Uneori, pe grupul nostru de pe Whatsapp, una dintre noi aruncă o întrebare. Se încing discuțiile si distanțele se evaporă, nu mai suntem pe melaguri canadiene, germane, englezești, franțuzești sau românești. Departele se micșorează, se micește, se face depărtișor, colea, nițel departe-aproape, peste gard. Nu mai suntem doamne drăguțele, mame și bunici, suntem iar fetele frumoase și deștepte, absolut strălucitoare de la Uni din Timișoara. De la Filologie, supranumită de gurile rele de la Politehnică “Școala de balet și maniere elegante”. Timpul și spațiul sunt complet relative, zău așa. În contact direct cu noi.
Lili: - Fetele, ce părere aveți de cei șapte ani de acasă? Există, nu există? Ne mai trebuie? Folosesc la ceva?!
Ela: - Câte ore îi rămân astăzi unui copil să stea cu familia ACASĂ (restrânsă, extinsă, cum o fi ea), dacă din anul 2- 3 de viață e deja dus DE ACASĂ aproximativ zece ore? De asta cred că se numesc "anii de acasă", pentru că sunt cu părinții (bunicii), o altă relaționare, altă abordare. Desigur, mă gândesc la părinții responsabili, echilibrați, implicați. Pot pune la temelia vieții copilului respectul, bunul simț, empatia, grija și dragostea pentru ceilalți. Părinții de astăzi vor de toate: carieră, bani, timp pentru ei, copii educați (ideal de alții). Undeva, ceva trebuie "sacrificat". Pentru că e aproape imposibil să fii Superman.
Pentru mine ăștia sunt cei 7 ani de acasă. Cei pe care ți-i dau ai tăi. Eu așa i-am primit, nu după o programă și o didactică. Nu de la o instituție și nici de la pedagogi. Ci de la părinți. Adică de acasă.
Edith: - Cu toate astea, nu cred că nu mai există astăzi așa-zișii 7 ani de-acasă. Mai demult era și teama de bătaie și pedepse care îi făcea pe copii docili. Și nu cred ca asta e soluția.
Bobi: - Cred că un mod de a privi lucrurile este distincția dintre creșterea și educația instituționalizată și cea de acasă până la o anumită vârstă. Apoi e distincția dintre educația formală, de tip școlar clasic și cea, să îi spunem implicită, prin imitație, descoperire, fără un program și țintă anume. Mai apoi trebuie privită familia concretă și instituția concretă.
Edith: - Și apoi vârsta concretă de manifestare a copilului. Cu toată educația, poate copchilu’ crede că vrea altceva. Și dacă sistemul de învățământ e obligatoriu de la trei ani, atunci putem vorbi de cei trei ani de acasă. În Germania nu există sintagma cei șapte ani de acasă, se zice “bine educat”.
Bobi: - Problema de azi, sincer, e că mi se pare că nu mai există nici măcar aceia. Copiii sunt în instituții de la 6 luni. În general contează ce fel de copil duci la școală. Un copil care trebuie să fie disciplinat de către școală sau unul care e bucuros să fie acolo, cu care poți face activitățile extraordinare pe care le are de oferit școala.
Edith: - E importantă și calitatea instituțiilor. Până la urmă, sunt convinsă că ceea ce contează e calitatea timpului petrecut cu copilul.
Bobi: - Exact, calitatea e cea mai importantă, dar paradoxal pentru asta trebuie să ai și timp. Sau să îți faci timp. Să îți faci din copil o prioritate, cât de mult îți permite situația concretă, dar atunci să fii acolo și nu supracompensând pentru timpul în care nu ești acolo. Familia e extrem de importanta la vârstele mici.
Ela: - Din maxim 16 ore de "veghe", câte poți petrece cu el? Dacă e până seara dus în sistem? Și tu ești rupt de oboseală seara, după o zi de muncă?!
Bobi: - Și atunci trebuie hrănit, spălat, culcat pentru că a doua zi de dimineață o ia de la capăt și nu de puține ori în weekend alte activități sportive, educative, dacă se poate cu alții.
Bobi: - Un experiment extraordinar a fost acest covid, în care copiii au stat acasă cu părinții. Într-un fel sau altul s-a cernut grâul de neghină. Unii și-au redescoperit copiii, alții i-au pus în fața televizorului, i-au lăsat cu device-uri în mână zi lumină. Poate și noaptea. Nenorocire.
