Ce am luat cu mine în Anglia

“Și de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă la crinii campului cum cresc: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.”

Dacă stau să mă gândesc bine, nu sunt departe. Sunt pe un câmp, una cu câmpul. Cu florile. E limpede ca un zbor de buburuză cum am ajuns aici.

Întâi i-am dat drumul casei noastre să se ducă în lumea largă. Am eliberat-o din lesa prețioasă în care o legasem cu mare cinste. M-am uitat de jur, împrejur, la mobilele frumoase, luminoase și în sfârșit pe gustul meu, la opera de artă rafinată de-a lungul a 23 de ani, la parchetul alburiu lucios, plin de urmele pașilor noștri, la pereții calzi, impregnați cu râsul copilului nostru, la aerul dulce care păstrase toate hologramele creșterii noastre împreună, m-am uitat bine și am ieșit pe ușă. Am plecat. A durut un pic. Dar apoi a suflat alinător vântul drumului și a trecut.

În următoarea perioadă, cea a pandemiei am sortat. Am citit o grămadă de cărți și le-am donat. Unele erau înfiorător de siropoase, dintr-o altă epocă a mea, altele erau horror, aveam toată colecția Stephen King, nu mai puteam să o citesc. Aparținea și ea perioadei în care simțeam nevoia să îmi colorez liniștea vieții de zi cu zi cu povești de groază. Nevoie pe care nu o mai simt acum, căci viața a devenit destul de surprinzătoare ea însăși. Mă aștept să apară entități potențial mortale la fiecare colț. Trebuie să fiu vigilentă, nu mai pot să mă înspăimânt cu nimic în plus. 5 cutii, 100 kile de cărți, asta e tot ce a rămas dintr-o biblioteca măricică. Le voi înșira de-a lungul pereților, acolo, în Londra cea măreață, le voi stivui de jur-împrejurul meu și mă voi simți absolut protejată. Vor fi zidurile mele magice, tipărite cu inimi de prieteni, cu toate mâinile de ajutor de care voi avea nevoie. Vor fi meterezele mele, în spatele cărora voi respira adânc, la adăpost de gloanțe.

Zile întregi am recitit scrisorile mele de dragoste, ce frumoasă poveste între mine și omu’ meu, siropoasă de-a dreptul, atât de romantic dulce, frumoase momente, mi-am zis. Apoi am rupt și aruncat la grămadă, le-am păstrat doar pe cele mai frumoase, imaginându-mi cum voi sta în fotoliul meu cadrilat, pe la vreo 70 de ani, cu o pătură călduroasă aruncată peste frigul vreunei ierni și le voi mai reciti o dată. Le voi pipai cu mâini îmbătrânite și le voi simți încă o dată dulceața. Am găsit o scrisoare de la tatăl meu, nici nu știam că o am, scrisori de la mama mea. De la prietene de-o viață. Ce frumuseți, ce comori. Am păstrat câte una. Una e de ajuns. Vor fi rădăcinile mele, legătura cu propria mea istorie. Le voi pune într-o cutiuță într-un colț și mă voi ancora strâns de ele daca întunericul va deveni prea gros.

Am luat buburuzele, se știe. Motorașul meu de zbor, GPS-ul meu spre fengshui-ul universului. Căci acolo vreau să ajung.

Pietricelele s-au strecurat cumva și ele în bagaj. Colorate în toate nuanțele pământului și ale cerului, culese de pe plajele aurii ale verilor noastre comune. Le voi presăra peste tot prin casa cea nouă, firimituri de pâine care să mă ducă din nou acolo, la marea pe care o iubesc cu atâta bucurie, iubire care nu îmi aduce nici un pic de disperare. Firimituri care să mă ghideze prin pădurea întunecată și să mă aducă mereu înapoi acasă.

