Aventuri hobbițiene
- Lili Ardelean
- May 6, 2020
- 6 min read
Updated: Mar 11, 2021

Întâi am trăit toată viața autoconvingându-ne reciproc că nu ne trebuie mașină, o, nu, nu nouă, ce prostie de nedescris să ai propria ta cutie pe patru roți care să te transporte cu ușurință în toate direcțiile! Mai bine mergi pe jos până căpiezi sau cu trenurile, autobuzele si cu mașinile prietenilor, când se îndură de tine. Ceea ce am și făcut. Peste 20 de ani. Un detaliu care spune ceva foarte important despre nivelul fulminant al intelectului nostru. Exasperați de nefericita decizia luată în anii necopți ai tinereții, ne-am apucat zeloși sa ne autoconvingem că putem să ne satisfacem acest moft matur. Niciodată nu e prea târziu.
Așa că tocmai ne-am pricopsit cu prima mașină. Experimentăm împreună senzații demne de un roller coaster. Ne aventurăm uneori pe mari distanțe pentru a trăi viața la turație maximă. Gen șase kilometri. Atâția sunt până la prietenii noștri din Lonea unde mergem astăzi. Mai avem până la miile de kilometri dus-întors Grecia. Un pas mic astăzi. Suficient pentru niște hobbiți înfricoșați de porțile larg deschise ale Comitatului.
Nu că ar fi asta mare scofală, dar mersul cu maşina, în sine, e atât de palpitant şi interesant, încât ai senzaţia începerii unei mari aventuri! Între noi fie vorba, e cu adevărat o aventură să ocoleşti gropile nenumărate, să faci faţă pietonilor neatenţi şi altor maşini ocolitoare de gropi, să mai asculţi și muzică (astea-s sarcinile mele, ale copilotului mental), în timp ce Cristi se concentrează intens să folosească corect cele 5 viteze, să conducă cu infernala viteză de 40 la oră, să asculte pălăvrăgeala nevesti-sii şi să nu apese prea tare pe ambreiaj, frână sau ce-o fi chestia aia care face ca maşina să se smucească ca un cal nărăvaş! Am o senzaţie de pură trăire adolescentină, mă cuprinde fiorul aventurii şi al necunoscutului şi îl privesc cu admiraţie pe marele Bărbat de lângă mine!!! Înţeleg încă o dată de ce l-am ales pe el şi nu pe altul! E atât de priceput, de calm, manevrează cu atâta dexteritate maşinuţa, cum eu nu aş fi fost în stare nici în ani de zile! Oricum, nu-mi doresc să fiu şofer, mi-e prea frică! Aventura aceasta, una din primele noastre călătorii cu maşina, e atât de deplină, de rotundă în fiorul de bungee jumping pe care mi-l provoacă, încât nu mi-aş dori să nu o pot savura, şofer fiind. Dar ce călătorie!!! Simt cu adevărat ca acesta nu e drumul prăpădit spre un orăşel oarecare, e ditamai autostrada unei mari călătorii. Mă umflu din ce în ce mai tare în penele propriei autoîncântari. Tocmai am descoperit drumul.
După ce rulăm extaziați și îngroziți vreo 20 minute, în ciuda vitezei fantastice tot ajungem, că doar nu era să mergem cu mai puţin de 40, în speranţa că drumul o să dureze veșnic, nu?!
Frumos la prieteni, verde de verde, grădină riguros stratificată pe zone de frumusețe, stăm afară, cafele, prăjituri, pălăvrăgim, râdem și plecăm victorioși cu un borcan de ciorbă de burtă, e micul nostru trofeu, inconștientul nostru colectiv și-a dat seama că dacă tot ne dăm banii pe benzină, de undeva trebuie să ne colectăm mâncarea! Oprire la socrii, pe care îi îmbrățișăm cu mare entuziasm, căci nu i-am văzut de 24 de ore!!! Colectăm și de aici o bucată de caș și o luăm spre casă. Cristi e cam nervos, din motive necunoscute, poate despărțirea temporară de părinți l-a afectat vremelnic.
Tac chitic, să nu enervez șoferul (am studii avansate de psihologie, doar!), plouă, tac, oare să întreb ce îl frământă? Tac. Nu sunt chiar așa de aventuroasă. Apoi nu mai am încotro și trebuie să vorbesc, suntem aproape în Petrila și am făcut o descoperire îngrozitoare de-a dreptul. E iar una din fazele mele vestite de aiureală. Mi-am uitat telefonul la Lonea!!! Ce dezastru! Nu zice nimic, dar am senzația aproape fizică a scrâșnitului din dinți. Se bagă pe un drum lăturalnic, întoarce mașina, am impresia izbirii cu spatele de un gard, țac, aoleu! Mașinuța noastră nouă! (care e destul de second, dar totuși...) Aventura noastră devine cam dramatică. Iar prin gropi, îmi recuperez telefonul, ne îmbrățișăm din nou în marea despărțire săptămânală, mă simt ca într-o scenetă dintr-un film mut, tot făcând cu mâna în reluare. "Good-bye! Good-bye!". Stan si Bran. Cristi zâmbește feroce, încleștat de volan ca de colacul de salvare. Uf, am scăpat!!! Drumul prin ploaie are efect. Acasă, cercetez mașina, nu are nimic, poate era doar bubuiala din capul meu îngrozit!!! Plecatul de acasă e poate prea mult pentru nervii mei.
