Ce este maturitatea?

“Dance like nobody’s watching.”

Fiul meu m-a întrebat asta într-o zi și am fost mândră ca un păun că încă mă mai întreabă ceva. Pe mine, silly mum a lui. Unica și irepetabila. Vrând să fiu foarte înțeleaptă i-am spus că mă gândesc puțin și îi spun. Îi dau cea mai filosoafă și deșteaptă definiție a tuturor timpurilor. M-am gândit. Și m-am tot gândit.

A trecut vreo lună, de-atâta gândire îmi sfârâie creierii, n-are rost să mai amân, tre’ să găsesc răspunsul, altfel mă fac de râs iremediabil și n-o să mai fiu doar “mama cea prostuță”, ci și “mama cea bătrână”, ceea ce este inacceptabil.

Evident, dacă e să recunosc adevărul, eu sunt în plină și deplină maturitate (dacă nu acum, atunci când?!), aproape răscoaptă maturitate, ar trebui să mă autodefinesc și gata. Și ar trebui să fie ceva ce e total diferit de copilărie și adolescență. Categoric. Adio alte vârste. Aceasta e maturitatea. Din ea te mai paște doar bătrânețea.

Când ești matur?

Atunci când nu mai spui tot ce gândești, când ai învățat să te uiți în ochii celuilalt și să îl minți cu artă și precizie milimetrică, cu abilitatea practicii îndelungate. Când îți controlezi emoțiile cu șurubul aspru al voinței și furia oarbă care te-ar face să arunci cu lucrurile în pereți nu mai explodează decât în interiorul tău, în fibrele acelea neuronale fragile care îți irigă ființa. O dată distruse, te pomenești cu câte o gaură neagră, o zonă lipsă pe desfășurătorul din carne și oase, harta aia proprie care îți arată unde e nordul și răsăritul vieții, unde e sudul și apusul. Uneori te lovește vreo boală provocată de detunările interioare, dar te consolezi și zici că e bătrânețea.

Atunci când îți controlezi tristețea cruntă care te face să te holbezi cu ochii goi la țesătura microscopică gri-oțel a lumii, rămâi calm când barca ta intră din plin într-un iceberg știind că totul trece și dacă nu trece, tot trece. Se scufundă azi, se ridică mâine. Și dacă nu, mare scofală. Clar, când ești un ipocrit măiastru, atunci ești matur. Când ai învățat să spui ce se așteaptă de la tine ca să dai bine. Când șeful se răstește și are aere de ciocoi asmuțit asupra iobagilor, iar tu știi deja cum să zâmbești și cum să folosești arcușul cel mai fin în reglarea dispozițiilor umorale. Ceea ce crezi cu adevărat poate să rămână departe de ochii lumii, uneori departe chiar și de ochii tăi. Nu e ușor să te uiți în oglindă și să te regăsești, atât de rătăcit tu de tine însuți, atât de imperfect în toată maturitatea ta.

Tot matur ești când nu mai ai încredere în nimeni, viața te-a învățat că încrederea dăruită înseamnă suferință și că invariabil o să încasezi drept în moalele capului lovituri care te vor transforma într-o râmă nevolnică târându-se pe asfaltul încins al durerii. Mai bine nu, mai bine te agiți în mijlocul vieții tale, aferat că ai atât de multe de făcut, te învârtești repede, repede și în vârtejul creat nimeni nu mai poate să-ți vadă inima. Poate nici n-o mai ai, ai rătăcit-o prin labirinturile zâmbetelor false.

Matur ești atunci când plasele de siguranță se țes în jurul tău zi după zi și ești perfect mulțumit de încolăcirea lor lipicioasă, nu mai vrei să riști nimic, de ce ai face-o?! E atât de bine în coconul obișnuințelor tale, rutina devine zeu absolut. În același timp nu te poți lăsa o clipă pe tânjală, nu poți lăsa garda jos, nu care cumva să fii luat drept fraier sau, și mai rău, nu cumva să fii cu adevărat un fraier. Ziduri de beton îți protejează inima de fâlfăirile iubirii, de emoțiile dulci ale începuturilor, plase de beton armat îți protejează celulele de orice sclipiciune a noului.

Dacă totuși ești lovit, dacă vreo săgeată subțire și acidă străbate prin găurile infime ale plaselor, te vei preface că nu te-a durut, vei zâmbi curajos și te vei transforma într-un clovn cu mișcări de robot despicat. Matur până în pânzele albe.

Atunci ești matur când nu mai trăiești în prezent, ci mereu în trecut sau în viitor, orice mișcare din prezent îți apare ca pictată în fața ochilor cu nenumăratele ei consecințe, benzi desenate ale posibilelor dezastre ce ți se pot întâmpla. Viața nu mai e simplă, un joc de copii, viața nu mai e un bungee jumping adolescentin, a devenit o chestie profund serioasă, cauză și efect înlănțuite într-un lanț gros ce te ancorează de realitate. Trebuie să fii foarte grav și serios, nebuniile sunt ceva inacceptabil, spontaneitatea e expulzată definitiv și irevocabil, ai o responsabilitate aici și trebuie să te ții de ea.

