Berzele din sufletul meu

Familia poate fi atât de frumoasă, una din frumusețile acestei lumi.

Am visat o viață la clanul acela uriaș de tip italian sau grec, mult, gălăgios, sufletist, dornic să știe totul, curgând în aceeași direcție, intonând același cântec, în ciuda notelor uneori disonante.

Familia râzând, adunată în jurul meselor revărsate, fiecare strop de apă căzând limpede în apa mare a întregului. Și întregul copleșind totul. Fiecare gata să sară în ajutor, să zâmbească, să se certe, să plângă. Dar toate împreună. O condiție a supraviețuirii. Probabil în sufletul meu o reminiscență din ere preistorice.

Berzele sunt și ele atât de frumoase. Îmi plac berzele. În zilele calde ale tuturor călătoriilor mele, de primăvara târziu și până toamna devreme, ele sunt acolo, în aceleași cuiburi uriașe, cățărate în vârf de stâlpi. Trecem cu mașina, mereu la drum, și încep să strig încântată:”Uite berzele!”. Uneori două, trei sau una. Stând acolo, pur și simplu. Înalte și semețe, cocostârci superbi deasupra lumii.

Pleacă, zboară prin tot locul, știind întotdeauna drumul înapoi. Spre casă. Îmi umplu sufletul de bucurie, bucuria întâlnirii mele cu mine însămi. Metaforă a călătorului. Și mereu mă încarc de uimirea întâlnirii cu zborul lor alb, cu permanența cuibului lor uriaș.

Și eu, ca și ele. Cu încăpățânare și pricepere de artizan, am pus pai cu pai, frunză cu frunză, fir de iarbă lungă lângă fir. Ridicând cuibul familiei, în vârf de stâlp. Și tot universul era proptit de stâlpul meu. Eu mereu acolo, ajutând, crescând, iubind. Construind clipă de clipă. Nerenunțând. Luptând. Îndurând și râzând. Un cuib construit din fiecare pană a mea, smulsă direct din carne, din puful jupuit, din bucățele de inimă.

Am fost barză în sufletul meu, atâtea zeci de ani. Neplecând nici măcar în țările calde. Captivă într-un univers fals. Dar acum a venit timpul să plec din frigul ăsta. E iarnă pe vecie aici. E timpul să-mi iau zborul. Mi-am dărâmat cuibul și mi-am împrăștiat penele vechi și arse în cele patru vânturi.

Închid ochii și simt iubirea caldă care îmi inundă inima. Apa vie a sufletului meu. Pe toți aceștia am vrut să îi iubesc, să îi protejez, să îi apăr de fulgere și ploi cu aripa mea ivorie, cu ciocul meu roșu, să le fac casă în inima mea, să le dăruiesc tot ce am. Dar am greșit. Am eșuat. Zbor și greșeala mea e mare cât cerul. Sute de zile am crezut că e vina mea că ei nu au văzut frumusețea zborului meu, albul gândului și al inimii mele. E vina mea că mi-au văzut doar greșelile. Atâtea zile în care am crezut că aș fi putut face altfel. Dar acum mi-a trecut.

Ce, eu n-am văzut mereu greșelile lor?! Măruntele, meschinele, jalnicele lor greșeli. Și nu le-am măturat pe toate cu uriașa mea aripă învolburată?! Nu mi-au greșit mereu și mereu, iar eu doar le-am făcut umbrele de soare și de ploaie din penele mele larg desfăcute?!

Vina mea e că am zburat prea jos, încercând să respir aerul lor viciat. Târându-mi aripile prin praf.

Nu le-a plăcut că sunt albă și am suflet de călător. Că sunt puternică și semeață și zbor înalt și frumos. Nu le-a plăcut că sunt atât de răbdător statornică, că înghit toate broaștele sufletului lor mărunt plin de ipocrizii și falsitate, invidie și ranchiună. Nu le-a plăcut că încerc să luminez viețile lor de câini. Că zâmbesc și zbor mai departe. Că mă tot întorc și vreau să le dau penele mele albe. Că mereu mă ridic după vorbele lor pline de răutăți și gunoaie. Că mereu iubesc și nu am pic de ură în iubirea mea.

Fac cercuri tot mai largi deasupra cuibului risipit și de-acum istorie. Deasupra rămășițelor spulberate de oameni. De cei pe care i-am crezut ai mei.

