Dialog pe temă dată

Uneori, pe grupul nostru de pe Whatsapp, una dintre noi aruncă o întrebare. Se încing discuțiile si distanțele se evaporă, nu mai suntem pe melaguri canadiene, germane, englezești, franțuzești sau românești. Departele se micșorează, se micește, se face depărtișor, colea, nițel departe-aproape, peste gard. Nu mai suntem doamne drăguțele, mame și bunici, suntem iar fetele frumoase și deștepte, absolut strălucitoare de la Uni din Timișoara. De la Filologie, supranumită de gurile rele de la Politehnică “Școala de balet și maniere elegante”. Timpul și spațiul sunt complet relative, zău așa. În contact direct cu noi.

Lili: - Fetele, ce părere aveți de cei șapte ani de acasă? Există, nu există? Ne mai trebuie? Folosesc la ceva?!

Ela: - Câte ore îi rămân astăzi unui copil să stea cu familia ACASĂ (restrânsă, extinsă, cum o fi ea), dacă din anul 2- 3 de viață e deja dus DE ACASĂ  aproximativ zece ore? De asta cred că se numesc "anii de acasă", pentru că sunt cu părinții (bunicii), o altă relaționare, altă abordare. Desigur, mă gândesc la părinții responsabili, echilibrați, implicați. Pot pune la temelia vieții copilului respectul, bunul simț, empatia, grija și dragostea pentru ceilalți. Părinții de astăzi vor de toate: carieră, bani, timp pentru ei, copii educați (ideal de alții). Undeva, ceva trebuie "sacrificat". Pentru că e aproape imposibil să fii Superman.

Pentru mine ăștia sunt cei 7 ani de acasă. Cei pe care ți-i dau ai tăi. Eu așa i-am primit, nu după o programă și o didactică. Nu de la o instituție și nici de la pedagogi. Ci de la părinți. Adică de acasă.

Edith: - Cu toate astea, nu cred că nu mai există astăzi așa-zișii 7 ani de-acasă. Mai demult era și teama de bătaie și pedepse care îi făcea pe copii docili. Și nu cred ca asta e soluția.

Bobi: - Cred că un mod de a privi lucrurile este distincția dintre creșterea și educația instituționalizată și cea de acasă până la o anumită vârstă. Apoi e distincția dintre educația formală, de tip școlar clasic și cea, să îi spunem implicită, prin imitație, descoperire, fără un program și țintă anume. Mai apoi trebuie privită familia concretă și instituția concretă.

Edith: - Și apoi vârsta concretă de manifestare a copilului. Cu toată educația, poate copchilu’ crede că vrea altceva. Și dacă sistemul de învățământ e obligatoriu de la trei ani, atunci putem vorbi de cei trei ani de acasă. În Germania nu există sintagma cei șapte ani de acasă, se zice “bine educat”.

Bobi: - Problema de azi, sincer, e că mi se pare că nu mai există nici măcar aceia. Copiii sunt în instituții de la 6 luni. În general contează ce fel de copil duci la școală. Un copil care trebuie să fie disciplinat de către școală sau unul care e bucuros să fie acolo, cu care poți face activitățile extraordinare pe care le are de oferit școala.

Edith: - E importantă și calitatea instituțiilor. Până la urmă, sunt convinsă că ceea ce contează e calitatea timpului petrecut cu copilul.

Bobi: - Exact, calitatea e cea mai importantă, dar paradoxal pentru asta trebuie să ai și timp. Sau să îți faci timp. Să îți faci din copil o prioritate, cât de mult îți permite situația concretă, dar atunci să fii acolo și nu supracompensând pentru timpul în care nu ești acolo. Familia e extrem de importanta la vârstele mici.

Ela: - Din maxim 16 ore de "veghe", câte poți petrece cu el? Dacă e până seara dus în sistem? Și tu ești rupt de oboseală seara, după o zi de muncă?!

Bobi: - Și atunci trebuie hrănit, spălat, culcat pentru că a doua zi de dimineață o ia de la capăt și nu de puține ori în weekend alte activități sportive, educative, dacă se poate cu alții.

Bobi: - Un experiment extraordinar a fost acest covid, în care copiii au stat acasă cu părinții. Într-un fel sau altul s-a cernut grâul de neghină. Unii și-au redescoperit copiii, alții i-au pus în fața televizorului, i-au lăsat cu device-uri în mână zi lumină. Poate și noaptea. Nenorocire.