Două perne, două plapume au rămas ca fiind indispensabile nopților londoneze și oricăror nopți dintr-aiurea, omul trebuie să aibă mereu un locșor cald și pufos, mi-am zis, un culcuș în care să se ghemuiască în poziție fetala și să simtă îmbrățișarea de mult pierdută a mamei. Chestie vitală. Le-am luat.

Trei saci de haine. Nu am avut niciodată prea multe, am socotit mereu că hainele trebuie purtate până la epuizarea lor personala, am cumpărat o bluză când alta s-a rupt, strictul necesar, hainele nu îmi provoacă nici o grija, nu-mi pasă de ele nici cât negru sub unghie, acolo, câteva, exact ce trebuie.

Laptoapele, foarte prețioase. Vin cu noi. Laptopul meu e încărcat cu toate pozele familiei, e plin ochi de cuvintele mele, toate dosarele și fișele mele la engleză, lucrate în 30 de ani au fost transferate în fișiere, am muncit o grămadă acum, în marea izolare, să le scriu, fotografiez, organizez. Am de gând să fiu profesor în continuare, vor fi liana mea curgătoare care mă vă agăța de pomul profesoratului, de mine însămi cea specializată în ceva pe această planetă. Mă voi legăna pe liana mea subțirică deasupra junglei urbane și mă voi simți în zbor printre copaci cunoscuți.

Farfurii, cinci oale și două tigăi. Le-aș fi aruncat și pe astea fără pic de regret și mi-aș fi luat altele, ah, ce frumuseți sunt în Londra, îți vine să plângi lângă ele, dar nu sunt sigură că nu aș plânge totuși din alte motive, dacă le-aș cumpăra. Acolo trebuie bani serioși, toate sunt scumpe de te ard. Mai bine mâncăm la sigur din farfuriile noastre românești și așa ne vom simți legați și de glia cea străbună. Cred, nu știu sigur dacă sufletul meu va simți legătura, majoritatea sunt farfurii albe. Hm. Hei, dar avem farfuriile dăruite de bunica lui Alex acum, la plecare, trei farfurii cu imagini pastelate, gen Nicolae Grigorescu, da, da, ele vor fi legătura cu pământul strămoșesc.

Niște căni, culese de prin călătoriile noastre, uite, asta e din Parga, aialaltă din Lisabona, fiecare are un pic din locul acela de departe, din culorile lui, din fiecare curg valuri, valuri bucuria și lumina în care se scălda sufletul meu în timp ce țopăia pe drumuri neștiute, însetat și înfometat de frumusețea lumii. Normal că, în același spirit, mi-am cules toți magneții de pe frigider și i-am împachetat cu grija în bubble paper. Nu mai am frigider, dar am magneții. Sunt semnele mele personale că am trecut pe acele cărări, sunt amintirile călătoriilor noastre, ale fericirilor mele. Sunt micile mele speranțe că undeva, cândva, voi mai ajunge acolo unde am simțit că îmi explodează epiderma și irișii de atâta solaritate și albastru.

Filtrul de cafea și prăjitorul de pâine?! Da, trebuie. Deja mă imaginez pe minunăția aceea de balcon de care a făcut rost Alex pentru părințeii lui iubiți, privind în zare, peste verde și case londoneze, cu o cafea aburind amar și negru în mână, hygge totul în sufletul meu până la leșin, fericirea trecând peste mine ca un tren racheta în zig-zag.

Ce am mai luat cu mine? Nu mi-am luat cardurile. Le-am tăiat pe toate și am închis conturile. Pentru prima dată în ultimii zeci de ani nu mai am nici o datorie la bănci. Așa că acum sunt fiica ploii și a vântului, sunt buburuză și bonobo, sunt barză avântată în zbor, mai pe scurt, sunt libera.

