Atâta timp cât vei fi apă și nu nisip

Mă uit la toate clipele mele. Se scurg ca firele de nisip în clepsidră, prea repede. Poți măsura timpul așa. Simți că în curând nu va mai rămâne nimic. Pulbere și amintirea pulberii. Și nici aia. Totul aleargă la vale cu o viteză de neoprit. Mai să crezi că ești într-un parc de distracții. Până vezi că e cam lipsit de amuzament faptul că nu are cine întoarce clepsidra la loc.

Dar poți azvârli chestia asta deprimantă într-un colț ascuns al memoriei. Să curgă, că doar nu o poți opri. Măcar să nu vezi. Să nu auzi. Să faci pe orbu-n păpușoi. Să o iei înainte, pipăind cu mâinile, căutând și ascultând ce cântă numai pentru tine. Chemarea apei mereu vii, mereu proaspătă-n fântâna inimii tale.

Poți să scoți în fața ta, pe masă, noua clepsidră pe care ai cumpărat-o, cea mai bună din toate timpurile. Ce invenții se fac, dom'le, în zilele noastre! Nu e cu nisip, e lichidă. Curge în bule colorate, fluide, ce-și schimbă forma și alunecă relaxat la vale, o vale plină de flori, apoi o întorci frumos și o iei de la capăt. De ce să n-o întorci, că doar e alegerea ta?! E toată numai curcubeie și clipe de-nu-mă-uita. O mișcare continuă a apei și a răsăriturilor. Subtilă și rafinată, simplă, esențială.

Poți folosi noua clepsidră. Cât te ține capul. Cât te ține inima.

O poți folosi atâta timp cât scrierea unei felicitări pentru o persoană dragă te umple de bucurie. Pui inimioare și cuvinte dulci, de parcă ai avea 12 ani și îți imaginezi ce bucurie va răspândi fiecare silabă, fiecare fărâmă de suflet presărată pe cartonul alb. Scântei de zahăr aruncate peste căpșuni. Ți-ai făcut ziua doar scriind câteva rânduri.

Atâta timp cât încă te uimește până la lacrimi înflorirea roz magenta a copacilor învăluiți în voalul albastru al unui cer perfect de primăvară. Și când spun perfect, e clar ce vreau să spun.

Cât încă plăcerea unei călătorii ți se strecoară ca o eșarfă roșie prin zile cu griuri și profunzimi cenușii. Niciodată nu mi-au plăcut chestiile plumburii. De-aia tocmai mi-am luat un cardigan roșu cam turbulent în locul unui jerseu elegant gri. Varianta cu pricina mă mulțumește pe deplin.

Te poți cufunda liniștită în baloanele colorate ale clepsidrei minune atâta timp cât grădinăritul te încântă peste măsură, în ciuda obstacolelor naturale provocate de nisipul curgător. Te dor genunchii, scârța, scârța și abia te mai ridici, dar stai minute în șir pe ei, pigulind la buruieni și azvârlind cu oroare o râmă rătăcită printre degete, îngenunchezi privindu-ți cu mândrie și drag nespus florile. Tu le-ai plantat, tu le crești, tu le iubești de nu mai poți. Anii te transformă într-o marionetă cam țeapănă, dar bucuria florilor vâlvorește fluidă și caldă și atât de vie prin arterele inimii tale.

Atâta timp cât gătești cu plăcere maximă tot felul de maglavaisuri pentru familia ta, încercând chestii noi cu linte și năut și prăjituri fără zahăr care-i oripilează pe toți, atâta vreme cât giumbușlucurile și mânuțele copiilor te învârt în cascade de râs și mirare, ești bine, ești fluid, ești în mișcare.

Nu-i nimic dacă undeva nisipul continuă să curgă implacabil.

Totul e bine dacă încă simți atingerea iubirii. Iubirea e bună. E speranță și creștere. E dulceață de rodii și cozonac cu mac. E un mănunchi de narcise și parfum de trandafiri. E la vie est belle. Nu ai ce face fără iubire. Mai bine nici să nu-ncerci.

Ești bine. Atâta timp cât ești apă și nu nisip.