Povestim cu Alex pe web despre aventurile zilelor noastre. Le are și el pe ale lui. Ca orice hobbit plecat în lumea largă și periculoasă. Ne povestește cum se uita el liniștit la seriale într-o seară, singur-singurel în mansarda lui englezească, când a auzit brusc un foșnet într-un colț al camerei. Fiind tânăr și cu nervii tari, a reacționat sănătos și s-a făcut că nu bagă de seamă. Ceea ce ignorăm poate să dispară. O filosofie de supraviețuitor. Nu se știe niciodată. Pe la 1 noaptea s-a culcat, sărind ca ars la 3 dimineața la auzul unor foșnete de foșnete. Tactica de ignorare nu-și mai avea rostul. A aprins lumina, s-a dat cu fereală jos din pat, a înfășcat racheta de squash și s-a apropiat de colțul periculos. A dat bezmetic cu racheta, adevărat mușchetar cu sabia la înaintare, și un șoricel a zbughit-o într-aiurea, probabil foarte speriat în fața uriașului blond. Alex, și mai speriat, a tras un răcnet demn de omul cavernelor și a realizat oripilat că era în șlapi în fața inamicului! Și-a pus repede bocancii și, cu racheta de squash în mână, s-a suit în pat să mediteze la strategia de război! Nici acum nu mă pot abține să nu râd la imaginea care se creionează din câteva tușe viguroase: ditamai bărbatul, vikingul blond al Carpaților, în bocanci, suit în pat de spaima șoricelului!!! Cu spada-squash în brațe.
În acest punct al povestirii, miloși, încercăm să îi salvăm onoarea și să sugerăm că poate îi era scârbă, nu frică! Alex refuză însă ajutorul părintesc dezinteresat și declară râzând că nu, nu, ce mai calea valea, adevărul e că murea de frică! Un soi de spaimă primitivă, care-l îngrozea prin ea însăși. Stând el în pat, cu viața în pericol, cu neuronii lucrând la maximum, sub efectul turbo al adrenalinei, a realizat brusc că e om al secolului 21 și că salvarea e pe net! Unde altundeva să fie?! Singur, într-o țară străină, cine să te ajute în astfel de situații limită?! Încântat de propria-i gândire logică under pressure, a stabilit că e cazul de niște research! S-a întins după laptop, neatingând zona infestată a podelei și degetele i-au alergat pe tastatură ca cele ale unui superguru al inteligenței spațiale! Noaptea s-a făcut albă și zorii nu au întârziat să apară. Nemetaforic. Acum era pregătit de marea bătălie. Inteligența contra sălbăticiei!
A luat-o pe puncte. Metodic. Zi după zi. A pus o capcană și a pândit să intre șoarecele, dar afurisitul nu a vrut! A dat cu racheta de squash prin toate colțurile camerei, dar probabil șoarecele avea o portiță secretă. Altfel nu se explica! (Cred că faza cu squeșul a fost contribuția lui personală! Nu se poate să fi citit despre metoda asta pe net! E un original, mânca-l-ar mama!). A baricadat zona pe unde bănuia că intrase respectivul, sperând să moară de inaniție sub asediu. Deocamdată nu se știe ce se va mai întâmpla în episodul următor, dar bunicul lui i-a sugerat să-și cumpere cizme mari de cauciuc și mănuși până la umăr, pentru a avea mai mult succes în luptă. Oricum, noi continuăm să îi trimitem știri despre șobolanii uriași ce bântuie prin Anglia. Să fie la curent cu pericolele civilizației. Bănuiesc că e cam dezamăgit de marele imperiu. Se ține totuși tare și nu spune că vrea acasă. La mama și la tata.
E aproape seară și e timpul să ne liniștim. Mâine ne așteaptă noi si uimitoare aventuri. Cristi arde lumânări cu aromă de scorțișoară, pașnic și frumos. E fericit că s-a întors în Comitat. Ziua se încheie minunat cu o comedie, la care nu pot să nu râd, când îl aud pe el râzând cu atâta poftă.
Îmi dau seama încântată (omu’ tre’ să-și găsească mulțumirea sufletească în ceva!) că scrierea aceasta este despre nimic. Mă gândesc că o fi ceva gen Seinfeld. Poate în mine zace un artist ratat al nimicului.
Nimicul care se umflă și devine aventură.
Kommentare