Am să zbor departe, atât de departe. Zările argintii mă așteaptă. Am să înghit doar fluturi și pești albaștri. Am să construiesc alt cuib. Am să stau acolo, singură sau nu, păzind înălțimile din sufletul meu și nimeni, niciodată nu o să mai poată folosi minciuna în regatul meu.

Berzele din sufletul nostru trăiesc în vârful stâlpilor lumii. Uneori știu mai bine ca noi.

Insule în derivă

Ordonanță de război. Tot exportul de cereale și biscuiți va fi anulat. Țara nu are destul grâu să facă față secetei de anul acesta, pandemiei și viitorului sumbru. Imagini la televizor cu recolte deșertice. Vom muri de foame.

Oamenii, care de-abia încetaseră să își cumpere tone de făină, o iau de la capăt, sacii se îngrămădesc prin cămări, mai ales cu făină ungureasca, care e peste tot. Ia te uită, ungurii au făină de dat! După o săptămână ordonanța e anulată, s-a descoperit că de fapt avem grâu destul, cine știe pe unde era dosit, putem exporta biscuiți. Ce ușurare! Nu știu ce o să facem cu toată făina cumpărată, este și pâine din belșug în toate magazinele.

Ordonanță de război. Poliția va umbla din casă în casă să livreze lumina sfântă. Mă întreb cum e posibil așa ceva. Sunt doar câțiva polițiști și milioane de oameni. Președintele spune „Stați în casă sau o să muriți”. Ministrul de interne spune că putem ieși să îi întâmpinăm pe polițiștii ce poartă torța. După o zi se anulează, se reajustează. Cei ce vor împărți sfințenia vor fi voluntari de la biserică, care o vor da asociației de locatari, care o va distribui oamenilor din bloc. Mare organizare, mare. Se știe că nu suntem buni la organizare. Neam latin, de. N-avem disciplina nordicilor. Asta nu ne oprește să credem că în două zile o mare rețea de distribuție se va întinde pe tot cuprinsul țării. Pâinea tăiată de mâini străine, împachetată de alte mâini, transportată și împărțită de altele și altele. Mai știi?! Poate nici un virus nu va supraviețui pe coaja ei dulce, pentru că e sfințită. Nu reușesc să înțeleg dacă nu suntem cu toții idioți din basmul „Hainele cele noi ale împăratului”. El umbla gol pușcă, crezând că e purtătorul avangardist al modei, toți îl lăudau ce minunate haine are. Absolut similar, din punctul meu de vedere.

Realizez brusc de unde îmi vine spiritul permanent de contradicție și neîncrederea profundă care mă stăpânește. Când asta îți face statul, nu e de mirare că oamenii circulă nepăsători prin piețe și supermaketuri, că ajung să facă exact invers, de parcă le-ar fi contorsionate comenzile, pe acolo, prin măruntaiele creierului. „Stați în casă” înseamnă „Hai afară” și viceversa.

Cum ai putea fi altfel pe aceste meleaguri bântuite medieval de demonul îndoielii?! Ai un antrenament de zeci de ani, te-ai obișnuit deja să nu ai încredere în stat, statul nu funcționează aici, între deal și vale. Statul eliberează violatori, închide spitale sau le lasă în paragină, statul acesta își lasă profesorii să se îmbrace de la second și îi ceartă public, după ce i-a ascultat agresiv pe la uși cu echipe de filmare. Statul acesta nu e în stare să își construiască un sistem eficient de irigare pentru a-și salva recoltele, deși deține tehnologie 5G. Un stat care nu are oameni să își ridice șoselele din praf și să își recolteze roșiile, dar trimite mii de oameni în alte țări. Avioanele nu mai zboară, dar totuși zboară. Diaspora e minunată, diaspora e oribilă. Să vina înapoi, dar să plece odată!