Edith: - Da, cred că problema cea mai mare din zilele noastre e neglijența.

Bobi: - Mi se pare că nu devii suficient de responsabil dacă te gândești că e rolul instituției să îți crească și să îți educe copilul.

Edith: - Nu, dar cât de important e că pruncii socializează. Măcar la grădinițe, în școli nu au voie cu device-uri.

Bobi: - Prin socializare își exersează, își dezvoltă, își șlefuiesc educația. Poți face asta când au o bază stabilă și echilibrată. Oricum, nu se poate generaliza...

Edith: - Cel mai bine, toți factorii să meargă mână în mână.

Bobi: - Aș mai avea tone de spus,  dar oarecum în concluzie, eu una cred în cei câțiva ani de acasă, cred că există, altfel nu aș fi ales eu însămi calea asta cu copiii mei, dacă credeam vreo clipă că a fi într-o instituție e primordial mai bine pentru ei decât cu mine, așa aș fi făcut. Nimic nu e mai trist pentru mine decât copiii care nu pot trăi într-o familie sau un mediu domestic sigur, armonios, iubitor. Iaca cei șapte ani de acasă.

Edith: - Andreea, nepoata mea, a fost la cămin. E un om extraordinar și nu a avut niciodată probleme. Anna din Elveția de la 7 luni. Fetele nepoatei din Spania la fel. În sistem de mici. Foarte bine educate și simțite.

Bobi: - Edith, dragă, am și eu astfel de exemple, dar au fost super iubite.

Edith: - Poi asta e condiția.

Edith: - De asta ziceam că nu se poate generaliza.

Bobi: - Oh, da! Dincolo de orice discuție, pro contra, e irezonabil și iresponsabil de mult să ții un copilaș zece ore la grădiniță. Părerea mea doar. Uite, tu ești de câteva zile cu nepoțelul, ce bine îi prinde, ce activități minunate ați făcut, șah, înot, tăieței de casă, poi asta e o săptămână faină din cei șapte ani de-acasă ai lui Henrițu, ani pe care el îi va purta prin lume!

Edith: - Să vezi ce activități fac la grădiniță!

Bobi: - Cum spuneam îmi place mult tema tocmai pentru că nu are un răspuns. Îmi place pentru că e atât de contextualizată și în aceeași măsură pentru că e o imagine a lumii în care trăim, cu tot ce implică ea.

Aliette: - Ai spus perfect. E ca un nod ce ține totul.

Bobi: - Ce cred în același timp este că sunt foarte puține cazurile în care chiar nu ai de ales. În sensul direcției vieții în momentul în care ai un copil. Și mai cred că într-adevăr copilul va crește exact cum trebuie dacă se simte parte din acea direcție oricare ar fi. Și dacă faci ce poți mai bine în circumstanțele pe care le ai. Copilul absoarbe, învață în toate momentele. Cred că de asta nu suntem chiar conștienți, și totul îi poate folosi.

Ela: - Da, foarte bine la grădiniță! 👏👏 Bobo a fost 4 ani! La program normal (așa se numea atunci cea de 4 ore). La secția maghiară.  Vorbea limba literară atunci! Mă mai și corecta!

Bobi: - Lili drag, de fapt eu chiar vreau să spun un singur lucru, familia trebuie să fie responsabilă de educația copilului cel puțin în aceeași măsură ca școala, grădinița, societatea în largul ei, și educația e un sens foarte larg, doar copilul trebuie să învețe absolut totul, afectiv, comportamental, intelectual. Cei șapte ani de acasă sunt o părticică din toate astea, toate sunt importante, dar dintre toate întâi e familia și din păcate nu există o școală reală pentru părinți.

În trecut exista ceea ce numim buna cuviință, respectul fără doar și poate pentru adulți, părinți etc. Societatea însă era cu totul alta, de obicei întreaga viață ți se petrecea în mediul familial imediat. Acum e cu totul altceva. Și poate tocmai importanța acestei bune cuviințe în lumea de azi intră in discuție. Azi vrem să citească și să fie matematicieni la trei ani...

Angi: - Vroiam să spun că poți educa, cu rezultate super, copiii cu părinți educați, în proporții mai mari sau mai reduse. Sigur, se întâmplă și minuni sau ți se pare că se întâmplă.

