Ghid de călătorie

Parcă niciodată nu am cunoscut dreapta măsură până acum. Nu că acum m-aș califica pentru vreun podium. Mereu am căzut dintr-o extremă în alta. Alternând între șoricel fricos și dragon în zbor. Niciodată simultan, mereu pe rând. Ca și cum o exagerare nu putea conduce decât la cealaltă exagerare. Uneori ascunzându-mă pe după ziduri, micuță și gri, având grijă să nu mă vadă nimeni. Propria-mi mamă abia reușind să mă distingă printre faldurile cenușii care mă învăluiau de sus până jos. Crezând cu maximă convingere că fiica ei e modestă și tăcută, sensibilă până la lacrimi, exagerată în gingășia ei. Toată copilăria și adolescența am fost așa. Cerșind atenția și iubirea, cumințenia pământului.

Visătoare, nesigură, aproape fără nici un pic din aplombul caracteristic familiei. Delicat numit așa. În realitate era vorba de o lăudăroșenie ce simula încrederea în sine dusă până la maximul capacității de suportare a celorlalți. Tatăl meu putea face orice, o afirma glorios în orice clipă. Și o și făcea. Fratele meu la fel. Mai puțin cu făcutul. Dar el era încă foarte tânăr. Mai târziu, în anii maturității lui a început să semene cu tata. Cum și eu am făcut-o.  

În cele din urmă am schimbat clasa a treia, unde călătoream, cu clasa I. Vagonul de lux.

Multă vreme am crezut că sunt perfectă, minunată, cea mai cea dintre toți și toate. Sânge regal, eu și numai eu. Gata cu șoricelul speriat. Acum eram cea mai bună mamă din lume. O soție minunată. O profesoară dedicată și super talentată. Tot orașul își scotea pălăria când mă întâlnea.

Îi ajutam pe toți, îi rezolvam într-o clipită! Le știam pe toate, gândul meu rezonator era peste tot, modificând universul, reparându-l și aducându-l pe calea cea bună. Aveam dreptate cam în toate situațiile și restul trebuiau să ia seama. Eram pe val. Războinică neînfricată a luminii.

În faza următoare a vieții m-am dezumflat, ca un balon care s-a avântat prea sus și n-a făcut față presiunii zonelor înalte. Nimic nu îmi reușise. Simțeam că am eșuat în tot și în toate. Tot ce făcusem era imperfect, atât de imperfect. Mă mai țineam un pic cu dinții de reușita în carieră, dar era cu dubii mari și aici. Cealaltă extremă, desigur. Sus-jos, sus-jos. Eu. Abia mă mai târam într-un tren personal dezafectat. Alunecam la vale pe coclauri tulburi.

În singura mea întâlnire cu un psiholog, timp de o oră m-am jelit și m-am bocit cum nu am făcut eu nimic bine în această viață, nimic nu mi-a ieșit, vai de capul meu, eram ditamai ratata și banala. Ba mă mai și lăudasem în toate părțile ce grozavă sunt eu, ditamai explozia solară. Absolut jalnic. Îngrozitor de patetic.

Am primit drept răspuns, drept cadou, o imagine foarte simplă. Viața mea era un diamant cu multe fețe. Dacă mă uitam la ea printr-o latură a diamantului, toate puteau să-mi pară scăldate în apele întunericului. Bezna le păta, murdărindu-le. Dacă mă uitam printr-o altă fațetă puteam să văd cum soarele zâmbea și aurea totul. Aceeași viață, același diamant. Aceleași eforturi, doar poziția diferită în fața oglinzilor. Atunci am înțeles că toate perspectivele erau ale mele, ale ochiului meu și că eram și una și alta. Că făcusem lucrurile și bine și imperfect.

Îi mulțumesc și acum. Nu am avut nevoie de mai mult de atât.

Acum sunt de toate. Și fricoasă, și în zbor. Laolaltă. Știind și acceptând. Uneori mă las doborâtă de spaimă, dar apoi mă înhaț singură de o aripă și mă arunc înapoi în zbor. Fac lucrurile așa cum le-am făcut întotdeauna. Cât de bine pot eu. Acum și aici. Mai înțeleaptă de atât, în acest moment, nu sunt. Poate peste alți câțiva ani voi fi, dar acum sunt ceea ce sunt.

