Buburuzisme 11

Lilike, de felul ei, e destul de colorată la vorbă și nu numai. Din categoria desigual, zice ea, categorie care alunecă abrupt în hippy și neaoș românesc. S-o zicem delicat. Toate astea completează tabloul sinelui ei narcisic, ea fiind mereu în căutare de laude, fie ele și proprii. Ceilalți au cam obosit să i le dea pe bandă rulantă, așa că și le acordă singură, cu mărinimie, nu cumva să își supere copilul interior. Nu cumva să scadă în proprii ei ochi.

Acum, tocmai a reușit să-și mobileze o cameră și e foarte încântată de alegerile ei. În fiecare zi intră în cămăruța cu pricina, aprinde becurile, o admiră îndelung și oftează a fericire, apoi se blagoslovește singură. În mod repetat. Seară de seară, că numa’ atunci e acasă.

Lili (în extaz): - Ce cameră faină am! Să moară-n porcu-n coteț!

Alex (încă uimit de propria lui mamă): - Nu știu dacă asta e un upgrade de la „Țâță de mâță”! Pe care mi l-ai servit ieri! Că ăla mă oripilează complet!

Ale (plin de elan, în timp ce înfulecă la brânzoaice): - Tată, ce pot să fac la casă saptamana asta? Cum pot să ajut?

Cristi, scurt și cuprinzător: - Să te rogi să nu plouă prin acoperiș!

Lili (fericită, în timp ce rulează pe Amazon, una din ocupațiile ei preferate): - Ale, îți plac elfii ăștia șugubeți? Uite ce drăgălași sunt! Pe ea o cheamă Lilli, oare să-mi comand?! Parcă simt așa, o afinitate.

Alex (înecându-se de râs): - Nu! Nu vei pune nici un fel de pitici prin grădină. În nici un caz! Cu ce se ocupă unii, flower power, elfi și rățuște cu umbreluțe, comenzi de flori, în timp ce bietul tata stă în patru labe pensulând plinta cu tot felul de substanțe chimice și tușind de zor!

Lili (bosumflată, în timp ce dă „delete” la elfi): - Poi și io ce-s de vină?! Cineva tre' să se ocupe și de piticii casei!

Îi pun supa lui Alex, e ultima porție din oală, iese ceva cam la un sfert de castronel.

Ale, flămând, privește cu stupoare la cele trei linguri de zeamă și zice: - Asta e supă sau taster?

Lili (încântată): - Lasă, mamă, că îți arăt poza cu oala plină! Te saturi cu ochii!

Alex luptă cu tablele de remi, încercând să le pună la loc în cutie, împinge cu forță, transpiră, scândurelele de lemn nu mai vor să intre în locașurile unde au fost menite să stea.

Lili (gata să sară în ajutorul fiului adorat, își dă seama la timp că nu e cazul să se bage în această bătălie intergalactică, în fond fiecare bărbat are mândria lui și sarcina lui pe acest pământ): - Te las, mamă, să lupți cu proprii tăi demoni! zice ea înțeleaptă de nu mai poate.

Alex (murind de râs): - Scrie, mamă dragă, dar repede de tot, scrie gluma să nu o uiți. Că nu furnizezi prea des umor de calitate și așa o raritate merită să fie transmisă posterității!

Cristi (patern, milos, privind broboanele de sudoare de pe fruntea „copchilului’”): - Hai să te ajut, că văd că nu te descurci.

Alex (nițel sarcastic, nițel ușurat): - HA, a coborât regele de pe tron! Că de jucat ați jucat, dar m-ați lăsat numai pe mine să strâng.

Cristi (aruncând o privire spre nevastă-sa): - Poi Scribul n-are timp, dă-ncoa!

Lili (care și-a auzit "numele", tresare și aruncă o privire pierdută dintre litere și foi): - Lasă-le, că le facem noi!

Cri (știind el ce și cum): - Zise Scribul și se întoarse la scris. Aleluia! A rămas pe noi, bărbații!

Ce să-i faci, nu ai ce să faci.

Cristi (în timp ce frământă ca disperatul la pâine): - La anul de ziua mea vreau un robot de bucătărie de făcut aluatul. Privește cu speranță spre Liliuca cea prețioasă în timp ce izbește cu avânt sisific aluatul de masă.

Lili (plină de înțelegere și drăgălășenie): - Absolut. Pâinea ta e sarea și piperul casei noastre. E absolut mirobolantă. E vitală! Vei avea robotul tău. Îl meriți…Dar totuși, numai după ce avem o bucătărie mai mare și o casă a noastră.