Da, cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-am luat cu mine. Libertatea mea. Sunt absolut liberă. Să fac ce vreau, să mă duc unde doresc, să alerg sau să stau, să visez sau să mă arunc în văltoare, sunt liberă, liberă până la cer și înapoi. Nici un fir nu mă mai leagă de nici o piatră atârnată de gât. Și libertatea e atât de explozivă în inima mea încât mă simt ca un tititrez colorat învârtindu-se în zbor deasupra unui ocean împletit din turcoaz și lumină. Pot să o iau la stânga sau la dreapta, în sus, în jos, pot să fiu orice. Păpădie, crin sau pescăruș.

Da, cred că libertatea e definiția mea acum. Lipită oareșicum de un strop de nebunie, de lipsa plaselor de siguranță, dar și de îndrăzneala nemăsurată de a mă simți tot tânără, atât de tânără.

Sunt gata să le dau pe toate pentru iubire și zbor. De fapt, le-am și dat. Ce să faci cu plasele de siguranță?! Liberul arbitru e un dar minunat.

Ce are să fie cu noi? Nu știu. Mă bizui doar pe mâinile noastre împletite, nu am nimic altceva.

Suntem simpli drumeți, mergând pe acest drum care nu se va sfârși niciodată și nici nu trebuie să se sfârșească. Suntem crini ai câmpului.

Lumina mă atinge cu palmele ei frumoase și știu cum va fi.

Cum ne-o fi ursita. Mi-e sufletul plin de bucurie.

Jocul de bile

De câțiva ani joc bile. De peste 20, cred. E un joc pe calculator care presupune alinierea bilelor de o anumită culoare, pentru a obține puncte. Pe verticală și orizontală. Nu presupune inteligență sau alte abilități mentale. Cu excepția îndemânării pur mecanice de a mișca bilele. Poate e varianta modernă a “jocului cu mărgele de sticlă”. Nu știu ce ar zice Hesse despre asta, dar probabil ar strâmba din nas.

Deși nu am nevoie de mișcări neuronale de mare performanță cred că reușesc să îmi depășesc propriul punctaj doar o dată pe an. Asta e singura mea evoluție. Îl joc dimineața, seara, de câte ori apuc. Cam într-o oră mă plictisesc groaznic de el. Dar după 30 de minute, de-abia aștept să îl joc din nou. Stau ca un zombi cu ochii holbați în ecran, cu toate ideile șterse, o fantomă a celei ce am fost, a celei ce sunt și pierd timpul în mod grosier. Sunt pur și simplu dependentă.

Scopul declarat, pe lângă plăcerea pe care mi-o provoacă în primele minute este acela al relaxării. Mă face să uit de toate, pur și simplu îmi oprește gândurile, morișca aceea neplăcută și stresantă care îmi face inima să bată neregulat și prea iute. Ca o infuzie de calm și inerție, în fața vâltorii vieții. O infuzie de ceai de tei. Nu e ca și cum aș face Sudoku sau cuvinte încrucișate, acolo mintea ți se agită. Aici e o întrerupere a circuitelor, o ieșire din timp. Deși timpul continuă să curgă.

E ritualul meu de fiecare zi. Momentul meu de calm și împăcare cu universul. E plasa mea de siguranță. Cafeaua mea de dimineață. Nu e deloc inteligent. Nu presupune folosirea rațiunii. Ca în orice dependență, îmi spun mereu că mă pot opri oricând, dar momentan nu vreau, pentru că îmi face bine. Mă destreseaza. Mă asigură.

Uneori ne trăim viața ca și cum am juca bile. Viața însăși se rostogolește ca un joc de bile. La fel de adormitor, de mincinos, de cufundător în inerție. În moarte. Tot ceea ce facem e să ne adormim trăirile, să ne potolim vâltorile. Spaimele. Chiar și bucuriile. Copilăria ne traversează atât de plină de bucurie, adolescența ne trece prin inimă ca o săgeată de foc și lumină, suntem gata să sculptam universul cu propriile palme. Încetul cu încetul însă devenim adulți, ne cenușim, ne îngropăm în cotidianul zilelor, ne aliniem bilele continuu în aceeași mișcare anesteziantă. Plasele de siguranță țesute din bile ne înfășoară din ce în ce mai strâns transformandu-ne în mumii gata de sarcofage.