Umblu în balans pe sfoara ce atârnă între două puncte, uneori mai clătinat, alteori mai avântat. Uneori mai plâng de neputință, alteori mă laud și mă încred cu nesocotință. Deseori propria-mi lăudăroșenie mă face să râd cu drag, îmi aduce aminte de tatăl meu, de fratele meu. Amândoi plecați pe meleagurile verzi ale modestiei și ale luminii. Amândoi în inima mea.

Asta sunt. Mă străduiesc din răsputeri. Mă străduiesc conștient și uneori chiar și în vis. E călătoria mea și vreau să îmi iasă cum trebuie. Fac tot ce pot.

Nu mă las. Încerc să mă țin în echilibru pe această frumoasă margine de lume care dansează periculos între lumină și bezna absolută. Între curcubeu și fulger.

Toate lucrurile îmi ies bine. Și mai puțin bine. Unele nu-mi ies. Cum le vine lor.

Ca tuturor.

Toate aceste scări colorate

Ca întotdeauna, ca fiecare, în ultimele luni am adunat tot felul de dorințe despre cum aș vrea să fiu, de fapt despre cum știu că sunt și vreau să și reușesc să fiu. Despre cum cred că ar putea fi viața mea, dacă aș avea energia și puterea să mă cufund deplin în ea. Până peste cap, nu așa, subțirel, până la genunchi sau până la brâu.

A trebuit să mă gândesc bine dacă nu mi-e bine așa cum sunt, căci, între noi fie vorba, mi-e grozav, nu bine, a trebuit să analizez temeinic dacă cei aproximativ 57 de ani ai mei nu mă îndreptățesc la această viață liniștită, zen, absolut hygge și fengshui laolaltă și la grămadă.

Doar mi-am făcut deja alegerile cu zeci de ani în urmă, mi-am purtat luptele, mi-am trăit pierderile și mi-am implorat nehotărârile și slăbiciunile să mă lase în pace. Ăsta e îngerul de pe umărul stâng. Cel care îmi spune ca viața mea de acum e perfectă și nu mai are nimic de schimbat, că sunt obosită de atâta luptă și că uite, numai dacă gătesc două ore sunt gata leșinată pentru toată ziulica. Duse sunt timpurile când făceam cu ușurință zece feluri de mâncare pentru un familion de 12 oameni. E îngerul care îmi spune că merit să mă odihnesc, chiar am făcut multe. Am fost ca prâsnelul și m-am învârtit ca titirezul. Gata, merit să stau, cu mâna pe inimă recunosc asta.

Dar mai este si umărul drept, cu îngerul aferent. Ăstuia nu-i mai tace gura, cu tot felul de aiureli fantasmagorice. Dar îmi place să-l ascult. Zice că ce prostii sunt astea cu zenul si odihna?! Ce atâta oboseală, când am numai 58 de ani! Mă rog, aproape. Că este timp pentru acest gen de viață dupa 70. Sau chiar 80. Nu știu, că încă nu am fost acolo. Că până atunci mai sunt lupte de purtat și vârfuri de cucerit. Că pot, că acum sunt atât de deșteaptă cum nu am mai fost vreodată în viața mea. Că sunt în sfârșit înțeleaptă, după câte prostii am făcut. Că în loc să stau pe fundul meu în viața mea liniștită, uite ce am făcut, am emigrat! Mai mare semn de totală nebunie și zgâlțâială nu poate fi. Ăsta e un semn că voiam altceva. Că pot și pot și iar pot. Că e doar o contradicție în termeni. Între zen și „foc și pară și explozie solară”. Aparentă. O dihotomie oarecare. Că de fapt eu sunt complet eu în ambele definiții existențiale. Că nu sunt eu fără unul din termeni. Că trebuie să fiu și oază de liniște și „hustle and bustle”. Deodată.

O sinteză foarte bună pentru tot tumultul vieții. Trebuie și pot.

Tracasată la culme, între cele două voci care îmi bâzâie în urechi de atâta timp, am hotărât să le ascult pe amândouă. Câte un pic din fiecare. Zen de câte ori se poate. Că oameni suntem, nu roboți de luptă. Preferabil chiar zilnic, așa spre seară sau în orice moment apare câte un apus înflorat pe cerurile de acasă.