Lili: - Da, cel mai greu lucru, să crești un copil așa cum trebuie. Cea mai mare provocare a vieții. Sunt fericită, ne-am descurcat destul de bine. Copiii noștri sunt extraordinari!

Take a seat, my love!

Autobuzul oprește în fața mea. Nimeni nu clintește. Nici măcar eu. Suntem vreo nouă oameni care așteptăm în ploicica măruntă și nevinovată a unui februarie blând, înșirați unul după altul, la distanță de juma’ de metru. Fiecare plutind serafic în spațiul lui personal, fără grija că cineva ar putea să-l invadeze sau să-i uzurpe dreptul de a urca în spațiul cald, confortabil al transportului în comun. Autobuzul își deschide ușile, niciunul dintre cei ce așteaptă nu flutură o geană.

Acum patru ani, când de-abia ajunsesem în Anglia, mă repezeam cu elan de cuceritor să nu cumva să îmi pierd locul, să nu cumva să rămân pe dinafară. Eu și nimeni altcineva. Cu tot cu cei șapte ani de acasă ai mei. Numărați în ani românești. Eu, rafinata, civilizata și super educata. Toți mă priveau uimiți și un pic amuzați, iar șoferul mă poftea politicos să mă dau jos și să aștept. Nu mai puteam de rușine.

Cutezătoare, mare luptătoare pentru drepturile omului în țara mea, jenată de propriu-mi comportament pe meleaguri străine. Dar ce să-i faci?! Durează până ieși din buclele mentale. Am crescut în zile în care mergeai agățat pe scara autobuzului, într-o îmbulzeală de nedescris. În care o călătorie cu autobuzul era o chestie de supraviețuire sălbatică. Am stat la cozile la care luptai să prinzi carne sau ouă. Dacă vroiai să mănânci. Așa că cei șapte ani de-acasă ai mei erau o chestie relativă. Par amabilă și drăguță, sunt. Dar a trebuit să mă străduiesc din răsputeri să-mi netezesc agresivitatea, colțuri și dungi fioroase. Fiul meu încă îmi atrage atenția că vorbesc prea tare și deranjez poate vecinii. În propria-mi casă. Mă uit stupefiată la el de fiecare dată și mă întreb cine l-o fi făcut atât de lord.

Nu îi înțeleg pe cei care oftează nostalgic după cei șapte ani de acasă care existau odată. Eu sunt de demult. Bine educată. Dar neștiind până acum câțiva ani cum se trăiește blând. Știam teoria. Dar nu practica.

Acum știu. Am învățat. În Anglia există ciudățenia asta. Se stă la coadă la autobuz, oricât de incredibilă ar părea afirmația. Întâi coboară cei care vor să coboare, pe aceeași ușă din fața șoferului, agale, cu cățel, cu purcel, cărucioare și alte angarale, apoi urcă noii călători, unul după altul, așteptând răbdători ca fiecare să-și prezinte biletul, să-și caute cardul sau să poarte conversații nesfârșite cu șoferul care le spune tuturor “My love”. Câteodată discută despre vreme, în timp ce toți sunt în standby. Niciodată nu turează motorul înainte ca toată lumea să se așeze, nu cumva să se clatine careva pe picioare.

De obicei sunt locuri pentru toată lumea, iar uneori șoferul oprește în locuri prestabilite și își cere scuze călătorilor că trebuie toți să stea degeaba câteva minute pentru că a circulat prea repede și autobuzul lui trebuie să se încadreze într-o schemă de orar. Dacă pe tăbliță scrie că ajunge la 11 și 47, atunci la și 47 trebuie să ajungă. Călătorii îl privesc cu drag și răbdare, e glumeț și cum ai putea să te superi pe cineva care ți se adresează cu “My love”?! Și, la urma urmelor, de ce să te grăbești?! De ce să te enervezi?!

Cred că asta e una din cele mai bune definiții ale civilizației. O lume în care nimeni nu se enervează. O lume care permite tuturor să existe. O lume în care cei “șapte ani de acasă” sunt de fapt felul în care, în mod profund, ești tu, OM.