Cristi (răsuflând adânc să se liniștească): - Tii, ce m-am bucurat! Dar ce scurt a fost momentul!

Alex (cu avânt de cercetaș): - Tată, am de gând să pun eu pavele în curtea din spate. Întâi scot podețul ăsta putred de lemne, apoi netezesc și pun pietrișul din fața casei. Ce părere ai dacă finalizez cu cărămizi roșii?!

Cristi (încremenit de groază): - Nu. Aici trebuie specialiști. Cu mașinăriile adecvate. Pe care tu nu le ai și nu are rost să le cumperi doar pentru o lucrare. Nici vorbă!

Alex (se uită spre Lilike, în timp ce înfulecă niscaiva clătite cu brânză): - Tata e firewall-ul meu. Orice idee am o respinge automat. Ferească sfântu’ să pătrund în zonele protejate de el. Bine, atunci. Ceva mai domestic. Fără mașinării. Sâmbăta viitoare vă fac eu clătite umplute cu șuncă sau poate sandvișuri calde. Mă mai gândesc.

Cristi (speriat): - Nu, nu clătite. Poate sandvișuri.

Alex (zâmbind subțire):- Firewall-ul a respins virusul. Again!

Dialog în casă, după ce Lilike și Cristinel au fost la o mare grădină, au cumpărat o tonă de plante și flori și au rămas faliți:

 Lili: - Știți cum se numește honeysuckle în română? Caprifoi! Cât sunt de fericită că l-am luat! Cât e de încântător! Cât de mult îmi place! Ce zi briliantissimă!

Cristi ascultă cu gura căscată, neînțelegând nimic.

Lili (așteptând ca el să rezoneze cu bucuria și iluminarea ei) - Caprifoi, Cristi, caprifoi! Ascultă ce armonie simplă și dulce e în sunetele astea! Armonia copilăriei! A demultului!

După încă o secundă de năuceală, Cristi reușește să grăiască: - Da de unde știi tu de caprifoi?! Că parcă și eu am auzit, dar n-am văzut niciodată.

Lili (strălucind): - Din cărți, Cristinelule, din cărți! Ce splendoare! Și acum și caprifoi și glicină! Că și de glicină, tot de acolo știu! Din cărțile mele minunatissime! Care nu m-au lăsat niciodată la greu.

-       Da, zice Cristi, mustăcind și încă năuc, și eu, tot din cărți! Din copilărie.

Alex (care a așteptat politicos ca mama lui să termine de exprimat entuziasmele): -Și capcanele alea de șoareci le montezi diseară? Sau acum?

😍😍😍

Alex: - În fața geamului meu pot să pun ce vreau eu?!

Li (cutremurându-se de oroare anticipată): - Nuuuu. Nici vorbă! Nici să nu te gândești să pui flori artificiale în grădină. Ar fi un dezastru absolut.

Alex (resemnat): - Las’ că mai cumpăr o casă. Casa mea. Și fac ce vreau în ea. O umplu de flori artificiale, îi pun gard „viu” artificial și mai văd eu. Când se mută vecina de alături, sar și cumpăr casa.

Cri (prompt și agil ca un adevărat scorpion ce este): – A, deci nu vrei să pleci departe de noi. Aha! Subconștientul a grăit!

Surprins, Ale râde cu plăcere, poate un pic artificial.

Prăjiturele, zmeură și ciocolată

Plouă cu găleata în York. Îmi place să mă uit pe fereastră, pe sticla tresărind caldă sub atingerea mea și să număr în gând rânduri, rânduri de picături alunecând pe sticla rece de afară. Ca soldățeii căzând pe câmpul de onoare, ca picăturile de sevă.

Dar și mai mult îmi place să îmi cobor privirea spre lucrurile dulci din palma mea. Adăpostite acolo, printre prăjiturele cu dichis, ciocolată și zmeură laolaltă. Le număr și pe ele, să văd dacă sunt mai multe sau mai puține decât soldățeii cei viteji plecați pe drumurile ploii.

Zâmbesc, cu gura plină de dulce, cu ochii încețoșați de ploaie.

Copilașii de la grădiniță mișună de colo, colo printre degetele mele răsfirate.

Ember, mititică, cu păruțul ei vâlvoi, puf de păpădie, dansând cu ochii țintă la mine, imitându-mi toate mișcările, cu grație de maimuțică în zbor.

Felicitările frumoase de Crăciun. Pe care le trimit, pe care le primesc. Clipa scurtă, fulgurantă în care eu și prietenele mele ne uităm una la alta peste condeiul care scrie și ne zâmbim.