O ceață groasă ne înconjoară și protejează, nimic nu mai ajunge la noi întreg. Oare jocul ne găsește? Sau noi pe el?!

Rezonăm atât de puternic cu încercarea de a alinia bilele, încât repetăm înnebunitor aceeași și aceeași balansare între roșu și albastru, între galben și verde, în speranța că în cele din urmă o să reușim să instauram ordinea. În viața reală, la fel ca pe ecranul de câțiva centimetri pătrați. La fel și la fel potrivim bilele roșii, 1, 2, 3, 4, 5, apoi, bum! Tot eșafodajul se aglomerează și se prăbușește. Cosmosul se fărâmițează și redevine haos. Pură entropie.

Iar noi o luăm de la capăt. Dacă asta nu e nebunie, înseamnă că e doar disperare. În stare pură.

Planul e același în fiecare zi, în fiecare an: “Dacă spun asta și apoi fac asta, dacă încerc așa și apoi fac pasul acesta, o să reușesc.” Și mereu, o dată și încă o dată, zilele se diluează și încurcă, de nu mai rămâne nimic din ele. Ajungem să respirăm doar aerul rarefiat al laboratoarelor în care trăim. Dar de ce o luăm de la capăt?! De ce încercăm din nou și din nou același experiment chimic?! Aceeași potrivire de aditivi și E-uri cancerigene? Devenim din ce în ce mai opaci și lumina nu mai poate pătrunde prin țesuturile întărite și bătătorite.

Încercăm să ne construim relațiile, întreaga viață ca pe un joc dificil de bile. Ajungem să privim cu ochii șterși ai maturității spre transparența tinereții și să știm la modul absolut că va sfârși în același derizoriu al compromisului, al minciunii, al apatiei. Apoi ne cufundăm din nou în cele câteva minute de plăcere ale jocului de bile și ne păcălim că acum vom reuși.

Eu una nu reușesc niciodată. Mereu și mereu eșafodajul complicat pe care îl construiesc se dărâmă, planurile mele funcționează în ritm de 1, 2, 3, 4. Apoi explodează, castele din cărți de joc spulberate de vânturile abisului. Cosmosul și ordonarea lui nu stau în puterile mele. Lupta aceasta îmi fură strălucirea și speranța, îmi fură tinerețea. Bilele nu se vor alinia cum vreau eu.

Astăzi am înțeles și acceptat asta. Astăzi sunt liberă. Dependența de jocul de bile s-a evaporat de parcă n-ar fi fost. Experiențele dezumanizante ale maturității s-au decantat în libertate și zbor de-aiurea. Nu mai încerc să ordonez nimic. Nu mai construiesc că o furnică. Nu mai atârn de aceleași ritualuri protectoare, nu mă mai mișc pe drumurile zilnice ale rutinei. M-am eliberat de uzura chimică a alinierii bilelor.

Nu știu încotro merg. Nu știu dacă zbor sau alerg. Nu știu dacă voi fi o efemeridă de o zi sau o broască țestoasă. Nu știu nimic și nu mai pretind că știu. Nici un lanț nu mă mai ține legată de stâlpul casei. Nici nu mai am casă. Nici o plasă de siguranță nu-mi va opri căderea. Nu mai am plase de siguranță. Sunt sus pe trapez, gata să mă leagăn deasupra golului. E o completă nebunie, recunosc, sunt un fluieră vânt, dar mi-e sufletul ușor, ca o pasăre frumoasă și albă jucându-se printre rotunduri clare de cer și simt liniștea albăstrindu-mi irișii.

Astăzi am terminat-o cu bilele din viața mea. Jocul s-a sfârșit.