Întotdeauna am năzuit spre educație, spre rafinarea comportamentului. Spre salvarea omenirii în toate modurile posibile. Avem nevoie de civilizație ca fiind opusă haosului. Să facem măcar pași mici, accesibili muritorilor de rând. Să ne educăm copiii e unul dintre acești pași. Nu are nicio legătură cu numărul anilor petrecuți acasă. Oamenii frumoși, plini de respect pentru nevoile celorlalți au fost mereu printre noi. Indiferent de cine i-a educat. Doldora de bun simț înnăscut sau cultivat cu degete măiestre de grădinar pasionat. Puteți să vă imaginați această culme a rafinamentului uman?! O societate blândă, respectuoasă, în care fiecare are “cei șapte ani de acasă”?! Cum să renunțăm la această utopie?! Nu putem decât să năzuim spre ea, cum spuneam, măcar cu pașii noștri mărunți.

Într-un mod esențial copiii mi se par la fel, cu sute de ani în urmă sau cu mii de clipe înainte, deși, paradoxal, niciodată copiii unor vremuri nu au fost la fel cu cei aparținând altora. Cum ar fi putut?! Ne schimbăm continuu, pruncii cu smarturile crescute arborescent din falange nu mai sunt cei cu nuielușe alergând după capre. Nu sunt dintre cei prăpăstioși care văd mereu trecutul mai presus decât prezentul. Pentru mine oamenii sunt la fel de buni sau la fel de răi ca oricând de-a lungul creșterii sau descreșterii Pamântului. Uneori au ce le trebuie, uneori nu au. Uneori îi putem educa, alteori nu. Dar cine poate spune că cei de azi nu sunt la fel de buni ca cei ce au fost?! Pe baza căror criterii?! A celor șapte ani de acasă?!

Dacă ne uităm fix într-o oarecare oglindă a realității, “cei șapte ani de acasă” sunt doar un alt mit românesc, perpetuat de-a lungul anilor de generații după generații, în timp ce treceau pragurile lumilor. Aparținând folclorului citadin, i-am avut și nu-i mai avem, vai, copiii de azi nu mai sunt ce-au fost! Really?! Nu știu de ce, dar pot să-mi imaginez replica asta repetată de fiecare părinte, bunic, vecin, profesor sau om revoltat de la colțul străzii, glisând cu toții, unii după alții, pe fațetele timpului. În fapt a fost și este doar o metaforă. Esențială vieții noastre, civilizației în care ne place să ființăm. Sau ne-ar plăcea. O metaforă de care avem nevoie, în care trebuie să credem, pe care trebuie să o cultivăm la nesfârșit. E metafora civilizației noastre. E credința noastră în puterea educației. Indiferent cine o furnizează.

Și astăzi avem copii frumoși, gingași ca niște licurici, luminând întunericul cu candoarea lor. Împrăștiind iubire și drag de frumusețe. Încercând să ordoneze lumea sub mâinile lor pline de entuziasm și inocență. Copii cu cei “șapte ani de acasă”. Care nu vor să facă rău, nu pot să facă rău. Așa sunt ei. Dacă cineva îi lovește, se uită mirați cum de a putut exista așa ceva. Dacă cineva le zâmbește, fața toată le înflorește în surâsul soarelui. Îi întâlnesc tot timpul.

Și avem din cei care ne privesc cu ochi goi sau mânioși, al căror comportament escaladează, nu pentru că nu au cei șapte ani de acasă, ci pentru că nu au destulă iubire în viața lor. Ca întotdeauna. Părinții sunt cum ți-au fost dați. Nu toți sunt norocoși.

Da, ne trebuie bunul simț, respectul și civilizația. Dar nu putem să le contabilizăm în ani de stat acasă. Măcar pentru faptul că acum pruncii intră în sistem atât de devreme. Foștii ani ar trebui numiți "clipele de acasă" și nu ar trebui numărați în lungime, ci în calitate. Clipele pot fi definitorii.

Aici, în Anglia, copiii încep grădinița la câteva luni, cel mai mic bebeluș de la nursery din York are șapte luni. O figură mică, încrețită, de baby yoda înțelept, nu plânge niciodată. Ceea ce mi se pare culmea, în fiecare zi își lasă părinții pe undeva prin lume și stă printre străini, binevoitori, ce-i drept, până la zece ore. Crescând între timp. Fără să-și plângă soarta. Îndurând totul cu stoicism, cu același zâmbet rotund de câte ori îl îmbrățișezi. Un fel de Ed Sheeran mărunt. Are stofă de viking, zic eu. Dar va ieși gentleman englez din el. Absolut sigur.