Tihna serii, uitându-mă la „Lie to me” sau „Dr. Quinn”, sub păturică, ronțăind un colț de pâine caldă cu unt sărat și roșii bune, parfumate a roșii.

Felinarul aprins la ușa casei ce mă așteaptă seara să vin de la grădinițu. Mă apropii prin întuneric și apoi văd lumina aprinsă de Cristinelu’ sau de Alex. Pentru mine și numai pentru mine.

Logan, privindu-mă cu ochișorii lui albaștri, apropiindu-și mult fața de a mea, ca și cum de la orice distanță, cât de mică, nu ar putea să vadă bine ceea ce vede, apoi punându-și mânuțele de-o parte și de alta a feței mele, alintând și zâmbind fericit, a bucurie și iubire pură de copilaș auraș.

Cerurile frumoase care îmi vizitează mansarda, uneori de un bleu dulceag, aburit în nori albicioși, alteori în ape roz, purpurii, ceruri în care vezi atât de clar vântul zburând de la un pisc de curcubeu la altul.

Casa noastră frumoasă. Ah, căsuța, nu am avut vreodată o căsuță care să mă împlinească mai mult. Toate colțișoarele ei fermecătoare, în alb și culori de senin, liniștea atotcuprinzătoare, așezarea ei în mijloc de natură și ciripit de păsărele, tufe înflorite, totul mi se pare perfect. Nu mai sunt flori acum, dar amintirea lor mi-e impregnată pe retină. Mă uit la grădina îmbrăcată în verde, dar o văd populată de culoare și veselie. Oricum, primăvara e peste drum. Așa simt.

Toți copilașii stând la baza scărilor unde am dispărut eu, așteptându-mă să cobor, să vin înapoi la ei, văzându-mă în cele din urmă și înflorind toți în țipăt de bucurie, „Lili, lili, lili!”. Năpădesc peste mine, mi se cațără în brațe, vor îmbrățișări, îmbrățișări, dulci îmbrățișări.

Aroma de cozonaci răspândindu-se prin toată casa, caldă, desăvârșită, rotundă, aroma de Acasă, locul unde sunt dragii tăi, unde e zâmbetul și Da-ul tău. Unde pereții nu te strâng și nu te dor, pereții sunt doar copaci albi sub care te adăpostești de furtuni și alte urgii ale lumii. Mesteceni pe care îi alinți cu palma în nesfârșitele plimbări.

Focul strălucind cald în albastru de portocală în șemineul nopții, cald și bine, bine și cald, focul în fața căruia zâmbesc lunatic ca un pinguin ce a uitat zăpezile și se cuibărește mulțumit pe micuța lui plajă tropicală.

Leo, așteptând răbdător lângă genunchii mei să-i vină rândul la îmbrățișare, ridicând spre mine ochișori plini de speranță, cu fața înflorind în râs când îl ridic și îl strâng tare, zâmbesc și strig, „Leo, my love!”. Așa le strig tuturor, dar ei au doar doi ani și încă știu că iubirea e peste tot și pentru toți, aceeași, la fel de urieșească, la fel de bună. Niciodată mică.

Mirosul de scorțișoară și de roșii coapte. Aroma de leuștean.

Vântul suflând urieșește pe afară, în ample mișcări de clătinare a brazilor uriași ce ne mărginesc grădina, eu stând cuminte sub plăpumioară.

Amintirea dulce-amăruie a celor ce au plecat, departe, atât de departe, dar sunt încă impregnați în fiecare celulă pe care o port după mine. În curând doar dulce, dar încă amăruie.

Luke, cu fața lui ghidușă de francez mititel, cu gropiță și idei năstrușnice, râzând încântat în timp ce îl întreb în engleză, cu accent franțuzesc, “Are you Bubu? Are you Cici?”. Răspunde la fel de fiecare dată, mereu bucuros și uimit de frumusețea desăvârșită a cuvintelor, „No, I’m Luke! You Bubu!”. Râd de fiecare dată de mă prăpădesc și grădinița tresare în ecoul râsului meu.

Parfumul „La vie est belle” pe care mi-l arunc de jur împrejur, ca pe o umbrelă magică, ca să-i simt florile dând năvală, portocale, iriși și iasomie, patchouli și un strop de vanilie. Mereu în sărbătoare a sufletului, parfumul meu de zile mari, parfumul meu de zile mici.

Orice carte bună, fântână de cuvinte frumoase, apă vie – adevărate ghirlande de Crăciun, orice carte căreia îi pipăi silabele și îi simt umanitatea respirând adânc, amplu, la unison cu inima mea, bătând în ritm de frunze zburătoare.