Să fiu și foc și pară începând cu noul an. Să n-o mai iau la sănătoasa când ajung în zone de conflict. În brațele caracatiței. Să fiu yoda cel înțelept și ninja războinicul. Sună bine din condei. Ei, poate n-o să reușesc tot timpul, dar important e să încerci, toată lumea știe asta.

Știți ce impact are un an nou. Cum te hotărăști că o să dregi și o să faci și o să schimbi planeta și o să devii un om cu totul nou. Te apuci cu elan sisific să faci toate punctele de pe lista ta și te ține o perioadă. Poate o lună, poate trei zile. Vechiul tău eu răzbate la suprafață și lenea începe să îți cânte cu glasul ei de sirenă din largul mării albastre. E clar. Doar lenea te împiedică să faci. Să fii. Între noi fie vorba, lenea e bună, e dulce și perfect adaptată conservării tale în formolul statului pe loc. Știu că o să vină peste mine. Sunt pregătită. De aceea nici nu am făcut o listă cu planurile mele. Am de gând să o iau pas cu pas. Azi un pas, mâine încă unul. Planul meu năstrușnic e să-mi iau lenea prin surprindere. Să fiu spontană până o zăpăcesc cu totul. Să vedem câtă grămada de înțelepciune s-a adunat după atâta amar de ani. Să vedem cum voi împăca și capra și varza. Zenul și explozia solară. Să vedem cum voi reuși să mă păcălesc eu pe mine însămi. Mă simt pregătită.

Pentru că mi-e clar. Starea aceasta de plutire zănatică în apele liniștite ale oazei, starea aceasta de fericire aiuristică nu e întru totul satisfăcătoare. E nevoie și de niște mișcare. Așa că da, asta e hotărârea mea pentru anul cel nou. Să mă mișc. Pe scări în sus.

E un singur punct pe această listă minimalistă. Dacă e doar unul, sper să îl pot îndeplini.

Curaj, asta e tot ce am nevoie.

Curaj să urc toate scările astea colorate și să nu-mi bag în seamă genunchii scârța-scârța.

Cerul e atât de albastru!

Hai că pot!

Sub umbrelele Timișoarei

Uneori ți se dăruiește un timp în afara timpului.

Uneori timpul nu mai există. Nici trecerea. Spațiul dintre două puncte se comprimă și devine bătaia de aripi a unui fluture. Portal în timp, suspendat între lumi. Treizeci de ani și mai bine se înscriu perfect în voluta unei secunde.

Riduri și dureri de genunchi, încărunțeli și alte cele devin doar o amintire a viitorului.

Prezentul e cu totul al acestor fete frumoase, strălucitoare în tinerețea lor, cu fețele luminate în râs și bucurie, fețe peste care nu au trecut ani și ani, ci doar eternitatea unei clipe. Prezentul e al nostru. Cele mai măiastre păsări ale lumii, cele mai bune prietene.

Ne uităm una la alta și ne cufundăm în vrajă, în senzația acută de albastru de portocală. Suntem florile soarelui, suntem surori în inimă și în sfârșit suntem împreună. În această întâlnire- reîntâlnire în locurile studenției noastre, aici, la Timișoara. Nu a fost deloc ușor să ne creionăm drumurile spre înapoi, viața ne-a risipit în întreaga lume, peste mări și țări. Ca o mână de vânt care aruncă semințele spre înaltul cerului. Semințe care au alunecat apoi spălate de ploi, cutremurate de furtuni, arse de sori și luni pline ca orice alte semințe.

Și iată-ne în acest Acum, acest moment dulce ca o răsuflare de copil, e chiar Crăciunul bucuriei noastre, e Marea Întâlnire, exact așa cum am visat-o.

Cum s-au aranjat toate. Drumurile noastre de toate zilele, banale, muritoare ducând neștiute spre chiar miezul extraordinarului. Spre originea a tot și a toate, spre locul de baștină al acestui “Noi”, rotund ca o rodie. Rodie învelită și protejată de șapte foițe de aur. Vânturată prin anotimpuri, bătută de înghețuri și cufundată în găuri negre, dar mereu salvată și încălzită în colțișoarele inimii. Rezistând încăpățânată pe crengile dezgolite în iarnă.

E atâta vară acum. Am venit, suntem aici. În plină sărbătoare a sufletului, mâncând semințe parfumate de rodie și râzând din orice.

Prietenii am avut și avem, multe le-am rătăcit de-a lungul vieții, dar nu pe aceasta. Nici una ca asta.