Din camera bebelușilor migrează în cea a toddlerilor când au doi ani și la trei ani trec la preschool. La patru ani au plecat la școală. Stau zece ore la grădiniță, sistemul îi educă, în mod evident. Părinții le fac băiță seara, îi giugiulesc un pic și “nani time”. Bănuiesc că în weekend stau și se minunează câte lucruri au învățat copiii lor la grădiniță. Aici nu există bunici care să ajute, bunicii locuiesc în alte zone, populația se mișcă de colo, colo, în caz de maximă urgență se apelează la babysitting.

Dar sistemul chiar îi face oameni. Părticele ale unei civilizații plăcute. Bucățele bine îmbinate din puzzle-ul societății. Din camera bebelușilor începe. Două lucruri se cultivă aici cu grijă de mare grădinar, cu artă, persuasiune și candoare. Independența pruncilor și politețea. Cei șapte ani de acasă sunt obținuți de pe la doi ani jumate.

Primul meu impact cu sistemul lor a fost absolut năucitor. Parcă eram țața Lelea de la munte, ajunsă în marele oraș, eventual rătăcită cu totul pe străzile secolului viitor. Copilași mici cât o alună, de doi anișori, respectând regulile, spălându-se pe mâini, urcând și coborând scările abrupte prin puterile proprii, servindu-se singuri cu mâncare și spunând, abia inteligibil, “More, please.” “Thank you.” Dacă nu spun “te rog”, nu capătă mâncare. E o condiționare foarte puternică. “Sorry” e pe tot locul, chiar și la o mică îmbrâncire, “Gentle hands, please!” e urmat automat de mângâierea gingașă a celuilalt și de îmbrățișarea lui cu tot focul unei inimioare de copilaș. Îmi venea să-mi trag două palme, să mă trezesc.

Nu știu dacă e efectul educației începute prematur în sistem, dar englezii sunt extraordinar de politicoși. Nu spun că toți sunt așa, dar cel puțin locurile pe unde mă învârt eu sunt doldora de politețe și de zâmbete. Poate sunt doar foarte norocoasă.

Cum mi-am făcut trainingul la grădiniță? În noul meu job de peste hotare?! Prin întrebări prietenoase, blânde, din care ridicam capul, năucită, încercând să înțeleg dacă chiar trebuie să fac ceva sau am alegerea de a nu face nimic. “Ai dori oare să faci o activitate cu copiii în grădină sau nu?! Sau poate ai prefera să le citești o poveste?!”. Aici nu ai cum să te superi. Pentru că mereu zâmbești, spui “Please” și “Thank you”. Și asta e ce primești înapoi.

E evident că au tot ce le trebuie din sistem și în sistem. Pur și simplu ai parte de o amabilitate nesfârșită, o dulceață a purtării, o tihnă a interacțiunilor umane care te umple de pace, de răsfăț. Te poți relaxa. Îți poți folosi abilitățile de luptător dobândite prin antrenament greu pentru altceva.

La un punct anume, am concluzionat plină de suficiență că e o lume falsă, că politețea englezilor e un automatism deprins în bebelușie, că nu merge deep down, e o lume de vikingi deghizați în păpușele Barbie, mai bine sinceritatea agresivă a românilor și strâmbăturile de rigoare. Ciocanul în moalele capului. Cei șapte ani de acasă contra celor șapte ani din sistem.

Dar zău, oricât m-aș învârti în alegerile mele, prefer politețea, fie ea și automată. Asta mă lasă să respir. Să mă sprijin de repere. Să mă ocup de lucrurile esențiale. Știu că asta e realitatea mea, nici nu am pretins altceva. Realitatea văzută de ochiul meu binevoitor, pozitiv, gata să lustruiască cu azur tot ce vede.

Avem nevoie de "cei șapte ani de acasă". Indiferent că aparțin clipelor dulci furate în familii sau sistemului solid de educație. Avem cu adevărat nevoie de asta, ca să putem aștepta autobuzul în șir clar, admirând ploicica de februarie și turnurile avântate spre cer ale catedralei, fără să ne îmbulzim sălbatic pentru a cuceri un loc, fără să trebuiască să încălcăm spațiul existențial al celorlalți. Fără să luptăm de aiurea.