Vreau să mă tăvălesc prin viață, să mă pătrund de ea până la os. Nu asta trebuie să facem cu toții? Până mai avem timp.

Grecia, Efharsto!

Fericirea nu mă mai încape. E un țurțure fierbinte și licoros, lipit de inima mea. Spectacolul mării e de o frumusețe copleșitoare. Fibre vânjoase de albastru se împletesc și despletesc în cristale lichide. Azur, turcoaz, albastru cerneală. Roșuri întrețesute cu portocaliu, griuri tolănite pe galben. E un vibe al culorilor, care îmi face retina să tremure de extaz. Bucuria îmi țâșnește direct din creier, amețindu-mă ca un drog, îmi umblă ca un spiriduș prin vene, țopăind printre castele de endorfine. Sunt acasă. Cu marea în brațe.

Ziua 1. Hara Hachi Bu

Stau în mare până-n gât, făcând mișcări de înot (doar mă prefac, nu știu să înot) și repetând formula magică “Hara Hachi Bu”. Însemnând că trebuie să te ridici de la masă când ești sătul 80%. Aici am eu mari probleme, căci mă ridic de la masă când nici nu mai pot să mă ridic, pentru că am ingurgitat 120 %, de frică să nu mor de foame, sărăcuța de mine. Așa că dau din aripi în apele turcoaz ale Corfului și murmur Hara Hachi Bu. Cu chestia asta împușc doi iepuri dintr-odată, învăț și o limbă nouă, japoneza și adopt schimbarea. Ambele benefice la maximum sănătății mentale. Hara hachi bu, zău că e o chestie ușoară, cel puțin pentru oamenii normali la cap. Îi spun și lui Cristi întruna hara hachi bu, de se uită la mine ca la o nebună. Nu are importanță, soțul trebuie să fie alături de soție în toate încercările vieții, așa că va adopta și el principiul, vrea, nu vrea!

Cri (murmură în surdină, ca o moară stricată):- În seara asta n-am mâncat. C-așa ai vrut tu. Că de prea multă fericire nu ți-e foame. Și nu știu ce bolboroseală japoneză. Și că ce bine, că mai slăbim. Până mâine dimineață la 8:30 n-o fi ușor, dar cumva trece și asta. Dar mâine mâncăm?! Unii mănâncă regulat, și la prânz , și seara. Am auzit că și regularitatea își are rostul ei.

Li (senină și netulburată):- Bla bla bla. Hara hachi bu!

Ziua 2. Shinkansen

Soarele arde conștiincios, așa cum îi șade bine unui soare grecesc de treabă. Stau învelită până-n gât în tricoul meu UV, sub umbrelă și cu două perechi de ochelari de soare. Nu se poate spune că nu mă feresc de ultraviolete, nu?! Citesc din cărțulia mea japoneză, “Ikigai” și descopăr un nou cuvânt de învățat. Mă întorc spre Cristi să îl fac fericit cu descoperirile mele lingvistice, dar descopăr că zburdă ca un delfin, bucuros nevoie mare, printre valurile zilei. Repetând cuvântul, e greu și nu vreau să îl uit, o iau prin mare spre soțul neștiutor. Ajung și încep fericită: “Cri, e un nou cuvânt minunat, shankaila, nu, shinkida, nu-i ăsta, stai puțin, sanshinki, moașă-sa pe gheață, l-am uitat!” Țopăi printre valuri, cu părul ud și trăsăturile contorsionate în încercarea de a-mi aminti, nici o șansă, așa că apelez la sinonimie. “Cri, știi trenul ăla săgeată japonez?” “Shinkansen?” întreabă Cristinelu’ meu cu nonșalanță. Cât pe ce să pic sub val de uimire. El știe deja ce mă chinui eu să memorez. Fratele meu, pe lumea asta toți sunt poligloți în afară de mine??!! Nu-i bai, metafora asta spune că în viață trebuie să adopți schimbarea în mod masiv, intens, să fii un shinkansen, nu un tren leșinat de marfă. Să escaladăm imposibilul! Să-l facem să fie posibil. Sar ca o suricata fericită peste valuri și strig cât mă țin plămânii:”Shinkanseeeen!”.