Și peste toate, primari care îngenunchează în stradă ostentativ credincioși, având grijă să fie filmați, miniștri care vorbesc despre cât de esențial e Dumnezeu în viața acestei nații, vorbesc sub ochii noștri, ai tuturora, care știm cât de esențial e în viața lor. Îi vedem atât de clar cum respectă legile sacre. Nu minți, nu fura, nu înșela. Despre ei e vorba. Știm asta pentru că se bat cu pumnii în piept. Nici un bogat nu va păși în Împărăția Lui. Ei toți sunt săraci lipiți. Și primarul care îngenunchează și ministrul care rupe izolarea la domiciliu pentru ca oamenii să fie binecuvântați cu lumină. Nu am încredere în credința lor. Se prefac. Prefăcătoria e desenată cu tușe atât de groase pe fața lor, încât par niște marionete fără viață, bolborosind chestii incerte de care ei înșiși se îndoiesc atât de tare, încât a doua zi le schimbă. Sfoara i-a tras în altă parte. Sănătatea poporului?! Bunăstarea lui?! Alegerile?! Nici ei nu știu. Poporul acesta e atât de sălbatic și de necăjit, încât poți să-i bagi religie cu lingura pe gât și o să suspine fericit, uitând ce puțină lumină e în jurul lui.

Sunt profund tulbure, dar un lucru știu sigur. Nu am încredere. Neîncrederea mea a fost construită cu grijă, an după an, vârstă după vârstă, decret după decret. Ca o fortăreață menită să-mi salveze viața. Nu am încredere nici când trec strada, pe trecerea de pietoni, cu semaforul verde. În orașul acesta au murit mulți oameni pe trecerile de pietoni. E un oraș mic și pașnic, dar acest gen de crime e frecvent. Așa că stau la distanță de bordură (uneori mașinile au intrat pe trotuar și au dărâmat inclusiv stâlpii de curent, chiar în centrul civic), stau și aștept culoarea verde și apoi, ca un războinic încercat, trec strada, aproape în fugă, uitându-mă continuu stânga-dreapta să văd eventualul șofer nebun care vine cu viteză și are ca unic scop să îmi curme definitiv firul. Așa se traversează în România, prevăzător. Cu sănătoasă spaimă existențială.

Nu am încredere la cumpărături când sunt înșirate toate produsele pe bonul kilometric. Stau și verific, dacă m-au înșelat?! Dacă m-au înșelat cu 3 lei?! Nu se admite așa ceva.

Nu am încredere că o să îmi primesc pensia când va fi să fie pentru că de zeci de ani se spune că nu mai sunt oameni în țara asta care să muncesca, că nu sunt destui, oricum. E clar, chiar dacă eu am muncit, voi fi bătrână în curând și muritoare de foame. La pensie (pe care probabil nu o s-o primesc), voi intra în categoria cea mai batjocorită a acestei țări. Din doamnă o să devin babă. Prevăzătoare, m-am înscris la pilonul II și ce să vezi, statul a atentat la el, gata să îmi distrugă micile economii. Jalnice, dar gata să dispară și alea. Încă nu au fost subtilizate, în curând probabil. La o nouă criză. Și dacă nici asta nu e criză!

Nu am încredere în oameni. De-a lungul vieții am fost fraierită de atâtea ori, încât mă mir eu însămi cât sunt de idioată. E de ajuns ca cineva să îmi spună că nu are, iar eu sar să îi dau. Una sau alta. Apoi descopăr cum râde în barbă și cum își flutură pe sub nasul meu tot ce are. Și are, dom’le, nu glumă! Iar eu tot așa rămân. Fraieră. Săracă. Numai pentru că nu vreau să trag linie și aici. De câte ori am fost păcălită am vrut să mă schimb, întreaga mea ființă rațională se revolta pe altarul neîncrederii. Mă avertiza. Să nu cred. Cu majuscule. Am luptat din răsputeri cu tăișul propriei lucidități. Pentru că aici nu-mi era în pericol viața, ca la trecerea străzii. Doar buzunarul și stima de sine. Dacă dau peste cineva care chiar are nevoie de ajutor?! Și atunci cum aș putea să nedreptățesc pe cineva onest? Mai bine fraieră. Încă o dată și încă o dată. Și mereu.

Nu am încredere că cel mai bun o să ia postul. Știți cu toții despre ce vorbesc.

Nu am încredere că sunt iubită. De atâtea ori greșesc, sunt atât de imperfectă și am fost învățată că trebuie să meriți ceea ce ți se întâmplă. Trebuie să lupți până la sânge ca să meriți. Să-ți șiroiască sângele din pumni și din suflet. Și sunt sigură că eu nu merit.