Tot ce trebuie să facem e să spunem mereu „Te rog. Mulțumesc. Îmi pare rău”. Să zâmbim cu drag fiecărui om și să-l acceptăm. Și neapărat să învățăm cum se cultivă trandafirii. Ce e mai greu de fapt decât să crești copii? Nimic. Se mai zice și că îți trebuie un sat pentru asta. Ba chiar o țară întreagă, sunt de acord, e challenge-ul vieții.

Să înțelegem odată că știe el, timpul, ce știe, că pruncii fiecărei generații sunt cel puțin la fel de frumoși cum au mai fost și cum vor mai fi, că din ei vor ieși oameni care îți vor spune cu dulceață și inima ușoară, „Așază-te, my love, să pot porni autobuzul, fără să te dau jos de pe picioare.”

Buburuzisme 11

Lilike, de felul ei, e destul de colorată la vorbă și nu numai. Din categoria desigual, zice ea, categorie care alunecă abrupt în hippy și neaoș românesc. S-o zicem delicat. Toate astea completează tabloul sinelui ei narcisic, ea fiind mereu în căutare de laude, fie ele și proprii. Ceilalți au cam obosit să i le dea pe bandă rulantă, așa că și le acordă singură, cu mărinimie, nu cumva să își supere copilul interior. Nu cumva să scadă în proprii ei ochi.

Acum, tocmai a reușit să-și mobileze o cameră și e foarte încântată de alegerile ei. În fiecare zi intră în cămăruța cu pricina, aprinde becurile, o admiră îndelung și oftează a fericire, apoi se blagoslovește singură. În mod repetat. Seară de seară, că numa’ atunci e acasă.

Lili (în extaz): - Ce cameră faină am! Să moară-n porcu-n coteț!

Alex (încă uimit de propria lui mamă): - Nu știu dacă asta e un upgrade de la „Țâță de mâță”! Pe care mi l-ai servit ieri! Că ăla mă oripilează complet!

Ale (plin de elan, în timp ce înfulecă la brânzoaice): - Tată, ce pot să fac la casă saptamana asta? Cum pot să ajut?

Cristi, scurt și cuprinzător: - Să te rogi să nu plouă prin acoperiș!

Lili (fericită, în timp ce rulează pe Amazon, una din ocupațiile ei preferate): - Ale, îți plac elfii ăștia șugubeți? Uite ce drăgălași sunt! Pe ea o cheamă Lilli, oare să-mi comand?! Parcă simt așa, o afinitate.

Alex (înecându-se de râs): - Nu! Nu vei pune nici un fel de pitici prin grădină. În nici un caz! Cu ce se ocupă unii, flower power, elfi și rățuște cu umbreluțe, comenzi de flori, în timp ce bietul tata stă în patru labe pensulând plinta cu tot felul de substanțe chimice și tușind de zor!

Lili (bosumflată, în timp ce dă „delete” la elfi): - Poi și io ce-s de vină?! Cineva tre' să se ocupe și de piticii casei!

Îi pun supa lui Alex, e ultima porție din oală, iese ceva cam la un sfert de castronel.

Ale, flămând, privește cu stupoare la cele trei linguri de zeamă și zice: - Asta e supă sau taster?

Lili (încântată): - Lasă, mamă, că îți arăt poza cu oala plină! Te saturi cu ochii!

Alex luptă cu tablele de remi, încercând să le pună la loc în cutie, împinge cu forță, transpiră, scândurelele de lemn nu mai vor să intre în locașurile unde au fost menite să stea.

Lili (gata să sară în ajutorul fiului adorat, își dă seama la timp că nu e cazul să se bage în această bătălie intergalactică, în fond fiecare bărbat are mândria lui și sarcina lui pe acest pământ): - Te las, mamă, să lupți cu proprii tăi demoni! zice ea înțeleaptă de nu mai poate.

Alex (murind de râs): - Scrie, mamă dragă, dar repede de tot, scrie gluma să nu o uiți. Că nu furnizezi prea des umor de calitate și așa o raritate merită să fie transmisă posterității!

Cristi (patern, milos, privind broboanele de sudoare de pe fruntea „copchilului’”): - Hai să te ajut, că văd că nu te descurci.

Alex (nițel sarcastic, nițel ușurat): - HA, a coborât regele de pe tron! Că de jucat ați jucat, dar m-ați lăsat numai pe mine să strâng.