Cristi remarcă stoic că deja știu mai multe cuvinte în japoneză decât în greacă. Venim în Grecia a nu știu câta oară, dar știu doar kalimera. Bun și ăla.

Tândălim toată ziua într-o dulce nesimțire și leneveală supremă. Eu și cuvintele mele japoneze. Cristi și marea.

Seara, pe balcon, liniște de început de lume și de planetă. Corfu somnolează în murmur de valuri și pășnicie arhaică cu scântei de apus.

Cri(neîncrezător în atâta absență umană): - Dar unde sunt ceilalți? Ce fac? Că nu-s pe balcoane. Oare știu ceva ce noi nu știm? E anormal de liniște. Și ce bine e, adaugă el, dându-și seama că în sfârșit e singur pe o insulă.

Ciulim urechile, să auzim ceva urme de petreceri pe undeva, dar tot ce interceptăm e zborul iute al liliecilor care își au cuibul în acoperișul pensiunii. Țâșnesc, mici săgeți negre pe fundalul apusului și, după spusele Sophiei, proprietăreasa, care vorbește cu mult drag de locuitorii podului, sunt Protectori. Nimeni nu se atinge de ei. Foarte buni la casa omului.

Cri:- Liliuca, nu importăm și noi o pereche?

Ziua 3. Haiku

Arta haiku-ului te ajută să îți regăsești sinele, cică. Simplitatea originară, conexiunea cu universul. Măi să fie, păi pot și eu, îmi zic. Ia să vedem, 5 silabe, 5 silabe și 7. Hm. Și să spui ce-ți vine. Sa lași fluxul interior să se exprime. Fixez bine cu privirea apa de jur împrejurul meu, o agăț de iriși, încercând să-mi accesez sinele prețios și îndepărtat și încep să rostesc încetișor, cu aere de mare guru al planetei tot felul de cuvinte. Dar când le număr silabele, nu sunt în regulă. Păi sinele asta al meu nu vrea să se rezume la 5 silabe. Are mai multe în dotare. Mă chinui, șlefuiesc și dau naștere în chinuri spirituale la trei haiku-uri. Mie însămi nu îmi comunică nimic. Cred că iar am raționalizat totul, îmi spun fericită că am terminat cu poezia. Să lăsăm japonezilor ce e al japonezilor. Dar le scriu repede, să nu se piardă bucățelele de sine.

Talpa fierbinte Murmur de valuri Drumuri pufoase sub apă

Albastrul mării Tăcerea dinlăuntru Intersecții de lumină

Fire de argint în apă. Cred si exist. Răcoare lichidă.

Ziua n . Parga

Coborâm spre plajă agale, pe minunata potecă la 45 grade. Un tip urcă gâfâind și alergând cu devotament. Face antrenamentul de dimineață. Unii sunt de-a dreptul eroici, chiar și în concediu.

Li (cu oareșicare speranță): - Uite, Cri, așa să apari și tu la 8 dimineața, zicând: “Stai liniștită, am ocupat șezlongurile de pe primul rând, poți fi zen, nu te mai enervezi pe rândul 2.”

Cri (retezând orice speranță): - Da, da’ cred că mai degrabă aș zice, cu ultima suflare : “Cheamă salvarea!”.

Luăm micul dejun pe la ora 10, la 9 grecii dorm încă și poți să mori de foame, totul e închis. Dar n-are rost să te enervezi că îți bei cafeaua la patru ore după ce te-ai trezit. N-ai decât să ți-o faci singur.

Li (învârtind prin papară): - Cri, îți mai dau ouă?!

Cri (grijuliu): - Nu-mi da, decât dacă nu-ți mai trebuie.