Somnul adânc de după-amiază, cufundarea totală în aburul uitării, dezlipirea nedureroasă de lume, cărările mereu călătoare ale inconștientului, dulceața plină de pace a revenirii.

Arlo, cu cârlionții vânturați în moale zvântureală, cu fața de o dulceață îngerească, cu încăpățînare vrând să stea el și numai el pe genunchii mei, în timp ce privește victorios spre restul copilașilor care se înghesuie în jur. A ajuns pe piscul lumii și e perfect mulțumit.

Marea și cerul, orașele lumii, copacii și iarba verde, verde. Pinguinii și delfinii, caii și florile.

Momente dulci pe care se sprijină, se ridică în mâini fiecare zi. Fiecare zi își înalță capul, se uită spre soare și zâmbește.

Îmi place ciocolata. Și zmeura. Și îmi place ploaia.

Răsfăț

Un septembrie în Alicante

Buburuzele sunt un semn de bine. Le văd peste tot, la început de drum și la sfârșit, la plecare și la întoarcere. Mă simt încurajată, sunt pe drumul cel bun. Norocul meu că e plină planeta de buburuze.

Înainte să plec în concediu o buburuză mi-a zâmbit drăguț dintre petalele unei dalii uriașe, roz bombon, ce tocmai se desfășurase în plin avânt într-un colț al grădinuței mele din York. Am zâmbit, vacanța urma să fie perfectă! Pe următoarea am găsit-o pe lângă palmierii minunat de frumoși ce mărgineau Esplanada de Espania, chiar în prima zi în care am coborât spre plajă. Ce făcea ea acolo altceva decât să-mi dea de știre că eram chiar în mijlocul binelui?!

Și ce bine rotund și bun. Alcătuit din mărgele înșirate ca mărgăritarele.

Stau cufundată până-n gît în marea ușor tulbure a începutului nelămurit de toamnă. Degetele de la picioare mi se răsfiră în nisipul moale, cufundându-se ușor la fiecare pas, pielea îmi tresare înfiorată de plăcere și de răcoare, fața mi se scaldă recunoscătoare în soarele aproape duios, e cald și bine, e răcoare și bine, e perfect.

Răsfățul e dincolo de cuvinte.

Sorb din cocktailul meu portocaliu în care cuburi de gheață enorme clincăne străveziu, alintându-se pe lângă feliile parfumate de portocală și lămâie, îmi scald ochii în mulțimea fluidă ce alunecă pe străduța îngustă în ritm de chitară andaluză, chiar la capătul aleii e o piață limpede și dantelată, explodând în sus spre albastrul cerului și mărginită de pereții alb-gălbui ai unei biserici simple, miez de sfințenie și de frumusețe.

Nu mă mai încap în piele de atâta răsfăț.

Am fost dezamăgită de brandul Desigual pe care atât l-am iubit. A dispărut din Anglia, ceea ce a fost destul de urât din partea lui și apoi, când m-am repezit să îl revăd, după aproape trei ani de absență, să îl revăd chiar acolo unde era casa lui spaniolă, nu mai era ce trebuia să fie. Se stricase, ca o jucărie prea mult iubită. Doar culori de pământ, negru, maro, gri, nici un vibe, nici o tresărire de inimă, nimic nu îmi spunea nimic. Adio povești desigual. “Și eu de unde îmi iau poșetă?!” m-am gândit disperată, vizualizând cum voi umbla zi de zi pe toate drumurile nesfârșite cu un rucsăcel care nu va purta nici un semn al bucuriei.

Noroc că m-a salvat Cristinelu’, în mijloc de oraș spaniol:”- Uite aici, Liliuca mea, traista asta e pentru tine! Are mesaje, are inimioare, o fetiță mică de metal chiar atârnă de un zip! Să nu mai vorbim de pisicuța asta trăznită și zăngănitoare. Ți se potrivește leit.”

M-am uitat cu îndoială la început, apoi tot mai fermecată, părea rucsăcel de copii, dar nu era. Era pentru femei mature ca mine. Zău așa! Zică cine ce-o zice! Mi-am luat poșetă Anekke. Apoi am citit mesajul creatoarei, o tipă faină din Alicante. Când vei merge prin lume, vei întâlni femei ce vor purta Anekke. Și vei ști că sunt la fel ca tine. Optimiste incurabile, care călătoresc prin lume pline de curaj și generozitate. Vei zâmbi, știind că amândouă purtați în inimă o fărâmă de magie.

