Jocul de bile

De câțiva ani joc bile. De peste 20, cred. E un joc pe calculator care presupune alinierea bilelor de o anumită culoare, pentru a obține puncte. Pe verticală și orizontală. Nu presupune inteligență sau alte abilități mentale. Cu excepția îndemânării pur mecanice de a mișca bilele. Poate e varianta modernă a “jocului cu mărgele de sticlă”. Nu știu ce ar zice Hesse despre asta, dar probabil ar strâmba din nas.

Deși nu am nevoie de mișcări neuronale de mare performanță cred că reușesc să îmi depășesc propriul punctaj doar o dată pe an. Asta e singura mea evoluție. Îl joc dimineața, seara, de câte ori apuc. Cam într-o oră mă plictisesc groaznic de el. Dar după 30 de minute, de-abia aștept să îl joc din nou. Stau ca un zombi cu ochii holbați în ecran, cu toate ideile șterse, o fantomă a celei ce am fost, a celei ce sunt și pierd timpul în mod grosier. Sunt pur și simplu dependentă.

Scopul declarat, pe lângă plăcerea pe care mi-o provoacă în primele minute este acela al relaxării. Mă face să uit de toate, pur și simplu îmi oprește gândurile, morișca aceea neplăcută și stresantă care îmi face inima să bată neregulat și prea iute. Ca o infuzie de calm și inerție, în fața vâltorii vieții. O infuzie de ceai de tei. Nu e ca și cum aș face Sudoku sau cuvinte încrucișate, acolo mintea ți se agită. Aici e o întrerupere a circuitelor, o ieșire din timp. Deși timpul continuă să curgă.

E ritualul meu de fiecare zi. Momentul meu de calm și împăcare cu universul. E plasa mea de siguranță. Cafeaua mea de dimineață. Nu e deloc inteligent. Nu presupune folosirea rațiunii. Ca în orice dependență, îmi spun mereu că mă pot opri oricând, dar momentan nu vreau, pentru că îmi face bine. Mă destreseaza. Mă asigură.

Uneori ne trăim viața ca și cum am juca bile. Viața însăși se rostogolește ca un joc de bile. La fel de adormitor, de mincinos, de cufundător în inerție. În moarte. Tot ceea ce facem e să ne adormim trăirile, să ne potolim vâltorile. Spaimele. Chiar și bucuriile. Copilăria ne traversează atât de plină de bucurie, adolescența ne trece prin inimă ca o săgeată de foc și lumină, suntem gata să sculptam universul cu propriile palme. Încetul cu încetul însă devenim adulți, ne cenușim, ne îngropăm în cotidianul zilelor, ne aliniem bilele continuu în aceeași mișcare anesteziantă. Plasele de siguranță țesute din bile ne înfășoară din ce în ce mai strâns transformandu-ne în mumii gata de sarcofage.

O ceață groasă ne înconjoară și protejează, nimic nu mai ajunge la noi întreg. Oare jocul ne găsește? Sau noi pe el?!

Rezonăm atât de puternic cu încercarea de a alinia bilele, încât repetăm înnebunitor aceeași și aceeași balansare între roșu și albastru, între galben și verde, în speranța că în cele din urmă o să reușim să instauram ordinea. În viața reală, la fel ca pe ecranul de câțiva centimetri pătrați. La fel și la fel potrivim bilele roșii, 1, 2, 3, 4, 5, apoi, bum! Tot eșafodajul se aglomerează și se prăbușește. Cosmosul se fărâmițează și redevine haos. Pură entropie.

Iar noi o luăm de la capăt. Dacă asta nu e nebunie, înseamnă că e doar disperare. În stare pură.

Planul e același în fiecare zi, în fiecare an: “Dacă spun asta și apoi fac asta, dacă încerc așa și apoi fac pasul acesta, o să reușesc.” Și mereu, o dată și încă o dată, zilele se diluează și încurcă, de nu mai rămâne nimic din ele. Ajungem să respirăm doar aerul rarefiat al laboratoarelor în care trăim. Dar de ce o luăm de la capăt?! De ce încercăm din nou și din nou același experiment chimic?! Aceeași potrivire de aditivi și E-uri cancerigene? Devenim din ce în ce mai opaci și lumina nu mai poate pătrunde prin țesuturile întărite și bătătorite.

Încercăm să ne construim relațiile, întreaga viață ca pe un joc dificil de bile. Ajungem să privim cu ochii șterși ai maturității spre transparența tinereții și să știm la modul absolut că va sfârși în același derizoriu al compromisului, al minciunii, al apatiei. Apoi ne cufundăm din nou în cele câteva minute de plăcere ale jocului de bile și ne păcălim că acum vom reuși.

Eu una nu reușesc niciodată. Mereu și mereu eșafodajul complicat pe care îl construiesc se dărâmă, planurile mele funcționează în ritm de 1, 2, 3, 4. Apoi explodează, castele din cărți de joc spulberate de vânturile abisului. Cosmosul și ordonarea lui nu stau în puterile mele. Lupta aceasta îmi fură strălucirea și speranța, îmi fură tinerețea. Bilele nu se vor alinia cum vreau eu.

Astăzi am înțeles și acceptat asta. Astăzi sunt liberă. Dependența de jocul de bile s-a evaporat de parcă n-ar fi fost. Experiențele dezumanizante ale maturității s-au decantat în libertate și zbor de-aiurea. Nu mai încerc să ordonez nimic. Nu mai construiesc că o furnică. Nu mai atârn de aceleași ritualuri protectoare, nu mă mai mișc pe drumurile zilnice ale rutinei. M-am eliberat de uzura chimică a alinierii bilelor.

Nu știu încotro merg. Nu știu dacă zbor sau alerg. Nu știu dacă voi fi o efemeridă de o zi sau o broască țestoasă. Nu știu nimic și nu mai pretind că știu. Nici un lanț nu mă mai ține legată de stâlpul casei. Nici nu mai am casă. Nici o plasă de siguranță nu-mi va opri căderea. Nu mai am plase de siguranță. Sunt sus pe trapez, gata să mă leagăn deasupra golului. E o completă nebunie, recunosc, sunt un fluieră vânt, dar mi-e sufletul ușor, ca o pasăre frumoasă și albă jucându-se printre rotunduri clare de cer și simt liniștea albăstrindu-mi irișii.

Astăzi am terminat-o cu bilele din viața mea. Jocul s-a sfârșit.

Vreau să mă tăvălesc prin viață, să mă pătrund de ea până la os. Nu asta trebuie să facem cu toții? Până mai avem timp.