Nu am încredere în șosele, în spitale și doctori, în sistemul școlar.

Nu am încredere în legile statului, în polițiști. Nu, nici în președinte. Care stă acolo, ca un profesor țeapăn, plictisit și plictisitor, dojenindu-și clasa. Noi toți suntem elevii lui, neegali cu el, în mod evident. Nu mai sunt elevă demult, mă descurc singură. E evident, după tonalitatea discursului si după repetițiile înfiorător repetate că nici el nu are încredere în deșteptăciunea poporului român. Îi mai dă cu statul în casă, apoi cu amenințările, uneori scapă frâiele și ajunge la ce-l interesează cu adevărat, îi ceartă pe politicieni. Alți elevi.

Mai nou nu mai am încredere nici în vreme. A luat-o razna de tot.

Mă simt ca un șoarece de câmp, fugind înspăimântat din tufă în tufă, în zig-zag, gata să fie atacat din toate părțile. Vulturii de sus, șerpii de jos, lupii, vulpile, insectele veninoase, toate sunt gata să îmi curme fuga. E un exercițiu de o viață.

Cum o fi să trăiești într-un stat în care ai încredere?! Nici nu-mi pot imagina. Mi-e frică chiar și de acest exercițiu de imaginație. Să ai încredere că, dacă ajungi la spital ești tratat cu profesionalism și respect, să ai încredere că șoferii nu te vor omorî pe trecerea de pietoni și nici în trafic, în timp ce tu circuli regulamentar cu viteză redusă. Să știi că legile sunt respectate, că poliția te ajută. Că te amendează numai dacă ai greșit cu adevărat. Nu pentru că nu ai scris ora de întoarcere de la câmp, după o zi de muncă istovitoare. Că îți vei primi pensia și vei fi susținut la greu de brațele demne de încredere ale Statului. Că vei reuși să rămâi în echilibru fundamental, că ai această autostradă modernă, netedă și lucioasă, cu patru benzi, pe care poți merge fluierând până la capăt.

Nu am încredere în nimeni și în nimic. Doar în mine. O să mă descurc eu cumva. De o viață exersez descurcatul pe cont propriu.

Lupt pe ultima redută aici. Doar eu și familia mea. Suntem o insuliță mică de încredere în oceanul de neîncredere palpabilă, vâscoasă. Vă dați seama?! Suntem o țară de mici insulițe plutind în derivă.

În piețele și supermarketurile pline de oameni, cu sau fără mască, dar înghesuindu-se ca vitele la tăiere eu văd doar insule de neîncredere, atât de mici încât, conform legilor entropiei universale, sunt atrase una de alta până la ciocnire, până la anihilare. Haosul e religia noastră.

Simt că trebuie să fac ceva. Trebuie să calc pe pământ solid. Nu mai pot să mă sufoc în nisipurile mișcătoare ale neîncrederii. Nu mai pot trăi cu groaza că statul o să-mi vină de hac. Într-un fel sau altul. Nu mai pot să fiu doar o insulă. Limitată. Înspăimântată. Colectând haos din haos.

Nu mai pot și gata.

Vreau Lumină!

Aventuri hobbițiene

Întâi am trăit toată viața autoconvingându-ne reciproc că nu ne trebuie mașină, o, nu, nu nouă, ce prostie de nedescris să ai propria ta cutie pe patru roți care să te transporte cu ușurință în toate direcțiile! Mai bine mergi pe jos până căpiezi sau cu trenurile, autobuzele si cu mașinile prietenilor, când se îndură de tine. Ceea ce am și făcut. Peste 20 de ani. Un detaliu care spune ceva foarte important despre nivelul fulminant al intelectului nostru. Exasperați de nefericita decizia luată în anii necopți ai tinereții, ne-am apucat zeloși sa ne autoconvingem că putem să ne satisfacem acest moft matur. Niciodată nu e prea târziu.

Așa că tocmai ne-am pricopsit cu prima mașină. Experimentăm împreună senzații demne de un roller coaster. Ne aventurăm uneori pe mari distanțe pentru a trăi viața la turație maximă. Gen șase kilometri. Atâția sunt până la prietenii noștri din Lonea unde mergem astăzi. Mai avem până la miile de kilometri dus-întors Grecia. Un pas mic astăzi. Suficient pentru niște hobbiți înfricoșați de porțile larg deschise ale Comitatului.