Purtând vorbele astea în mine, abia citite de dimineață, ne-am urcat în tramvaiul care mergea spre Benidorm. Să vedem tot ce se putea vedea prin zonă, de, ca niște călători adevărați. Chiar lângă mine, o poșetă Anekke. Extraordinar. Desigur, cu posesoarea adecvată lângă. Mă simțeam minunat. Convinsă că, dacă deschid gura, eu în engleză, ea în spaniolă, ne vom înțelege perfect. Dar nici nu era nevoie de cuvinte. Amândouă purtam Anekke. Pe umăr și în inimă.

Cri (amețit de atâta vorbărie despre poșete și fetițe și pisici): - Mă lași cu dansurile astea?! Nu vezi că toate femeile din Alicante poartă Anekke?!

Am înghițit gălușca, ce să fac, te pui cu realiștii?! Dar am continuat să simt zâmbetul și magia, doar fiecare face ce vrea! O poșetă pentru răsfățul meu.

Am în față cinci ravioli uriașe și grăsunele scăldate, minunatele, în sos de gorgonzola și roșioare gălbioare, o cupolă de ciocolată, cu miez fierbinte, abia ițindu-se de după înghețata de vanilie și sosul de nocciola. Cristi se uită la mine cu drag, fericit că nu îi mai vorbesc de poșete, seara flutură ușor pe lângă noi, cu dantelele ei de briză și de lună.

Răsfățul e dincolo de orice închipuire.

Nu sunt o mâncătoare de înghețată, dar în Alicante am devenit fanatică. În fiecare zi am stat minute în șir să-mi aleg gelato de la Borgonesse. Între apple pie si ferrero rocher, caramel sărat și dulce de leche, între ciocolată neagră și malaga, mintea mea făcea salturi de hopa mitică ajuns brusc titirez amețit de soare. Apoi umblam prin soarele verii târzii licăind la crema catifelată, simțindu-i răcoarea dulce pe limbă, simțindu-mă fericită. Ca o pisică ajunsă la borcanul de smântână.

Răsfăț de răsfăț.

Suntem printre ruinele încă țepene ale castelului Santa Barbara, cocoțat în vârf de deal. Parcă orice oraș are un castel în vârf de deal. Priveliștea e de purtat în inimă, marea șade alene în șoapta-i nesfârșită, aburită de cețurile depărtării, palmierii dansează în valurile roccoco ale mozaicului toamnei. Totul este un amestec de albastru deschis, vălătuci de alb și verde blând pe care îl pipăi cu degetele răsfirate, avide și bucuroase până peste poate.

Soarele în septembrie e diferit. Uneori aduce cu o schiță în creion. Uneori zâmbește palid, un pic străveziu. Și când o face, marea devine ca mătasea. Fluidă, indiferentă, infinită. Uneori își revine, ca într-o tresărire adormită și atunci apa se colorează fericită într-un pic de albastru, dar nu prea mult, așa, cu măsură. E un echilibru în tot și în toate de care m-am îndrăgostit.

Stau în apă până-n gât, nimic nu mișcă deasupra seninului, mă uit ca în vis spre dunga orizontului pe care aleargă siluete preistorice în canoe subțirele. Vâslesc, se îndoaie fiecare în ritmul propriu, ritm stelar, nepământean. Trecut și istorie și eu, doar un cap înălțat deasupra apei, în chiar miezul răcoros al frumuseții. Toate clipele mele licăresc cuminți, sfioase și trecătoare, picături minuscule în marea de argint viu.

Apa e ca ceaiul de după-amiază, călduță și conținătoare, e ca în pântecul mamei, departe și aproape, adormitoare, protectoare, mătăsoasă.

Soarele devine o amintire de tare demult, marea o amintire, eu însămi sunt o amintire peste altă amintire. Mă pierd și mă regăsesc, realcătuită și din nou făurită din picături de plasmă strălucitoare, străvezii și pline de lumină alburie. Pare un pic straniu, dar e pur și simplu definiția stării de bine în care stau scăldată până-n gât.

E o lume de dincolo de lume, tulburător de frumoasă, o lume de argint și lumină.

În același ritm difuz, adormitor, Cristinel exclamă bucuros: „Uite ce butic de cranii minunat! Îmi plac craniile la maximum”. A descoperit Scalpers și l-a descoperit cu entuziasm. Vrăjiți, era să cumpărăm parfum Scalpers și un craniu multicolor pentru Alex. Suvenir de vacanță. Nu știu, zău, cum ne-am venit în simțiri.

De aici încolo mă duc în fiecare septembrie la mare. Să mă las îmbrățișată din nou în acest răsfăț dulce, adormitor. Să mă întorc iar la mine.