Întotdeauna am simțit că iubirile adevărate, cele care cresc împreună cu tine, te creionează atât de puternic cu lumina și frumusețea lor, cu sunetul lor de vioară în zori de zi, atât de adânc își răsfiră rădăcinile încât le porți cu tine oriunde te-ai duce. Pentru totdeauna. Oriunde te duci, ele vin cu tine. Vin odată cu inima ta, care continuă să bată.

Cuvintele dintre noi pot străluci, licurici de-a lungul drumului sau pot să lipsească. Te vezi ori nu te vezi, nu are nici o importanță. E mereu bine și soare blând sub umbrelele iubirii. Trec anii. Te reîntâlnești. Și parcă ieri te-ai despărțit ca să mergi pe drumul tău de călător.  Frumusețea izbucnește albastră și pură și toată inima îți înflorește în bucurie curată și dulce.

Mult timp nu am putut scrie despre întâlnirea de la Timișoara, întâlnirea noastră de trei zile. Nu puteam cuprinde în cuvinte rotundul. Sfera, deplinul. Silabele, sunetele potrivite erau de nedesfășurat în linii lungi, subțirele. Nu se voiau simetrice, așezate cuminte pe hârtie. Dansau în pete de culoare și se combinau la nesfârșit în alte și alte musicaluri. Nu m-am priceput niciodată să aștern pe hârtie muzica. Dansul. E prea mult, e prea sus.

Tot ce pot spera e să schițez tabloul foarte palid al unei străluciri ce-mi ia ochii. Nu sunt în stare de mai mult. La fel cum telefonul meu se uită la splendoarea mov a glicinei revărsate din preaplinul de nu-mă-uita al cerului și scoate la iveală, cu icnet, o poză alburie, abia creionată. O biată imagine sepia a misterului ascuns în corola de minuni a lumii.

Mă bântuie presimțirea. Senzația binecunoscută. Când văd culorile neasemuit de frumoase ale Firii, aproape vreau să le sorb de frumoase ce sunt, verde lucios, viu și albastru electric, roșu, portocaliu și galben de fluture. Și vreau să le trag în poză. Dezamăgirea care urmează. Ce amărâtă de poză. Totul e redus la jumătate, pălit, ca și cum s-ar fi scurs vreo sută de ani peste toate, e doar amintirea de demult a unei explozii solare. Prea mult pentru puterile mele de muritor oarecare.

Așa și acum. Simt încă bucuria de vara trecută, o simt în înflorirea inimii și în fiorii degetelor, o simt întipărită în toate celulele, dar nu pot s-o descriu.

E foc și pară și explozie solară în trăirea această magică, e doar o floare de colț presată între file vechi în cuvintele mele.

Dar nu vreau să uit. Memoria mi-e și mai palidă decât silabele. Până și florile de colț sunt atât de prețioase.

Întâi au venit drumurile noastre spre Timișoara. Mi le-am imaginat, în liniștea visării mele din York, ca pe niște fire de aur străbătând lumea și unindu-se într-un ghem strălucitor taman la pensiunea Nora, un mic punct în univers. Sau taman în inima noastră. O frunză încă verde, atât de verde.

Avioane, mașini și pași, fire întortocheate sau drepte, le vedeam pe toate, indicatoare luminoase, fosforescente, în timp ce așteptam să-mi vină rândul. Ghemuri desfășurate, esențe de trandafiri așteptând cuminți eliberarea. Zborul. Mai sunt atâția kilometri, atâtea secunde. Și vom fi toate în starea de grație a duminicii. O duminică binecuvântată a sufletului.

Știu că am întins brațele și am respirat adânc. Fericită. Simțindu-mă ca o floare a soarelui plutind încântată pe o mare de albastru.

Timișoara, 6500 km.

Timișoara, 2032 km.

Timișoara 1200 km.

Timisoara, 252 km.

Timișoara, Timișoara...

Încă simt cele trei zile în care clipa s-a dilatat la nesfârșit și totul a fost doar prezent și carpe diem. Înglobând în mod misterios tot trecutul și viitorul, în aceeași secundă fermecată. Cele trei zile în care eu m-am conținut pe mine însămi și am conținut fluid tot ceea ce mă înconjura. În care nu am avut nici un fel de întrebări, doar răspunsuri.