Nu că ar fi asta mare scofală, dar mersul cu maşina, în sine, e atât de palpitant şi interesant, încât ai senzaţia începerii unei mari aventuri! Între noi fie vorba, e cu adevărat o aventură să ocoleşti gropile nenumărate, să faci faţă pietonilor neatenţi şi altor maşini ocolitoare de gropi, să mai asculţi și muzică (astea-s sarcinile mele, ale copilotului mental), în timp ce Cristi se concentrează intens să folosească corect cele 5 viteze, să conducă cu infernala viteză de 40 la oră, să asculte pălăvrăgeala nevesti-sii şi să nu apese prea tare pe ambreiaj, frână sau ce-o fi chestia aia care face ca maşina să se smucească ca un cal nărăvaş! Am o senzaţie de pură trăire adolescentină, mă cuprinde fiorul aventurii şi al necunoscutului şi îl privesc cu admiraţie pe marele Bărbat de lângă mine!!! Înţeleg încă o dată de ce l-am ales pe el şi nu pe altul! E atât de priceput, de calm, manevrează cu atâta dexteritate maşinuţa, cum eu nu aş fi fost în stare nici în ani de zile! Oricum, nu-mi doresc să fiu şofer, mi-e prea frică! Aventura aceasta, una din primele noastre călătorii cu maşina, e atât de deplină, de rotundă în fiorul de bungee jumping pe care mi-l provoacă, încât nu mi-aş dori să nu o pot savura, şofer fiind. Dar ce călătorie!!! Simt cu adevărat ca acesta nu e drumul prăpădit spre un orăşel oarecare, e ditamai autostrada unei mari călătorii. Mă umflu din ce în ce mai tare în penele propriei autoîncântari. Tocmai am descoperit drumul.

După ce rulăm extaziați și îngroziți vreo 20 minute, în ciuda vitezei fantastice tot ajungem, că doar nu era să mergem cu mai puţin de 40, în speranţa că drumul o să dureze veșnic, nu?!

Frumos la prieteni, verde de verde, grădină riguros stratificată pe zone de frumusețe, stăm afară, cafele, prăjituri, pălăvrăgim, râdem și plecăm victorioși cu un borcan de ciorbă de burtă, e micul nostru trofeu, inconștientul nostru colectiv și-a dat seama că dacă tot ne dăm banii pe benzină, de undeva trebuie să ne colectăm mâncarea! Oprire la socrii, pe care îi îmbrățișăm cu mare entuziasm, căci nu i-am văzut de 24 de ore!!! Colectăm și de aici o bucată de caș și o luăm spre casă. Cristi e cam nervos, din motive necunoscute, poate despărțirea temporară de părinți l-a afectat vremelnic.

Tac chitic, să nu enervez șoferul (am studii avansate de psihologie, doar!), plouă, tac, oare să întreb ce îl frământă? Tac. Nu sunt chiar așa de aventuroasă. Apoi nu mai am încotro și trebuie să vorbesc, suntem aproape în Petrila și am făcut o descoperire îngrozitoare de-a dreptul. E iar una din fazele mele vestite de aiureală. Mi-am uitat telefonul la Lonea!!! Ce dezastru! Nu zice nimic, dar am senzația aproape fizică a scrâșnitului din dinți. Se bagă pe un drum lăturalnic, întoarce mașina, am impresia izbirii cu spatele de un gard, țac, aoleu! Mașinuța noastră nouă! (care e destul de second, dar totuși...) Aventura noastră devine cam dramatică. Iar prin gropi, îmi recuperez telefonul, ne îmbrățișăm din nou în marea despărțire săptămânală, mă simt ca într-o scenetă dintr-un film mut, tot făcând cu mâna în reluare. "Good-bye! Good-bye!". Stan si Bran. Cristi zâmbește feroce, încleștat de volan ca de colacul de salvare. Uf, am scăpat!!! Drumul prin ploaie are efect. Acasă, cercetez mașina, nu are nimic, poate era doar bubuiala din capul meu îngrozit!!! Plecatul de acasă e poate prea mult pentru nervii mei.