Li (nedumerită de-a dreptul): - Păi normal că nu îmi mai trebuie, de ce altceva?!

Cri (cu blândețe infinită): - Eu îți dau din dragoste, Liliuca mea.

Cri: - Transpir ca o balenă.

Li: - Balenele transpiră oare?!

Dialog suprarealist, în 40 grade Celsius, seara la 10, pe balconul din Parga. Tocmai mi-am făcut selfie cu râurile de apă ce alunecă pe mine. Vreau să am această amintire prețioasă în cele 6 luni de iarnă și de ploi care mă așteaptă. Să îmi spun:” Odată, cândva, undeva era atât de cald, încât curgeau apele pe noi”. Îi citesc lui Cristi ce ne-a scris Alex: “Aici, la Londra, am scăpat de caniculă, sunt 18 grade, plouă, vremea potrivită în sfârșit!

Cri (fericit în transpirațiile lui): - Și aici e vremea potrivită. Aici nu plouă.

Achileas Bakery e locul extrem de periculos în care ne place să zăbovim în plimbarea de seară. După ce trecem cu bine de restul ispitelor, aici aterizăm invariabil, cedând tentației irezistibile. Grecii se pricep, dar chiar se pricep la copturi.

Li (fermă, cu gândul la regimul de viață sănătos din viitor):- Cri, alege-ți două prăjituri. Și eu îmi aleg două. Dar numai două!

Ceea ce și facem, pofticioși la culme, dând mărunt din buze în dreptul fiecărei tăvi de prăjitură, asta așa, asta da, asta nu, ce mai, e o alegere pe viață și pe moarte! “Numai două?!?!”, întreabă Cristi disperat. “Asta!”. “Nu, că pe asta mi-o iau eu”. În sfârșit, sfâșiați de durerea neputinței de a le gusta pe toate, comandăm. Sunt porții uriașe totuși, o să fie bine, ne autoliniștim. Nu rămânem pe uscat. Grecul se uită la noi, țâțâie din vârful buzelor, în timp ce așază cu grijă urieșeniile dulci în cutie și zice, zâmbind acid: “All this for two people?”

Izbucnesc în râs și confirm fericită: “Yes, for two fat people. But for two days”.

Cri: “For this evening and tomorrow morning”.

Râdem înveseliți în timp ce căldura ne zumzăie încet și liniștitor peste neuronii moleșiți. Grecu’ ne dă restul și zice atotștiutor: “See you tomorrow”.

Și exact așa a fost. A doua zi eram înapoi. Oare de unde o fi știut?!

Urcăm pe potecă gâfâind în soarele nemilos de amiază și cicadele sunt asurzitoare.

Li( oprindu-se să respire, deși aerul e doar flacără vie): - Cri, tu ai dublă personalitate. Prima: “Da, draga mea. Cum vrei tu, draga mea. Tu să fii mulțumită”. Îmi place personalitatea asta. Din păcate, mai ai una. “Vreau acvariu. Vreau telescop. Vreau altă mașină! – Nu te băga!!”. Asta nu-mi place deloc. Tre’ să ți-o schimbi.

Cri (uitându-se fix la o insectă bârâitoare de pe scoarța unui copac): - Tu ai personalitate de cicadă.

Li (mulțumită de asemănare, dă lovitura de grație): - Cri, definește iubirea noastră acum.

Cri (gâfâind de atâta urcuș prin fierbințeală, își dă ochii peste cap, dar răspunde agil): - La locul ei.

Întotdeauna știe să pună punctul pe i.

Cristi a fost să verifice mașina, care e departe, părăsită pe o străduță în vârf de deal. Se întoarce plin de entuziasm:

- Să vezi ce frumos e. Floricele peste tot, pisicuțe, bătrânei ieșiți la cafeluță în fața casei. “Kalimera, Kalimera”!

Li (râzând): - Cine zicea Kalimera?