Maturitatea este atunci când nu mai speri la absoluturi și înveți să te descurci cu ce ai, atunci când perfecțiunea și-a dovedit absurditatea și știi că fericirea vine numai câte un pic și pleacă repede. De ce să fii dezamăgit?! Ai experimentat deja dezamăgirea. De nenumărate ori chiar. Nu e nimic plăcut în ea. E mai bine să înțelegi în profunzime legile și să te aștepți la tot ce poate fi mai rău, invariabil lucrurile pot sfârși prost. Normal că sfârșesc prost, la nivel absolut toți murim în cele din urmă. Dar e bine să fii cinic, te simți bine să fii cinic, e apanajul maturității sau pana ei de păun, cinismul te ține în siguranță, protejat. Fiindcă tu zâmbești drăguț și ipocrit, respectând civilizat contractul social, știi că toți fac la fel și îți repeți asta zilnic, ca o mantra a spiritualității absolute. Zâmbetul de însoțitor de bord a devenit emblematic și vital. Ce dacă ești doar un însoțitor în propria ta viață?!

Când despici firul în 49, capacitatea ta de analiză a crescut exponențial cu anii adunați pe răboj și reușești să elimini cu viteză toate variantele inutile, așa măsori maturitatea. Ca atunci când îți cauți o pereche de pantofi și alegerile sunt cu sutele. Dar tu sintetizezi și pleci acasă cu perechea perfectă. Chestie relativă, după două zile s-ar putea să te întrebi de ce naiba ți-ai luat pantofii ăștia care te bat la călcâi de te omoară.

Când ești pe deplin matur?

Când înveți să te descurci singur, ești pe cont propriu, pe picioarele tale bine înfipte în solul mișcător al planetei, nu mai depinzi de nimeni și știi că orice problemă are o soluție. Mai mult sau mai puțin. Nu mai ai nevoie de ajutorul nimănui, ești liber să te învelești în singurătate ca într-un cocon, nimeni nu mai poate să străbată orizontul până la tine, nu permiți nici o intruziune nepoftită, că doar toți suntem supuși greșelii și suferința e adusă întotdeauna de cei supuși greșelii. Mai bine nu.

Cicatrice peste cicatrice, maturitatea s-a înălțat pe un zid de cicatrici. Ea însăși e o cicatrice uriașă, cu pielea arsă și atârnând îngroșată și ridată peste marginile vechilor răni. Maturitatea are perversitatea ei, e impură și decantată din limpezimea și naivitatea vârstelor anterioare. Decantată în acest lichid tulbure, în care nu ni se mai văd limpede ochii. Unii copii, în înțelepciunea lor înnăscută și nu dobândită, spun inocenți:”Eu vreau să rămân mic.” Nu vor să se facă mari. Știu ei de ce.

Maturitatea e deseori fricoasă, mincinoasă, lipsită de îndrăzneala pasului în gol. Stă cuminte în colțișorul ei și nu mai speră să schimbe lumea. Se uită la copii și la adolescenți și nu se mai recunoaște. Se uită cu superioritate, de parcă ar fi câștigat ceva. Când de fapt a pierdut.

Mă uit drept la diamantul din fața mea pe care scrie în graffiti negru “Maturitate”. E real, așa este. Una din realități. Am văzut limpede în apele lui străveziu rectangulare. Dar știu că pot să privesc și din cealaltă parte. Nu trebuie decât să-l întorc. Maturitatea se înfiripă aici din pene argintii de porumbel și zboară încet, ca o pasăre moale și albă printre luminile diamantului. Realitatea din cealaltă parte. A paharului plin. Realitatea mea. A oricui dorește.

Cred că asta e maturitatea. Da, asta e. Când știi ce e și te construiești conștient taman invers. Asta e ideea de bază, că ești conștient. Maturitatea este atunci când te opui din toate puterile să fii matur. Când respecți legile adolescenței și ale copilăriei. Și toate sunt cu susu-n jos.

Știi că oamenii pot să te fraiereasca și te lași fraierit. Cine știe, poate unul pe care îl ajuți chiar are nevoie să fie ajutat. Lași garda jos din când în când, să poți savura trăitul cu toate exploziile lui. Nu îi mai spui tinereții că iubirea nu durează, dacă ai noroc durează. Râzi mult și des, din senin și cu cei dragi lipiți de inima ta, ba chiar și cu ceilalți, oameni frumoși pe Pământ. Te scuturi de cinism și apele lui noroios vârtoase și treci peste trădarea prietenilor, de atâtea ori am trădat și noi, chiar dacă ni se pare că suntem sferici și fără pată. Toți suntem la fel, toți o apă și-un pământ. Îi putem ierta pe ceilalți și ne putem ierta pe noi înșine.

Atunci ești matur când înlături evidența zilelor rele și o regăsești pe cea a zilelor cu soare, când știi că oamenii au frumosul în ei, că iubirea durează o veșnicie.

Maturitatea deplină e atunci când ai curaj. În ciuda a tot și a toate. În ciuda experienței și a înțelepciunii. Curajul nemăsurat să ieși în lume cu inima dezvelită, pulsând roșu-cald sub cerul peruzea, curajul să te uiți în ochii oamenilor și să te dezvălui adevăr după adevăr, aripă după aripă, curajul de nedescris de a te simți umblând pe culme, o culme ca o sfoara întinsă, gata să cazi și totuși alergând înainte cu o siguranță de nedescris, o siguranță nebună și aiurită.

Așa și numai așa poate reușești să faci lumea cu o picătură mai bună, cu un strop mai curată.

Poate un om va zâmbi mai mult pentru că i-ai fost curcubeu.

Maturitatea înseamnă să te pierzi continuu și să te făurești continuu.

Aceasta e maturitatea. Cel puțin de unde mă uit eu.