu știu că e râs de veselie, pură și primară, e râs de râs.

Ale: -Ia dă-ncoa chestiile alea, să nu mai pună mâna pe ele. Evident nu face față! Jesus!

În timp ce adorm, sub cerul apusului care bate prin ferestre, îmi spun ca Amsterdamul e pur și simplu unic! Un amestec de milkshake cu canabis. N-am mai gustat.