Edith: - Da, cred că problema cea mai mare din zilele noastre e neglijența.
Bobi: - Mi se pare că nu devii suficient de responsabil dacă te gândești că e rolul instituției să îți crească și să îți educe copilul.
Edith: - Nu, dar cât de important e că pruncii socializează. Măcar la grădinițe, în școli nu au voie cu device-uri.
Bobi: - Prin socializare își exersează, își dezvoltă, își șlefuiesc educația. Poți face asta când au o bază stabilă și echilibrată. Oricum, nu se poate generaliza...
Edith: - Cel mai bine, toți factorii să meargă mână în mână.
Bobi: - Aș mai avea tone de spus, dar oarecum în concluzie, eu una cred în cei câțiva ani de acasă, cred că există, altfel nu aș fi ales eu însămi calea asta cu copiii mei, dacă credeam vreo clipă că a fi într-o instituție e primordial mai bine pentru ei decât cu mine, așa aș fi făcut. Nimic nu e mai trist pentru mine decât copiii care nu pot trăi într-o familie sau un mediu domestic sigur, armonios, iubitor. Iaca cei șapte ani de acasă.
Edith: - Andreea, nepoata mea, a fost la cămin. E un om extraordinar și nu a avut niciodată probleme. Anna din Elveția de la 7 luni. Fetele nepoatei din Spania la fel. În sistem de mici. Foarte bine educate și simțite.
Bobi: - Edith, dragă, am și eu astfel de exemple, dar au fost super iubite.
Edith: - Poi asta e condiția.
Edith: - De asta ziceam că nu se poate generaliza.
Bobi: - Oh, da! Dincolo de orice discuție, pro contra, e irezonabil și iresponsabil de mult să ții un copilaș zece ore la grădiniță. Părerea mea doar. Uite, tu ești de câteva zile cu nepoțelul, ce bine îi prinde, ce activități minunate ați făcut, șah, înot, tăieței de casă, poi asta e o săptămână faină din cei șapte ani de-acasă ai lui Henrițu, ani pe care el îi va purta prin lume!
Edith: - Să vezi ce activități fac la grădiniță!
Bobi: - Cum spuneam îmi place mult tema tocmai pentru că nu are un răspuns. Îmi place pentru că e atât de contextualizată și în aceeași măsură pentru că e o imagine a lumii în care trăim, cu tot ce implică ea.
Aliette: - Ai spus perfect. E ca un nod ce ține totul.
Bobi: - Ce cred în același timp este că sunt foarte puține cazurile în care chiar nu ai de ales. În sensul direcției vieții în momentul în care ai un copil. Și mai cred că într-adevăr copilul va crește exact cum trebuie dacă se simte parte din acea direcție oricare ar fi. Și dacă faci ce poți mai bine în circumstanțele pe care le ai. Copilul absoarbe, învață în toate momentele. Cred că de asta nu suntem chiar conștienți, și totul îi poate folosi.
Ela: - Da, foarte bine la grădiniță! 👏👏 Bobo a fost 4 ani! La program normal (așa se numea atunci cea de 4 ore). La secția maghiară. Vorbea limba literară atunci! Mă mai și corecta!
Bobi: - Lili drag, de fapt eu chiar vreau să spun un singur lucru, familia trebuie să fie responsabilă de educația copilului cel puțin în aceeași măsură ca școala, grădinița, societatea în largul ei, și educația e un sens foarte larg, doar copilul trebuie să învețe absolut totul, afectiv, comportamental, intelectual. Cei șapte ani de acasă sunt o părticică din toate astea, toate sunt importante, dar dintre toate întâi e familia și din păcate nu există o școală reală pentru părinți.
În trecut exista ceea ce numim buna cuviință, respectul fără doar și poate pentru adulți, părinți etc. Societatea însă era cu totul alta, de obicei întreaga viață ți se petrecea în mediul familial imediat. Acum e cu totul altceva. Și poate tocmai importanța acestei bune cuviințe în lumea de azi intră in discuție. Azi vrem să citească și să fie matematicieni la trei ani...
Angi: - Vroiam să spun că poți educa, cu rezultate super, copiii cu părinți educați, în proporții mai mari sau mai reduse. Sigur, se întâmplă și minuni sau ți se pare că se întâmplă.
Lili: - Da, cel mai greu lucru, să crești un copil așa cum trebuie. Cea mai mare provocare a vieții. Sunt fericită, ne-am descurcat destul de bine. Copiii noștri sunt extraordinari!