Povestim cu Alex pe web despre aventurile zilelor noastre. Le are și el pe ale lui. Ca orice hobbit plecat în lumea largă și periculoasă. Ne povestește cum se uita el liniștit la seriale într-o seară, singur-singurel în mansarda lui englezească, când a auzit brusc un foșnet într-un colț al camerei. Fiind tânăr și cu nervii tari, a reacționat sănătos și s-a făcut că nu bagă de seamă. Ceea ce ignorăm poate să dispară. O filosofie de supraviețuitor. Nu se știe niciodată. Pe la 1 noaptea s-a culcat, sărind ca ars la 3 dimineața la auzul unor foșnete de foșnete. Tactica de ignorare nu-și mai avea rostul. A aprins lumina, s-a dat cu fereală jos din pat, a înfășcat racheta de squash și s-a apropiat de colțul periculos. A dat bezmetic cu racheta, adevărat mușchetar cu sabia la înaintare, și un șoricel a zbughit-o într-aiurea, probabil foarte speriat în fața uriașului blond. Alex, și mai speriat, a tras un răcnet demn de omul cavernelor și a realizat oripilat că era în șlapi în fața inamicului! Și-a pus repede bocancii și, cu racheta de squash în mână, s-a suit în pat să mediteze la strategia de război! Nici acum nu mă pot abține să nu râd la imaginea care se creionează din câteva tușe viguroase: ditamai bărbatul, vikingul blond al Carpaților, în bocanci, suit în pat de spaima șoricelului!!! Cu spada-squash în brațe.

În acest punct al povestirii, miloși, încercăm să îi salvăm onoarea și să sugerăm că poate îi era scârbă, nu frică! Alex refuză însă ajutorul părintesc dezinteresat și declară râzând că nu, nu, ce mai calea valea, adevărul e că murea de frică! Un soi de spaimă primitivă, care-l îngrozea prin ea însăși. Stând el în pat, cu viața în pericol, cu neuronii lucrând la maximum, sub efectul turbo al adrenalinei, a realizat brusc că e om al secolului 21 și că salvarea e pe net! Unde altundeva să fie?! Singur, într-o țară străină, cine să te ajute în astfel de situații limită?! Încântat de propria-i gândire logică under pressure, a stabilit că e cazul de niște research! S-a întins după laptop, neatingând zona infestată a podelei și degetele i-au alergat pe tastatură ca cele ale unui superguru al inteligenței spațiale! Noaptea s-a făcut albă și zorii nu au întârziat să apară. Nemetaforic. Acum era pregătit de marea bătălie. Inteligența contra sălbăticiei!

A luat-o pe puncte. Metodic. Zi după zi. A pus o capcană și a pândit să intre șoarecele, dar afurisitul nu a vrut! A dat cu racheta de squash prin toate colțurile camerei, dar probabil șoarecele avea o portiță secretă. Altfel nu se explica! (Cred că faza cu squeșul a fost contribuția lui personală! Nu se poate să fi citit despre metoda asta pe net! E un original, mânca-l-ar mama!). A baricadat zona pe unde bănuia că intrase respectivul, sperând să moară de inaniție sub asediu. Deocamdată nu se știe ce se va mai întâmpla în episodul următor, dar bunicul lui i-a sugerat să-și cumpere cizme mari de cauciuc și mănuși până la umăr, pentru a avea mai mult succes în luptă. Oricum, noi continuăm să îi trimitem știri despre șobolanii uriași ce bântuie prin Anglia. Să fie la curent cu pericolele civilizației. Bănuiesc că e cam dezamăgit de marele imperiu. Se ține totuși tare și nu spune că vrea acasă. La mama și la tata.

E aproape seară și e timpul să ne liniștim. Mâine ne așteaptă noi si uimitoare aventuri. Cristi arde lumânări cu aromă de scorțișoară, pașnic și frumos. E fericit că s-a întors în Comitat. Ziua se încheie minunat cu o comedie, la care nu pot să nu râd, când îl aud pe el râzând cu atâta poftă.

Îmi dau seama încântată (omu’ tre’ să-și găsească mulțumirea sufletească în ceva!) că scrierea aceasta este despre nimic. Mă gândesc că o fi ceva gen Seinfeld. Poate în mine zace un artist ratat al nimicului.

Nimicul care se umflă și devine aventură.