Cri (mulțumit și zen): - Eu.

Ascultăm cum trilulesc păsărelele pe balcon, seara, ouzo time.

Cri (grijuliu și speriat de previziunile proprii): - Ai grijă să nu dai ceva pe jos de pe balcon. Aiiii, mi-e teamă cu tine.

Li (nepăsătoare și fericită): - Ai mai zis asta, Cristineluț. Relaxează-te. Mă descurc.

Ne uităm unu’ la altul și izbucnim în râs. Știu ce îi trece prin cap. Ce îmi trece și mie. Cum mi-am pierdut pașaportul la Munchen. Cum mi-am lăsat poșeta în restaurant la Skopje. Tableta pe balcon la Parga de a trebuit să ne întoarcem 800 km. Și câte or mai fi! Dar omu’ din greșeli învață. Mai multe sau mai puține.

Zilele la Parga sunt un amestec echilibrat de variațiuni pe aceeasi temă. Răcoarea dimineții, pe balcon, la 7. Numai vreo 26 de grade. Prăjire în cuptorul încins. Pe plajă, la amiază. Baie în marea răcoros de albastră. Sauna continuă cu transpirațiile șiroindu-ți pe tot corpul. Pale de vânt binecuvântate. Trilurile păsărelelor. Grația moale și aristocratică a cohortelor de pisici, cu fețe nobile și ochi uriași verzi. Și din nou căldura impregnându-se moale de sus în jos, ca o pătură uriașă, maternă, pufoasă. Mese delicioase la taverne mititele. Cafele de barista. E bine de totului tot.

E aproape furtună. Bate vântul de îndoaie copacii, marea e neagră. Cristi e plecat după prețiosul ouzo, așa că mă văd silită să devin matură și rațională și să adun parasolarul de pe balcon, pentru că flutură ca disperatul. Abia am terminat importanta treabă, că Martha, proprietăreasa, bate disperată la ușă. Și-a părăsit veșnicul loc zen de relaxare grecească maximă de pe prispă și exclamă panicată, turuind zeci de cuvinte grecești. Pricep unul în engleză: “Catastrophe”! Și îl repet încântată în timp ce îi arăt că parasolarul e în siguranță. “Catastrophe!”, murmur cu deliciu în timp ce-mi dau seama că pentru greci un biet vântuleț e ditamai catastrofa. Ce-ar fi zăpezile din munții noștri?!

Chelnerița de la Vanilla restaurant:- Am venit pentru 5 zile și am stat 15 ani. Grecu’ nu e ca românu’. Dacă e supărat pe tine: “Hai să bem o bere”. Dacă e prieten cu tine:” Hai să bem o bere”. Nu e stresat, nu e grăbit.

Poate asta ador în Grecia. Felul în care ieși din timp și stresul devine o noțiune de pe altă planetă.

Mă uit în jos, de pe balcon, în așteptarea răsăritului. Frunzele de toate felurile se bulucesc una într-alta, grase, doldora de emoția așteptării soarelui. Verzi, mari cât palma, adăpostind ciorchini de kaki, altele mai înguste și parfumate, îngrămădindu-se pe lângă limes, mustind de sevă în preajma lămâilor galbene, fremătând toate a pace și a verde în lumina începutului. E însăși definiția verdelui.

Pur și simplu simt că aceste locuri blânde și calde și frumoase îmi dăruiesc și îmi dăruiesc și continuă să îmi dăruiască. În fiecare vară, Grecia mă intâmpină cu același surâs arhaic, îmi șterge ochii aburiți de zile cenușii și pune înaintea mea cele mai minunate daruri ale firii, ca pentru cel mai de seamă oaspete. Și îmi dăruiește mereu totul, cu același zâmbet netulburat. Mă dăruiește chiar pe mine mie insămi. Mă regăsește de pe unde m-am pierdut și mă aduce înapoi. La frumusețe. Efharsto.