Cristi (aruncând o privire spre nevastă-sa): - Poi Scribul n-are timp, dă-ncoa!

Lili (care și-a auzit "numele", tresare și aruncă o privire pierdută dintre litere și foi): - Lasă-le, că le facem noi!

Cri (știind el ce și cum): - Zise Scribul și se întoarse la scris. Aleluia! A rămas pe noi, bărbații!

Ce să-i faci, nu ai ce să faci.

Cristi (în timp ce frământă ca disperatul la pâine): - La anul de ziua mea vreau un robot de bucătărie de făcut aluatul. Privește cu speranță spre Liliuca cea prețioasă în timp ce izbește cu avânt sisific aluatul de masă.

Lili (plină de înțelegere și drăgălășenie): - Absolut. Pâinea ta e sarea și piperul casei noastre. E absolut mirobolantă. E vitală! Vei avea robotul tău. Îl meriți…Dar totuși, numai după ce avem o bucătărie mai mare și o casă a noastră.

Cristi (răsuflând adânc să se liniștească): - Tii, ce m-am bucurat! Dar ce scurt a fost momentul!

Alex (cu avânt de cercetaș): - Tată, am de gând să pun eu pavele în curtea din spate. Întâi scot podețul ăsta putred de lemne, apoi netezesc și pun pietrișul din fața casei. Ce părere ai dacă finalizez cu cărămizi roșii?!

Cristi (încremenit de groază): - Nu. Aici trebuie specialiști. Cu mașinăriile adecvate. Pe care tu nu le ai și nu are rost să le cumperi doar pentru o lucrare. Nici vorbă!

Alex (se uită spre Lilike, în timp ce înfulecă niscaiva clătite cu brânză): - Tata e firewall-ul meu. Orice idee am o respinge automat. Ferească sfântu’ să pătrund în zonele protejate de el. Bine, atunci. Ceva mai domestic. Fără mașinării. Sâmbăta viitoare vă fac eu clătite umplute cu șuncă sau poate sandvișuri calde. Mă mai gândesc.

Cristi (speriat): - Nu, nu clătite. Poate sandvișuri.

Alex (zâmbind subțire):- Firewall-ul a respins virusul. Again!

Dialog în casă, după ce Lilike și Cristinel au fost la o mare grădină, au cumpărat o tonă de plante și flori și au rămas faliți:

 Lili: - Știți cum se numește honeysuckle în română? Caprifoi! Cât sunt de fericită că l-am luat! Cât e de încântător! Cât de mult îmi place! Ce zi briliantissimă!

Cristi ascultă cu gura căscată, neînțelegând nimic.

Lili (așteptând ca el să rezoneze cu bucuria și iluminarea ei) - Caprifoi, Cristi, caprifoi! Ascultă ce armonie simplă și dulce e în sunetele astea! Armonia copilăriei! A demultului!

După încă o secundă de năuceală, Cristi reușește să grăiască: - Da de unde știi tu de caprifoi?! Că parcă și eu am auzit, dar n-am văzut niciodată.

Lili (strălucind): - Din cărți, Cristinelule, din cărți! Ce splendoare! Și acum și caprifoi și glicină! Că și de glicină, tot de acolo știu! Din cărțile mele minunatissime! Care nu m-au lăsat niciodată la greu.

-       Da, zice Cristi, mustăcind și încă năuc, și eu, tot din cărți! Din copilărie.

Alex (care a așteptat politicos ca mama lui să termine de exprimat entuziasmele): -Și capcanele alea de șoareci le montezi diseară? Sau acum?

😍😍😍

Alex: - În fața geamului meu pot să pun ce vreau eu?!

Li (cutremurându-se de oroare anticipată): - Nuuuu. Nici vorbă! Nici să nu te gândești să pui flori artificiale în grădină. Ar fi un dezastru absolut.

Alex (resemnat): - Las’ că mai cumpăr o casă. Casa mea. Și fac ce vreau în ea. O umplu de flori artificiale, îi pun gard „viu” artificial și mai văd eu. Când se mută vecina de alături, sar și cumpăr casa.

Cri (prompt și agil ca un adevărat scorpion ce este): – A, deci nu vrei să pleci departe de noi. Aha! Subconștientul a grăit!

Surprins, Ale râde cu plăcere, poate un pic artificial.