Și noi toate împreună, împletind bucurii, cu ochii la focul care ne încălzea de atâta timp.

Timișoara a fost mai fermecătoare ca oricând, ce oraș frumos are România! Parcul rozelor ce vin, parcul rozelor ce-au fost.

Căminul 13, la fel de vechi cum ne așteptam, ba chiar mai dihai în vechiul care-l acoperă, ăștia au uitat complet să-l renoveze, poate au vrut să ne aștepte, deși nu prea pot să înțeleg cât de bătrân arată săracul și cât de tinere și superbe suntem noi. Ei, asta e, ce să-i faci, tot îl iubim. E al nostru. Uite balconașele de unde ni se furau rufele și de unde priveam în zare, clipind des, așa cum numai tinerețea poate clipi, uite camerele-cheie, camerele magice ale zilelor noastre de studente! Cât frig am mâncat în ele, câte pachete delicioase de acasă am împărțit, cum îmi ascundeam cozonacii pe sub pat și cum fetele, drăguțele de ele, mi-i terminau cu generozitate în absență. Încă simt pereții de la 402, pictați în “Sic transit gloria mundi”, perdelele împletite din fire de păianjen și iubire fluturând în arșița de nedescris a verii și a examenelor, încă știu pe de rost speranțele urieșești și disperările catastrofale, ușa izbindu-se de perete, lacrimile, râsetele, deghizările în contese și țigănci și lumea disecată în adevăruri și revolte. Muzica sufletelor. Pașii mei de elefant alb alunecând pe holuri, grația inefabilă a tuturor fețelor frumoase întoarse spre lumina chioară a becului de seară ce ne veghea întâlnirile și poveștile. Focul, para, explozia solară.

Uite, Universitatea, parcă mai mică, dar tot măreață, neschimbată în spirit, modernizată pe ici, pe colo, dar nu în chestiile esențiale. Noi cu noi. Umbra fetelor ce am fost, umbra fetelor ce suntem. Bucuria de nedescris care le adună pe toate laolaltă.

Noi, noi, noi. Noi mâncând semințe pe holul pensiunii și stând la taclale ore întregi în suflete descoperite și gânduri împletite. Noi, mirosind sticluțele dulci de trandafiri. Noi savurând mâncarea românească, mai bună ca oricând în amintirile noastre. Noi, cutreierând înfiorate prin librăria celor mai grozave cărți, atingând titlurile și încântându-ne de iubirea bineștiută. Noi, râzând prin parcuri și pe drumuri de noapte prin toate coclaurile Timișoarei.

Râzând, gustând fericirea. Trăind esențial. Arzând fiecare clipă în bucurie și parfum de salcâm înflorit. Rodii și trandafiri și flori de portocal peste tot cuprinsul, în afară și adânc înăuntru.

Uneori viața îți dă lămâi. Faci ce poți cu ele. Nu sunt de neglijat, de multe ori îți pot schimba percepțiile. Alteori îți dă portocale. Și parcă nimic nu poate fi mai bun. Dar apoi, uneori, foarte rar, viața îți dă cozonac aromind dulce a lămâi și a portocale, îți dă ditamai Crăciunul în plină zi de vară. Și atunci știi.

Știi că ești bine. Indiferent ce nu ți-a ieșit, ce ai greșit, ești bine. Ai găsit pur și simplu Graalul. Piatra filozofală stă frumos așezată în palma ta. În această secundă te poți opri. Nu mai trebuie să alergi. Să lupți. Să cauți, Să te chinui. Nu mai trebuie să faci nimic decât să râzi în soare. Ca un copil bălai. Un copil fericit.

Ți s-a făcut cel mai mare dar. Ai meritat sau nu, l-ai primit.

Tot ce trebuie să faci e să-l ocrotești în pumnul strâns. În clipirea genelor întoarse spre albastru. În fluturarea de o secundă a inimii.

Stau și mă uit cum lumina îmi radiază printre degete, se răspândește ca o miere parfumată de jur împrejurul meu, aur lichid, răcoros în fierbințela lui, răcoros ca o dimineață veșnică de vară.

Niciodată nu am lăsat să-mi scape ceva. Vreo trăire netrăită. Așa că da, vin.

Să adunăm încă o dată drumurile împreună.

Ce spui?! Câți kilometri sunt până la următoarea Întânire?

Mi-am luat deja bilet de avion.